Astăzi, vă invit să citiți un text pe care l-am scris demult, dar pe care l-am revăzut.

Vă propun cu Blândeţe,

ca atunci când veţi avea timp pentru o lectură despre sufletul omenesc,

să citiţi acest text considerat de mine util tuturor.  Am muncit pentru a-l scrie,

cu gândul la Dumneavoastră, cititorii mei de orice vârstă și vi-l dăruiesc cu Bucurie.

.

Terapia de responsabilizare

Motto:

La  Dumnezeu  totul este posibil.

„Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii,

ai cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

Atunci când Viaţa ne arată mai multe posibilităţi de a ajuta sufletul omenesc Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu.

Unii dintre noi am reuşit să luăm cunoştinţă şi, astfel, avem idee despre mai multe terapii pentru a ne ajuta atât pe noi înşine cât şi pe alţii.

În cei peste 70 de ani trăiți pe Pământ,  am integrat multe cunoștințe utile despre funcționrea sufletului omenesc, fie studiind lucrări din domeniul psihologiei şi spiritualităţii scrise de oameni avizaţi, sau conversând cu oameni de diverse vârste şi profesii de la care am învăţat foarte mult, dar şi acordând atenţie  propriei mele vieți, printr-o introspecţie continuă şi sinceră în faţa lui Dumnezeu, în fața Minții Universale, primind îndrumări de la un duhovnic cu har, dar și om de cultură, şi prin practicarea Rugăciunii, pe cât posibil neîncetat.

Toate studiile mi s-au părut interesante şi utile şi sunt adepta creării unui orizont larg de cunoaştere, şi a dezvoltării unei Conştiinţe Universale care ne scapă de toate bolile.

Legat de psihanaliză,

(Cândva, spuneam  că am avut şansa să citesc mai  întâi Sfânta Scriptură şi apoi scrierile lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung sau ale altor psihanalişti şi, astfel, această „ştiinţă” nu m-a putut deruta, dimpotrivă, m-a ajutat, pentru că am înțeles-o),

pot spune că este o metodă de vindecare a sufletului uman reală şi aplicabilă multor situaţii.

Şi alte terapii sunt utile şi, cum sunt diverse tipuri de suferinţe sufleteşti este bine că sunt şi diverse tipuri de terapii.

Pentru mine, Revelaţia a venit atunci când am sesizat, din conversaţiile cu persoane care mi-au cerut sprijinul, cât de important este să discutăm, când se poate,  cu cel aflat în suferinţă şi despre responsabilitatea lui, şi nu numai despre suferinţă.  Există cazuri când, pentru a vorbi despre responsabilitățile ce îi revin unei ființe ce suferă sufletește, mai întâi trebuie ajutată să conștientizeze în ce situație se află.   Să vedem  ce anume se crede sau se presupune că a provocat această suferinţă.

În acest eseu, pe care l-am intitulat Terapia de responsabilizare (sintagma am preluat-o din scrierile lui Filothei Faros), vom vorbi despre posibilitatea ca fiinţele umane, care la un moment dat au o tulburare a sufletului, să cunoască modalităţi superioare de a se bucura de viaţă prin sporirea dispoziţiei de a trăi mai responsabil.

Să citim în DEX  ce înseamnă RESPONSABILITATE:

Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde , de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere.,

Să citim şi  ce înseamnă  RESPONSABIL:

(despre o persoană) Care poartă răspunderea  unui lucru, a unui fapt; răspunzător.

Filothei Faros spune:

Responsabilitatea constituie o preocupare fundamentală în psihoterapeutica orientată spre abordarea realităţii. Ea poate fi definită ca şi capacitate a omului de a-şi împlini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalţi în împlinirea propriilor nevoi. 

Un om responsabil este, de pildă, cel care poate oferi şi primi dragoste. […]

Un om responsabil se angajează de asemenea să facă doar ce-i dă sentimentul că are valoare pentru sine şi pentru alţii. Este dispus să suporte diverse privaţiuni pentru a simţi că reprezintă ceva ca om.

În contemporaneitate ne confruntăm cu unii oameni moderni care nu au fost învăţaţi să iasă în întâmpinarea nevoilor celorlalţi dimpotrivă, li s-au satisfăcut propriile nevoi de către ceilalţi.

Ei nu au grijă nici de ei, trăiesc într-un mod iresponsabil.

Aceşti oameni, pentru a fi schimbaţi, trebuie să aibă un alt model în faţă decât persoanele alături de care au căpătat această infirmitate sufletească.

Educaţia copilului este de o importanţă vitală, el trebuie învăţat de mic să ajute şi el la împlinirea nevoilor altora cât şi ale lui, pe măsura vârstei şi a posibilităţilor lui.  Acest lucru nu îl ştiu mulţi părinţi!

Când fiinţa umană nu a beneficiat din zorii vieţii de prezenţa unor persoane adecvate, prin mijlocirea cărora să poată dobândi puterea şi curajul de a se confrunta cu realitatea, mai târziu încearcă, dar fără sorţi de izbândă, să îşi împlinească nevoile prin diverse mijloace care mai de care mai nerealiste, mai greşite. Pentru aceste fiinţe soluţia este să ceară ajutor potrivit.

Dar aceste fiinţe cer ajutor  doar atunci când sunt conştiente de disfuncţiile lor!

Putem spune că oricine are o problemă psihologică serioasă nu a avut parte de o legătură sau o relaţie potrivită să-i împlinească nevoile umane cele mai profunde.

Suntem în martie 2011 când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cazul Mariei Cardinal a cărei vindecare prin psihanaliză a durat 7 ani, din anul 1961 până în anul 1968.

În anul 2008 am publicat un articol, despre acest caz, în care spuneam cum eroina îşi investise greşit energia urându-şi mama şi, cum numai după mulţi ani a reuşit să se vindece.

Din punctul de vedere al relaţiei mamă-fiică era prea târziu fiindcă mama murise între timp.

Ei nu i s-a spus că în acel prezent,

când mergea la pasihanalist şi plătea sume importante,

ducea o viaţă în care nu îşi putea asuma responsabilitatea.

Spun că era nevoie să îşi povestească traumele, să aducă în faţa psihanalistului visele şi coşmarurile, dar era nevoie şi de o prezentare a responsabilităţilor ce-i reveneau, deşi este de precizat faptul pozitiv că psihanaliştii le cer celor analizaţi să muncească.

Din cazuistica rezolvată prin psihanaliză, cum este şi cazul din cartea:  Cuvinte care eliberează, nu găsim că medicul este cu mintea la Dumnezeu şi nici că ar da îndrumări în acest sens celui suferind sufleteşte.

De aceea,  am spus şi susţin şi acum:

aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor:

consilieri, psihologi, psihiatri, psihanalişti, asistenţi sociali şi, cu un respect blând, le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste diplome: pe Dumnezeu.

Continuăm să vorbim despre responsabilitate şi spunem că, un om responsabil când promite ceva cuiva îşi dă toată silinţa pentru a împlini acel lucru având în vedere că va avea valoare în faţa celuilalt, dar şi pentru a câştiga el însuşi sentimentul valorii de sine. Sănătatea sufletească înseamnă responsabilitate, tulburarea sufletească înseamnă iresponsabilitate.

Omul se naşte marcat, ştanţat de cel mai puternic lucru din lume: nevoia.

Pentru a-şi împlini nevoile sale omul înfruntă cele mai mari pericole, dar pe drumul de la naştere până la moarte vedem că împlinirea nevoilor se dobândeşte, nu se realizează automat.

Deşi este dificil, mulţi oameni reuşesc să fie responsabili şi să îşi împlinească nevoile şi chiar să transmită principiul asumării răspunderii celorlalţi.

Suntem de părere ca să existe o preocupare şi un interes mai mare pentru a promova, a face publicitate mai mult celor care duc o viaţă responsabilă, nicidecum să fie arătaţi doar iresponsabilii. Acest lucru bun pentru sufletul omului o poate face Media.

Ştim cu toţii că oamenii care se comportă iresponsabil, de fapt nu sunt nişte iresponsabili nevindecabili, ci, prin comportamentul lor, încearcă nerealist să îşi împlinească nevoile lor fundamentale ca fiinţe ce se află aici, pe Pământ.

Ştim că toţi oamenii sunt divini. Vin de la Dumnezeu şi pleacă la Dumnezeu.

Aici, pe Pământ, toţi oamenii învaţă, greşesc, caută să dobândească şi să folosească Înţelepciunea pentru a trăi onorabil, în Iubire.

Iubire nu înseamnă încuviinţarea fără discernământ a comportamentului celui pe care îl iubim. Nu poate fi contestat faptul că multe din dorinţele copiilor, precum şi a celor maturi, sunt de-a dreptul dezastruoase, conducând la autodistrugere sau distrugere. Plecând de la aceste consecinţe, ar trebui să fie clar pentru toată lumea că satisfacerea acestor dorinţe nu poate fi expresia iubirii.

Vom vorbi mai departe despre nevoile fundamentale ale oamenilor,

dar nu înainte de a preciza faptul că Terapia de responsabilizare nu porneşte de la ideea că oamenii sunt bolnavi sufleteşte, psihic, nu îi cataloghează aşa, ci,  ia în considerare faptul că, această terapie ajută oamenii care au o suferinţă sufletească, sunt tulburaţi, deranjaţi sufleteşte, psihic.

Să dăm cuvântul medicului Filothei Faros să vedem ce spune despre principalele nevoi fundamentale ale fiinţei umane:

„Prima nevoie fundamentală a omului este nevoia de a iubi şi de a fi iubit.

Această nevoie, în toate formele ei de manifestare – ca prietenie, dragoste părintească şi familială sau dragoste erotică – ne conduce prin diversele ei tipuri de acţiune, la împlinirea ei. De la naştere până la moarte simţim nevoia să iubim şi să fim iubiţi. Sănătatea şi fericirea noastră, de-a lungul întregii noastre vieţi, depind de capacitatea noastră de a împlini această nevoie.

Nu este de ajuns doar ca alţii să ne iubească, nutrim şi noi nevoia de a iubi. Atunci când suntem incapabili de a satisface această nevoie fundamentală, suferim inevitabil, reacţionând în diverse chipuri, de la un uşor disconfort, nelinişte, deprimare, până la o abstragere, distanţare totală de lumea ce ne înconjoară.

Egală ca importanţă cu nevoia de iubire este şi cea de a simţi că avem valoare, atât pentru noi înşine, cât şi pentru ceilalţi. 

Deşi cele două nevoi sunt diferite, omul care iubeşte şi este iubit simte de obicei că are şi valoare; iar acela care simte că are valoare este de obicei un om care este iubit şi care poate să răspundă la dragoste.”

Împlinirea nevoilor noastre fundamentale se poate realiza prin stabilirea de legături consistente cu ceilalţi oameni.

Fiinţa umană trebuie să aparţină într-un fel sau altul unei anumite comunităţi care să constituie un punct de sprijin important.

Este vital să avem în viaţa noastră oameni cărora să le pese de noi, dar şi nouă să ne pese de ei. Fiecare dintre noi avem nevoie să avem sentimentul puternic al existenţei acestor fiinţe în viaţa noastră, dar şi sentimentul că noi avem grijă de fiinţe ce  ne sunt apropiate.

Omul are nevoie să trăiască în realitate şi, de aceea, când ceva nu e bine în viaţa sa şi conştientizează acest lucru, cei din jurul lui, familia, rudele, colegii sau consilierul, psihologul îl vor pune în contact nemijlocit cu realitatea şi îl vor ajuta să îşi împlinească nevoile în această lume reală.

În mod adecvat, cu blândeţe şi fermitate, să i se spună şi care sunt responsabilităţile acestei persoane tulburate sufleteşte, dar şi să fie felicitată că a cerut ajutor pentru a scăpa de tulburarea sa.

Se ştie însă, că, pentru ca în viaţa unui om să poată exista fiinţe care să contribuie la împlinirea nevoilor lui, este necesar ca şi el să poată şi să vrea să îşi aducă contribuţia la satisfacerea propriilor nevoi.

Să luăm exemplu din creşterea unui copil:

Pentru ca un copil să dobândească sentimentul valorii de sine, nu este suficient doar ajutorul dat de părinţi şi dragostea lor, ci este nevoie ca şi el să se bucure de anumite reuşite. Ca el să poată câştiga sentimentul valorii de sine este necesar să nu aibă parte numai de oferte din partea părinţilor, a adulţilor ci să fie în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele.

Este bine să ştim următoarele:

„Părinţii care oferă permanent ceva propriilor copii şi care nu aşteaptă o contraofertă din partea lor subminează în felul acesta preţuirea lor de sine. Copiii aflaţi permanent în aşteptarea de a primi se simt, poate fără să-şi dea seama, ca nişte cerşetori, iar acela care are sentimentul de cerşetor nu poate avea prea mult respect faţă de sine. Atunci când ajung să primească mereu oferte din jur, le este cultivat sentimentul nefiresc – cinic – că atât părinţii lor cât şi, prin extensie, lumea întreagă este datoare să le ofere ceva, situaţie în care se poate vorbi deja de statornicirea unei infirmităţi cronice la nivel sufletesc.  

De acum încolo vor aştepta mereu ca toţi să le dea ceva, fie de natură economică, sentimentală sau orice altceva, fiind condamnaţi astfel la o lipsă majoră şi tragică în acelaşi timp. 

Marea absenţă din viaţa lor va fi tocmai prezenţa umană, întrucât va fi imposibil pentru oricine să vieţuiască alături de ei – indiferent că este vorba de prieten, iubit, soţ , părinţi, rude – atât timp cât vor continua să nutrească aceleaşi aşteptări de la ceilalţi, toate fiind centrate pe persoana lor.

Situaţia acestor oameni va fi deosebit de tragică, fapt datorat dificultăţii sau chiar imposibilităţii apariţiei vreunei schimbări în viaţa lor, având o existenţă marcată de infirmităţile sufleteşti dobândite încă din copilărie, perioadă în care pentru orice om se pune fundamentul neclintit al personalităţii sale.”

Personal, am ajuns târziu la următoarea concluzie:

Când ajutăm în mod exagerat, atât copiii cât şi alte persoane adulte, uneori fără să ni se ceară, rezultatul este că le luăm din putere, iar noi obosim încât, apoi, nu mai putem ajuta aproape deloc. Ştiu, din păcate, că, atunci când copilul primeşte mereu oferte şi nu e în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele, atât părintele cât şi copilul ca adult trăiesc o adevărată tragedie. Părintele e acela care nu i-a cerut la timpul potrivit o contraofertă.

Şi eu, ca părinte, am greşit în acest sens, chiar dacă din neştiinţă!

Scriu cu dorinţa din suflet ca alţi părinţi sau adulţi care se ocupă de copii să nu mai greşească!

Pentru unii dintre noi, când ne-am crescut copiii, s-a întâmplat să nu avem în vedere, din neştiinţă, nici Lecţiile Naturii, dar nici nu au fost condiţii să citim ce ne-ar fi ajutat, pentru că nu erau, ca acum, la îndemâna noastră lucrări îndrumătoare, ba nici nu auzisem (cel puţin eu, în anii 1974, 1977 când am născut copiii, nu auzisem) de:

autori, precum:

François Dolto,  C.G. Jung,  Wilhelm Stekel,  D.W. Winnicott sau părintele-psiholog Filothei Faros.

Ştim acum, cum păsările ajută puii în primele zile de viaţă, cum le aduc în cioc mâncare iar apoi îi învaţă să zboare şi să trăiască independenţi.

Nu îi hrănesc toată viaţa!

De remarcat că atunci când omul, de altfel prin gesturi de bunătate, prin intenţii bune, îl ajută pe celălalt acolo unde nu este cazul, de fapt,

nu înţelege că acea fiinţă doar prin efort propriu se poate dezvolta. Un om a învăţat din Lecţiile Naturii şi despre această teribilă inteligenţă a Naturii a povestit următoarele:

„Mergeam întâmplător pe un drum de ţară şi am văzut un cocon la care am observat cum fluturele se chinuia să iasă printr-o gaură mică ce apăruse, în mod natural, în acel cocon. Am considerat că fluturele, oricât s-ar chinui, nu ar putea să iasă de acolo şi am decis să îl ajut. Am deschis coconul, iar fluturele a ieşit şi a căzut pe pământ. Era foarte slăbit şi aripile lui nu erau suficient de puternice pentru a zbura. Timpul, care era necesar să mai rămână în cocon şi prin efort propriu să îşi dezvolte aripile, a fost scurtat de mine„,

a povestit omul.  Lăsat să treacă singur încet, încet, un lichid din corpul fluturelui i-ar fi întărit aripile.

Acest om a înţeles că Natura, prin Iteligenţa ei infailibilă, ştie cum să facă lucrurile, iar intervenţia sa nesăbuită a luat din puterea fluturelui exact cum fac părinţii care nu îi învaţă pe copii să îşi dezvolte calităţile,  ci, în mod greşit,

fac lucrurile în locul lor, nu îi lasă deloc să sufere când sunt mici, iar apoi observă, cu mare durere, că aceşti copii devin nişte adulţi neajutoraţi, nişte dependenţi, nişte iresponsabili.

Fluturele avea de trăit chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a putea creşte şi pentru a se dezvolta încât să poată zbura.

De multe ori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă.

Am fi limitaţi dacă am trăi fără greutăţi. Fără obstacole de tot felul, nu am fi puternici, nu am putea „zbura”.

Dobândirea Înţelepciunii se face prin problemele ce ni se dau pentru a fi rezolvate.

Uneori Dumnezeu ne dă posibilitatea să iubim scoţându-ne în cale oameni pe care să îi ajutăm în rezolvarea problemelor lor, deci El ne învaţă,  astfel,

ce înseamnă a iubi.

După ce am spus povestea omului care a vrut să ajute fluturele să iasă mai repede din cocon şi gândurile ivite în mintea noastră, să trecem la o altă parte a eseului nostru şi anume:

vom face o comparaţie succintă între psihoterapiile clasice şi terapia de responsabilizare.

Pentru a arăta diferenţele dintre psihoterapia de responsabilizare şi psihoterapia convenţională am selectat câteva idei scrise de Filothei Faros:

„Psihoterapia convenţională, fundamentată în totalitate sau doar în parte pe concepţiile psihanalitice şi pe învăţătura lui Freud, se predă aproape în toate universităţile din lumea apuseană; şi, indiferent că ea este aplicată ca psihanaliză «ortodoxă» (clasică) sau de consiliere, se bazează pe următoarele convingeri:

Psihiatria convenţională crede fără nici un dubiu că boala psihică este o realitate; că oamenii ce suferă din cauza ei pot fi catalogaţi şi că trebuie abordaţi terapeutic în conformitate cu tipul de diagnostic ce le-a fost aplicat.

De asemenea, psihiatria convenţională este convinsă că motivele bolii psihice ar fi în principal organice şi că, prin urmare, vindecarea celor ce suferă din pricina ei depinde doar de medicamente. Această concepţie a dominat, aproape la modul absolut, zeci de ani din două motive: în primul rând, pentru că ea este promovată şi impusă de companiile farmaceutice de aşa manieră încât greu mai lasă loc şi pentru altceva; în al doilea rând, pentru că ea răspunde psihologiei omului apusean modern, care urmăreşte un rezultat satisfăcător imediat, fără a-şi asuma vreo răspundere pentru propria lui situaţie. Totuşi, în ultima vreme, a ieşit în evidenţă mai mult ca niciodată eşecul evident al acestui tip de abordare a tulburării psihice, ce se bazează în mod exclusiv pe substanţe chimice, ale căror efecte colaterale sunt dezastruoase, neducând la nici un rezultat de fond.”

Continuăm să citim câteva cuvinte selectate din scrierile preotului-psiholog Filothei Faros cu privire la diferenţele dintre psihoterapiile clasice şi terapia de responsabilizare.

„Aceste medicamente acţionează în general doar ca nişte chingi cu rolul de a-l imobiliza psihic pe cel în cauză, în aşa fel încât să fie incapabil de a mai protesta în vreun fel la situaţia în care se află (sau a fost adus). La congresele psihiatrice care au loc în ultima vreme prin sponsorizările firmelor de medicamente a început să se discute despre necesitatea îmbinării acţiunii farmaceutice cu cea a psihoterapiei. […] Psihoterapia convenţională susţine că fundamentul terapiei îl constituie examinarea în amănunt a vieţii trecute a pacientului, cercetarea cauzelor psihologice ale problemei lui, existând convingerea că, de îndată ce persoana tratată va înţelege pe deplin aceste cauze, va fi în stare să valorifice noua situaţie schimbându-şi atitudinea faţă de viaţă; şi că numai plecând de la această schimbare se pot dezvolta şi aplica mai eficient acele metode de viaţă care vor dezlega dificultăţile lui psihologice.  […] Pacientul dobândeşte astfel cunoaşterea propriului trecut prin interpretările pe care psihoterapeutul le dă comportamentului său, fapt care îl ajută să renunţe, la anumite atitudini statornicite în trecut şi să reînveţe să stabilească relaţii cu oameni, cu obiceiuri sau purtări mai bune, ceea ce va duce în final la dezlegarea problemelor sale. Psihoterapia convenţională insistă ca pacientul să aibă în vedere înţelegerea şi cunoaşterea propriului subconştient chiar şi atunci când e vorba de o consiliere simplă.”

Filothei Faros spune despre terapia convenţională că ar considera conflictele subconştiente ca fiind mai importante decât conflictele conştiente.  În total, enumeră, detaliat, şapte postulate în baza cărora se practică terapiile convenţionale, în cadrul cărora, pe lângă textele de mai sus, arată că prin faptul că terapeuţii şi psihiatrii convenţionali au convingerea că boala psihică este o realitate şi nu consideră acea persoană ca fiind responsabilă, nu consideră important ca omul să înveţe cum să trăiască în realitate (în afara unor cadre artificiale sau iluzorii) şi să încerce să se împlinească cu adevărat în viaţă, ci au convingerea că cel aflat sub tratament poate deprinde un comportament mai bun când va înţelege care sunt atât cauzele concrete cât şi cele subconştiente ale problemelor lui.

Suntem parţial de acord cu felul cum este prezentată terapia convenţională, de către Filotehei Faros, noi având convingerea că, a ajuta un suflet tulburat este o responsabilitate în cadrul căreia terapeutul trebuie să fie, pe cât posibil,

cunoscător a tuturor terapiilor, dar să aplice, personalizat, ceea ce se potriveşte acelui suflet unic,

îmbinând ceea ce ajută, nicidecum criticând vreo metodă.

Să lucreze cu gândul la Dumnezeu pentru a-l ajuta pe cel suferind.

Dar să mergem mai departe şi să vedem, selectiv, opinia lui Filothei Faros despre terapia de responsabilizare:

„Încă de la început trebuie accentuată diferenţa de ansamblu între psihoterapia de responsabilizare şi cea convenţională. Este vorba de tipul relaţiei stabilite între terapeut şi pacient care ţine atât de psihoterapia de responsabilizare, cât şi de cea convenţională. În psihoterapia de responsabilizare, urmărirea stabilirii unei relaţii potrivite între psihoterapeut şi cel tratat este absolut necesară. Psihoterapeutul convenţional a fost învăţat să rămână pe cât se poate de impersonal şi obiectiv, evitând legarea sufletească de pacient ca o persoană deosebită şi importantă pentru viaţa sa, fiind interesat mai ales de realizarea acelei legături care să ducă la un transfer de dispoziţie. […] Întrucât terapia de responsabilizare nu acceptă ideea de boală psihică, cel tratat nu stabileşte cu psihoterapeutul o legătură de pe poziţia unui bolnav ce nu este responsabil pentru comportamentul său. Având în vedere că psihoterapia de responsabilizare nu acceptă ideea că tulburarea psihică ar fi fost determinată de ceva organic, nu crede că cel chemat s-o vindece o poate face prin întocmirea şi administrarea unor reţete de medicamente. […] O implicare directă şi dedicată în vindecarea unei persoane deranjate psihic, mai ales prin legătura sufletească ce trebuie edificată cu ea, presupune riscarea confortului personal din partea tuturor implicaţi în acest proces.”

Înainte să continuăm a mai vorbi despre terapia de responsabilizare, să amintim aici părerea noastră şi anume că, un om tulburat sufleteşte poate fi ajutat de terapeuţi avizaţi, dar considerăm că şi unii  duhovnicii, cei  cu har de la Dumnezeu, dar şi cu pregătire în ştiinţa psihologiei,  sunt cei mai buni terapeuţi. Iată ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul:

„Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.”

Vă invit blând: mergeţi la spovedit la duhovnici iscuţiţi, dar și la medici!  De asemeni, citiți cărți folositoare minții și sufletului!

*

În demersul meu de a arăta o succintă comparaţie între terapiile clasice şi terapia de responsbilizare mai spun câteva din cuvintele preotului-psiholog Filothei Faros:

„În psihoterapia de responsabilizare, psihoterapeutul este preocupat de prezent şi are privirea aţintită spre viitor, nelăsându-se prins de acea istorie plină de evenimente a celui tratat, fiind convins că oricum nu se mai poate schimba din cele petrecute în trecut. Nu poate accepta însă nici faptul că cel aflat sub tratament este incapabil să mai facă ceva din cauza trecutului său întunecat.”

Suntem cu totul de acord cu cele de mai sus. Chiar dacă un om are un trecut plin de suferinţe şi traume ce au lăsat urme în sufletul lui, el se poate vindeca. Este adevărat că evenimentele trecute le determină sau influenţează pe cele viitoare, dar tocmai a face în prezent ceva bun, a şti şi a crede că acel trecut a fost aşa cum a fost şi că numai o gândire şi o acţiune prezentă corectă poate duce la un viitor mai bun este esenţial. Aceasta e schimbarea: să ştii că au fost conflicte subconştiente care au dus la un anumit comportament, dar a venit momentul să se aleagă între bine şi rău, să se pună accent pe moralitatea comportamentului. Este necesar să se aibă în vedere deprinderea acelor moduri de acţiune în viaţă care să ducă la o mai bună împlinire a nevoilor celor pe care îl ajutăm. Noi spunem: trecutul nu se regretă, nu culpabilizăm pe nimeni, nu ne autoculpabilizăm, totul e petrecut deja, să vedem ce putem face aici şi acum.

Comparând terapiile se vede că: „… ele sunt de neconciliat atunci când se pune problema acceptării atât de răspândite a ideii de boală psihică. Concepţia că există unii oameni ce suferă de anumite boli psihice, ce pot fi diagnosticabile cu precizie şi vindecate, după cum se întâmplă cu celelalte afecţiuni, este inexactă. Această inexactitate constituie o piedică hotărâtoare în faţa unei terapii psihiatrice potrivite. Terminologia ştiinţifică cât şi cea neştiinţifică stă sub presiunea ideii că oricine face dovada unui comportament sau gândiri neacceptate de majoritatea societăţii este bolnav psihic.” 

Iată cât de sugestiv, F. Faros spune:

„Abordarea psihiatrică convenţională a oamenilor numiţi de psihoterapia de responsabilizare iresponsabili pentru că au un mod de viaţă ce nu le împlineşte nevoile cele mai profunde, are la bază convingerea că ei suferă în realitate de o boală psihică, concepţie ce domină cu atâta tărie civilizaţia noastră, precum s-a crezut în Evul Mediu că pământul este plat.”

Ştim că oamenii se luptă în viaţa lor să îşi împlinească nevoile lor sufleteşti, iar atunci când nu reuşesc, dacă  sunt supuşi unor mari constrângeri,

ajung să se comporte într-un mod nerealist.

Cei mai slabi „de înger”, cum se spune, ajung să se comporte nerealist în condiţii mai puţin dificile, uneori la o vârstă destul de fragedă demonstrând un eşec în stabilirea unei relaţii consistente cu un om responsabil, de cele mai multe ori cu un părinte fragil, părinte ce nu poate ajuta prea mult.

Din moment ce psihoterapia de responsabilizare se bazează pe faptul că terapeutul vine în întâmpinarea celui deranjat sufleteşte pentru a-l învăţa să se ajute pe sine,

pentru a-l deprinde să îşi îndeplinească nevoile cât mai eficient şi, astfel, să iasă din impasul în care se află şi să nu mai fie disperat,

o considerăm ca fiind o terapie bună.

Este o terapie care desfiinţează ideea de boală psihică şi ţine cont de faptul că atât stările de boală trupească cât şi tulburările sufleteşti

îşi au cauza în interiorul omului care a adoptat un anumit mod de viaţă prin care se raportează la cei din jurul lui, la lumea exterioară.

Sunt în măsură să spun,  din proprie experienţă,

că îndrumarea celor deranjaţi sufleteşte de a nu lua la modul personal ceea ce exteriorul proiectează către ei are un efect benefic.

Desigur că, atunci când aud de la noi că ceea ce le spun ceilalţi, felul cum aceia se comportă cu ei, cum reacţionează reprezintă proiecţiile acelor fiinţe şi să nu le ia la modul personal, sufletele îndrumate nu pot aplica imediat în viaţa lor aceste sfaturi.

Şi totuşi, când un suflet reuşeşte să integreaze acest comportament funcţionează mai bine şi conştientizează că are în interior totul pentru a se vindeca.

Revenind la discuţia legată de metoda terapiilor convenţionale de a investiga trecutul celui ce a solicitat ajutor psihologic, spunem că este normal ca terapeutul să aibă înţelegere, dar nu exagerată, faţă de suferinţele trecute ale celui ce a cerut ajutor,   şi să îi ofere sprijinul necesar pentru a trăi fericit şi responsabil în prezent.

În cadrul comparaţiei care o face între terapiile convenţionale şi terapia de responsabilizare, preotul-psiholog Filothei Faros atrage energic atenţia tututor terapeuţilor spunând că nu există boală psihică ci lipsă de responsabilitate.

Să citim câteva din cuvintele sale:

„Un delicvent minor care continuă să fure maşini nu se va schimba atâta timp cât i se va permite să facă pe copilul chinuit, neînţeles de cei din jur şi care nu ştie ce se întâmplă cu el însuşi. Această situaţie va persista, indiferent cât va încerca psihiatrul să-i vindece meteahna respectivă plecând de la premisele ce definesc în mod convenţional boala psihică. 

Atât copilul în cauză cât şi toate celelalte persoane iresponsabile, în general caracterizate ca „bolnavi psihic”, trebuie să înţeleagă că, independent de ce li s-a întâmplat în trecut şi oricât au suferit – ceea ce cu siguranţă nu poate fi negat -, sunt chemate în primul rând să se ajute pe ei înşişi dacă doresc să culeagă din viaţă şi altceva mai bun decât au făcut până atunci.

[…]

Problema celor ce preferă să vegeteze nu va dispărea, ci, dimpotrivă, va lua proporţii înfricoşătoare în societatea noastră, căci, în pofida efortului permanent ce se face pentru recuperarea persoanelor respective, ei nu se vor alege cu nimic esenţial în viaţă.”

Autorul se referă la ţara sa, Grecia, dar acest fenomen există în toate ţările lumii.

Legat de aceste situaţii în care cei care nu îşi pot împlini nevoile fundamentale ale vieţii dau permanent vina pe trecutul lor, pe părinţi, e prezentat cazul unei tinere obeze care nu urma nici un tratament pentru că spunea mereu că de vină,  pentru cum arată ea,  este mama ei.

F. Faros spune în concluzie:

„Soluţia era să intre în contact cu realitatea pentru a-şi împlini nevoile, independent de mama sa. […]  

În psihoterapia de responsabilizare, terapeutul insistă ca cel tratat să aibă în vedere comportamentul prezent, analizându-i totodată cu multă atenţie faptele actuale. Numai aşa cel din urmă ajunge să înţeleagă că neîmplinirea nevoilor sale este legată de comportamentul său de acum şi nu de altădată. […]

Această preocupare presupune aducerea lui în contact cu realitatea şi îi pune în faţă adevărata alegere ce o are de făcut – sau spre o plinătate a vieţii, sau spre catastrofă.”

Terapia de responsabilizare pune accent pe lucrarea de pedagog a terapeutului, în cadrul ei nu sunt căutate cu atenţie cauzele comportamentului deviant, dar insistă ca cel care a cerut ajutor să să-şi însuşească o modalitate mai bună de a-şi împlini nevoile.

Când cei doi, terapeutul şi cel tratat se întâlnesc, o parte din timp este consacrat pentru a examina împreună activităţile de peste zi şi terapeutul propune moduri de comportament mai corespunzătoare, mai eficiente.

Oricât ar fi de importantă confruntarea cu realitatea, ea reprezintă numai o parte a terapiei. Cel aflat sub tratament trebuie să înveţe să-şi împlinească nevoile în lumea reală ce i se descoperă în faţă, precum şi felul în care este chemat s-o facă. După ce legătura cu terapeutul s-a realizat, iar confruntarea cu realitatea a avut loc, terapia devine un fel de educare, căci deprinderea unui mod de viaţă mai eficient se va realiza mai bine şi mai repede dacă terapeutul preia rolul de pedagog.

Cu  Iubire și Recunoștință

Jenița  Dodiță Naidin

Bistrița,  Joi,  30 Iunie 2022

Cu fața  spre  Lumina  Divină