29 Iulie 2020 – Creţica ar fi împlinit 71 ani

Am fotografiat Soarele pe flori pentru tine Crețica. cu drag, jenița.

Doamne!  Cum a trecut Timpul!

În data de 20 Mai 2013, sora mea Creţica a Plecat în  Eternitate.

Au trecut 7 ani!

S-a născut la 29 Iulie 1949,  şi cât a trăit pe Pământ a energizat totul în jurul ei.

Ajuta toate fiinţele.

Iubea Natura, Florile.

Venea des la Bistriţa.

În tinereţe, când eram în Bucureşti, venea şi acolo des. 

Acum 7 ani am postat pe blog o poezie în amintirea ei, şi, 

ca dovadă că cei Plecaţi  ajută şi din Cer,

acea postare a fost văzută de Prof. Zenovie Cârlugea şi, peste ani,  

la îndemnul Domniei sale s-a născut opera: „Lucian Blaga la Bistriţa (1938-1940)”,

 publicată în 2028.

Reproduc postarea din 2013,

 care a avut menirea să iasă la Lumină o carte importantă:

Vasile Lascăr – Poezie de ziua Crețicăi

Astăzi,  29  iulie  2013,  sora mea, Crețica, ar fi împlinit 64 ani,

dar, de  curând, Dumnezeu i-a chemat sufletul la  El.

Multă lumină să ai acolo, în Eternitate,  Crețica!

Am cules la calculator o poezie  ce vorbește despre  Crin, această floare deosebită,

căci sora mea, Crețica, era albă ca un Crin alb înflorit.

Lectură plăcută vă doresc!

*

PE O STRADĂ DEPĂRTATĂ…

Pe-o stradă depărtată eu trec întotdeauna:

– E-o stradă ca oricare din burgurile noastre,

În care însă noaptea când luminează luna

Trotuarele sunt parcă mai triste şi albastre.

La casa cea mai mică, pe marginea ferestrii

Pe care niciodată eu nu o văd deşartă,

Un crin înalt şi sprinten asemeni unei trestii

Se’ndoae de povara potirului ce poartă.

O tainică nevoe e’n stare să mă’ndemne

Să vin întotdeauna pe-acolo, iar parfumul

Pe care’l prind în treacăt mă farmecă pe semne

Că’l simt mereu în suflet şi’n urma mea tot drumul.

Îmi place  strada asta şi nu este frumoasă:

– E-o stradă ca oricare din burgurile noastre,

În care însă noaptea când mă îndrept spre casă

Trotuarele sunt parcă mai triste şi albastre…

 Vasile Lascăr

***

N.Ns. Am căutat în Istoria literaturii române a lui G. Călinescu şi nu am găsit nimic scris

 despre acest preot-poet Vasile Lascăr.

Am reprodus poezia dintr-o cărticică veche, fără coperte, dar care are o fotografie a poetului.

Sub fotografie, editura a scris aşa:

† Vasile Lascăr,

ceea ce înseamnă că era plecat la Domnul când a fost publicată această cărticică ce conţine superbe poezii.

[…]

***

Dintr-o greşală tehnică a mea, deci nu a programatorului acestui blog,

la un moment dat, când am salvat într-un fişier,

pe calculatorul meu,  comentariile cititorilor,

din păcate, după salvare, am şters datele iniţiale din administrarea site-ului.

După cum ştiţi, odată şterse, comentariile primite nu mai pot fi publicate, decât dacă sunt iarăşi trimise de autorii lor.  Pentru ca acele comentarii să fie pe blog, încerc,

pe măsură ce voi reuşi, să  republic  articolele la care s-au şters comunicările  şi ataşez respectivele comentarii, cu fidelitate,  aşa cum au fost trimise iniţial de cei care au scris.

Mulţumesc pentru înţelegere!

*

Articolul din prezenta postare a mai fost publicat în Iulie 2013  şi atunci am primit şi publicat comentariul trimis de prof. Zenovie Cârlugea, pe care îl reproduc:

*

  zenoviec Trimis în 8 Feb 2014 la 15:57 Bun gasit!
Întâmplător am descoperit acest blog, unde reproduceti poezia uitatului poet targujian VASILE LASCAR. Eu sunt prof. la Targu-Jiu și m-ar interesa sa stiu mai multe despre acest uitat poet . Daca sunteti buna, ati vrea sa-mi trimiteti fotografia din carticica respectiva si poeziile respective.
V-as fi tare recunoscator, caci noi, condeierii de azi ai Gorjului, am dori sa RECUPERAM pe acest poet uitat..
Cu mii de multumiri
Zenovie Cârlugea, prof. dr.
Targu-Jiu
Vasile Lascăr – Poezie de ziua Crețicăi
1 Vezi articolul

Bistriţa,  Duminică,  28 iulie 2013,   Jeniţa Naidin

Am adăugat  comentariul  ce a fost postat de Dl  Profesor  Zenovie Cârlugea în  data  de 8  februarie 2014.

Jenița  Naidin   12   martie 2019

****

 Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

 Miercuri, 29  Iulie 2020 

Spre o Lumină caldă     

    ***


S. Dasgupta – „O istorie a filosofiei indiene” tradusă de Victor Ştir

foto jenița naidin

Editura George Coşbuc – Bistriţa, director  scriitorul Dumitru Munteanu a scos la Lumină în anul 2019 o carte de excepţie: „O istorie a filosofiei indiene”  scrisă de  profesorul Surendranath Dasgupta, în anul 1922, tradusă în Limba română  de Victor Ştir, jurnalist.

Pentru că nu avem o notă a traducătorului, ne putem gândi că a depus această frumoasă şi dificilă muncă de a realiza versiunea românească, fiind motivat de faptul că 

Surendranath Dasgupta a fost profesorul de sanscrită a lui Mircea Eliade, autorul operei: „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, dar şi a renumitei cărţi: „Yoga Problematica filozofiei indiene”, prefaţată magistral de Constantin Noica.

Posibil că Domnul Victor Ştir s-a gândit şi la   Maitreyi Devi, fiica lui Surendranath Dasgupta, care a scris, cu lacrimi şi durere,  romanul „Dragostea nu moare”, după ce a aflat despre cartea „Maitreyi”,  scrisă de  Mircea Eliade.

Plauzibilă, după mine, ar fi şi motivaţia similară cu ceea ce a simţit L. Blaga când a tradus poezii:

 „…prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor.”

Avem, deci, acum, în româneşte, Volumul I (528 pagini) din opera: 

„O istorie a filosofiei indiene”, care se alătură altor lucrări despre arta, arhitectura, literatura,  religia, morala şi ştiinţa civilizaţiei indiene.

Autorul ne spune de la început despre importanaţa scrierii sale:

„… cea mai importantă realizare a gândirii indiene a fost filosofia. […] Mult rău s-a făcut deja prin circulaţia părerilor conform cărora cultura şi filosofia Indiei au fost visătoare şi abstracte. Prin urmare, este foarte necesar ca indienii, precum şi alte popoare, să devină din ce în ce mai familiarizaţi cu adevăratele trăsături ale istoriei anterioare a gândirii indiene şi să formuleze o estimare corectă a caracteristicilor sale speciale. […] O lucrare care conţine o descriere generală a relaţiilor reciproce dintre sistemele principale este necesară pentru cei care intenţionează să urmeze studiul unei anumite şcoli. Acest lucru este necesar şi pentru cititorii avizaţi, interesaţi de filozofie şi studenţii filozofiei occidentale care nu au nici o înclinaţie sau timp să se specializeze într-un sistem indian, dar care sunt în acelaşi  timp interesaţi să ştie cât pot despre filozofia indiană. […] Am încercat să fiu cât mai fidel faţă de textele originale cât s-a putut şi am dat mereu termenii sanscriţi sau pali pentru ajutorul celor care doresc să facă din această carte un ghid.”.

Lămuririle profesorului  Surendranath Dasgupta din  Prefaţă ne îndeamnă la lectură, ceea ce am şi făcut în calitate de cititoare.

Mai multe cărţi despre India şi personalităţi indiene îmi sunt cunoscute, dar din opera:

 „O istorie a filosofiei indiene”, tradusă de Victor Ştir am reţinut mai puternic anumite texte, iar pe câteva le voi menţiona aici, fără comparaţii sau interpretări, ci reproducându-le fidel,

de dragul lecturii lor:

„Când au fost create Vedele, probabil nu exista un sistem de scriere predominant în India. Dar aşa a fost zelul scrupulos al brahmanilor, care au învăţat pe de rost toată literatura vedică, auzind-o de la preceptorii lor, şi aceasta le-a fost transmisă cu cea mai mare credinţă în cursul ultimilor 3000 de ani sau mai mult, […] Istoria religioasă a Indiei a suferit schimbări considerabile în perioadele din urmă, din vremea civilizaţiei vedice, şi astfel, a fost acordat Vedelor respectul de a rămâne întotdeauna cea mai înaltă autoritate religioasă în orice moment pentru hinduşi. Chiar şi în aceste zile, toate îndatoririle obligatorii ale hinduşilor, la naştere, căsătorie, moarte, etc. sunt efectuate conform vechilor ritualuri vedice. Rugăciunile pe care un Brahman le spune de trei ori pe zi sunt aceleaşi părţi ale versetelor Vedice, care au fost folosite ca versete de rugăciune cu două sau trei mii de ani în urmă.” Scria Surendranath Dasgupta, în anul 1922. 

Mergem mai departe şi mai menţionăm câteva cuvinte din acest volum, care ne-au atras atenţia:

„Cunoaşterea sinelui relevă faptul că toate pasiunile noastre, toate limitările experienţelor noastre, tot ce este ignorant şi mic în noi, tot ce este tranzitor şi finit în noi este fals. Nu „ştim”, dar suntem „cunoaştere pură”. Nu suntem limitaţi de nimic, pentru că noi suntem infiniţi; noi nu suferim moartea, pentru că suntem nemuritori. Emanciparea nu este o achiziţie nouă, un produs, un efect sau un rezultat al oricărei acţiuni, ci ea există întotdeauna ca adevărul firii noastre. Suntem întotdeauna emancipaţi şi întotdeauna liberi. […] Întrucât suntem cu toţii mereu în propria noastră natură adevărată şi, ca atare, emancipaţi, singurul lucru necesar pentru noi este să ştim că suntem aşa. Autocunoaşterea este, prin urmare, singurul deziderat care poate şterge toate cunoştinţele false, toate iluziile morţii şi renaşterii.

[…] Gândindu-şi sufletul ca pe un trup, ferm printre lucrurile trecătoare, înţeleptul scapă de orice durere. […]  Omul este ca un rezumat al universului […]  Sinele adevărat se manifestă în toate procesele existenţei noastre fenomenale, dar în cele din urmă când se retrage în sine, nu mai poate fi găsit în ele. Este o stare a infinitului absolut, al inteligenţei pure, a fiinţei pure şi a binecuvântării pure.”.

Desigur, scriu un articol şi nicidecum un sdudiu despre această operă, dar totuşi mă mai opresc  asupra câtorva idei, dintr-o mulţime pe care le-am notat, reproducând  fidel cuvintele autorului:

„Meditaţi întotdeauna la (schimbă-ţi gândurile către) bunătate, milă, bucurie […]  Voinţa de a fi bun nu se pierde niciodată în om, deoarece este o tendinţă înnăscută în el, care este la fel de puternică ca şi dorinţa sa de a se bucura de plăcere. Acest punct este remarcabil, deoarece ne dă cheia eticii Yoga şi arată că dorinţa noastră de eliberare nu este acţionată de nici o atracţie hedonistă pentru fericire sau chiar îndepărtarea durerii, ci de o tendinţă înnăscută a minţii de a urma calea eliberării. […] Jiva sau individul înseamnă sine în asociere cu eul şi alte experienţe personale, adică fenomenul sine, care se simte, suferă şi este afectat de experienţele lumii. … sinele în starea sa pură se numeşte Brahman.”

            Mă menţin în seria citatelor şi amintesc cuvintele marelui filosof, Constantin Noica spuse (1937) în prefaţa cărţii lui M. Eliade „Yoga”:

„În această lumină, cetitorul român va găsi,  poate,  că Yoga îi este mai puţin străină decât îi pare în primul monent. Ce ne interesează Yogamergatãttvajna  de pildă, sau alte noţiuni de folosofie indiană, cu termenii lor tehnici corespunzători? Dar atunci ne-am putea întreba la fel de bine, sau aproape: ce ne interesează Kant, sau ce ne interesează cutare problemă de filosofie clasică?”

Aici doresc să fac o precizare semnalată de Surendranath Dasgupta şi anume că în Filosofia indiană, comparativ cu Filosofia occidentală, sunt foarte mulţi termeni în general, dar şi foarte multe denumiri pentru acelaşi lucru, deci e mai greu de a pătrunde în tainele ei.

Cartea sa, tradusă acum şi în româneşte,  este de ajutor celor care sunt interesaţi.

 „O istorie a filosofiei indiene”,   scrisă de  profesorul Surendranath Dasgupta, tradusă în Limba română  de Victor Ştir,  în sine este necesară pentru studii sau iniţiere, chiar dacă unii cititori nu au vizitat, până la întâlnirea cu acest masiv tom,  alţi autori care au scris în domeniul Filozofiei indiene, şi de aceea v-o recomand cu căldură.

            Personal, în timp ce am citit aceste sute de pagini,  am făcut în mintea mea multe conexiuni, una din ele fiind legătura cu fiica autorului, Maitreyi, şi cu romanul ei „Dragostea nu moare” şi alta cu Tagore, un mare Poet indian.

 În anul 2009 am scris: 

 Pe fondul acestei educaţii, când Maitreyi era împreună cu Mircea Eliade, ea  având 16 ani, el 23, discutau despre poeme şi cărţi şi totuşi, în acele ore când stăteau împreună în biblioteca familiei Dasgupta, între cei doi tineri, încet, încet s-a înfiripat dragostea. Mintea ei era plină de gânduri restrictive, dar stătea şi dezbătea toate acestea rememorând melodii: „Am setea în ochi şi setea îmi creşte în piept.”

            Apoi îşi aminteşte, la vârsta de 58 ani,  ce a simţit faţă de Mircea Eliade când avea 16 ani, moment în care a compus un poem:

Întinzându-mi ca o nebună mâinile,

Ca să ating acea viaţă de neatins,

Lasă-mă să merg la această nuntă depărtată

Prezidată de Mahakala;

Rupând şi smulgând tot ce este inutil,

El ridică lampa vieţii libere

Şi însemnează fruntea miresei 

Cu o scânteie de foc…

Trebuie să merg acolo unde eterna noapte

Aşteaptă nemişcată,

Cu neclintita credinţă

A dragostei cuiva…

            În timp ce Eliade a stat în India, când a cunoscut-o pe Maitreyi Devi, a avut întâlniri personale cu marele Rabindranath Tagore. Vă propun cu dragoste să citim fragmente din         aceste dialoguri.

            Tagore îi spunea lui Mircea Eliade în anul 1930:

„Vezi, prietene, munca voastră parcă ar fi un blestem. Munca noastră e bucurie, e libertate, e joc, adică creaţie. Aceasta aş vrea să înveţi de la noi: că munca e asemenea unui dans uriaş, în care prinzi cu fiecare mână două fete frumoase şi joci ca să slăveşti viaţa, pe Dumnezeu, pe tine însuţi şi propria-ţi iubire. Aceasta nu se ştie, încă, în Europa.”

            Mă întreb: oare acum, în Anul Domnului 2009 se ştie?

***

Iar azi  spun: Oare acum, în Anul Domnului 2020 se ştie?

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Marţi, 28  Iulie 2020 

Spre o Lumină caldă  

***

După ce am publicat pe blog, am mai revăzut și adăugit textul și am trimis articolul astfel creat la presă.

iată publicarea 31 Iulie 2020

https://www.rasunetul.ro/s-dasgupta-o-istorie-filosofiei-indiene-tradusa-de-victor-stir

am fotografiat Toamna. jenița naidin

***

Doamne! 

Astăzi sunt 20 de ani de când, cu gândul că voi Pleca în câteva luni la Cer, aşa eram de epuizată, dar convinsă că în liniştea unei locuinţe îmi voi scrie memoriile să rămână fiilor mei, călătoream, însoţită de ruda mea, Steluţa Mihăiţă, la Bistriţa!

Am văzut ce Plan a  avut Dumnezeu cu mine!  Amintesc doar cele peste 100 de drumuri făcute la Bucureşti la copiii mei şi spun: Mare este puterea Ta, Doamne! 

Un porumbel pleacă de la geam foto jenița naidin
am așezat gladiolele pe o piatră care a fost la casa lui Lucian Blaga de la Bistrița și pe care o păstrez. jenița naidin, Marți, 28 Iulie 2020

***


AUREL RĂU – „Spaţiu şi Timp”

Sub titlul „Stelişti şi stelari”, în revista STEAUA din aprilie 2020, la şapte decenii de la apariţia acestei importante publicaţii,  Domnul Ion Pop ne vorbeşte minunat despre mari scriitori, între ei fiind şi  Domnul Aurel Rău, născut la 7 Noiembrie 1930 în Josenii Bârgăului, redactor-şef timp de 40 de ani  al acestei reviste culturale.

 Urmare a unei lecturi fascinante, sunt onorată să exprim câteva gânduri despre două cărţi ale Domnului  Aurel  Rău,  „cel mai reprezentativ poet al grupării Steaua” și „cel mai mare poet în viață al Transilvaniei”, după cum l-a numit, Gheorghe Grigurcu.

Da, în  Noiembrie 2020, Aurel Rău va împlini 90 de ani!

Am avut bucuria ca,  în data de 15 Iulie 2011, când trecuse de 80 de ani, să îl întâlnesc când şi-a  lansat primele 2 volume,  din cele 4 proiectate, după cum ne-a mărturisit personal, sub titlul: „Spaţiu şi Timp”.

 La finalul acelui act cultural organizat de scriitorul Ioan Pintea, am cumpărat cărţile pe care  autorul mi-a scris: 

„Doamnei

Jenica Naidin cu bucuria scrisului la proze şi a unei comunicări sufleteşti cu oamenii lumii care inspiră aceste poveşti în spaţiu şi timp. 15 iulie 2011.”

Volumele mai au pe copertă menţiunea: „Romanele istoriei”.

Am citit, e adevărat cu întârziere de 9 ani aceste scrieri târzii ale poetului, traducătorului, eseistului Aurel Rău, dar consider, conform conţinutului lor, aceste romane: „Ochiul de Acvilă” şi „Apărarea pasivă”, o reflectare a realităţilor trăite de autor, de oamenii de pe meleagurile  sale natale şi nu numai.

Găsim în aceste lucrări evenimente trăite de autor şi de România, mai ales  de Transilvania,  în timpuri mai îndepărtate.  

Adică, Aurel Rău, în umila mea opinie, cu aceste romane îşi revede viaţa într-un mod plăcut, senin, adică, citim o  autopsihanaliză a sa. Dar şi menţionează,  cu exactitate de istoric, date importante din viaţa României.

Exemplific cu un  scurt  citat  din  primul volum:  

«În „oraşul şcolilor”   Mutarea de la o şcoală primară la liceu, ieşirea din familial pentru o viaţă între străini, unde tu să nu fii un străin, schimbarea unui curs de apă cu altul, şi despărţirea de sat pentru oraş, survenite printr-o lumină interioară, dar şi prin mişcări care nu-ţi aparţin, iată o schimbare cum ale epocii, consonantă cu tot ce se întâmplă în lume de câţiva ani, răsturnări de  situaţii, la zări de roşeaţă şi vuiet. […] Acestea, dinspre un prim an al tău, de licean; căci în al doilea, 1943-1944, după o vacanţă de vară frenetică, încheiată – în case şi în gazete, doar sub veşti despre lupte şi morţi la Orel, în Kuban, pe Doneţ, …! zările sunt ca un cerc de fier, mai coclite, mai întunecate. Apariţia de secte, prin sate, de predicatori ambulanţi, dar şi vizite episcopale, mângâieri; Italia capitulată; înlocuirea cu soldaţi nemţi a soldaţilor italieni din Grecia; readucerea „Ducelui”. Dar şi o adunare generală a societăţii Regna, unde sunt confirmate bursele fiilor de grăniceri;  rechemarea ambasadorilor ruşi de la Washington şi Londra, americani şi englezi de la Moscova; ştirea că a încetat din viaţă, la Bucureşti, văduva lui George Coşbuc; lumini şi umbre pe frunţi de mai vârstnici. Ca afostului director al internatului, pe parcursul anului trecut, un tribun, profesor pensionar, cărunt, între timp disponibilizat. El venea din celălalt veac, a participat la actul Unirii, din Alna Iulia, în 1918, e salutat de întregul estuar în freamăt, când trece strada, vizavi de liceu.».

Despre Aurel Rău citim şi în cartea: „Lucian Blaga la Bistriţa (1038-1940)”, pe care am publicat-o în anul 2018, volum în care, Domnul Zenovie Cârlugea îl menţionează în Addenda, articolul  fiind parte din „Dicţionrul esenţial LUCIAN BLAGA – OAMENI DIN VIAŢA LUI, publicat la Tipo Moldova, 2017-2018:

«RĂU, Aurel (7 nov. 1930, Josenii Bârgăului, B-N) 

Poet, prozator, eseist, traducător, editor. Școala generală la Josenii Bârgăului, liceul la Năsăud, Bistrița și Cluj. Absolvent al Facultății de Filologie din Cluj (1953). A lucrat, fiind student, la „Almanahul literar”, iar din 1959 ca redactor‑șef la „Steaua” (numită astfel din 1954, când la direcția ei vine A.E. Baconsky). Este considerat drept „cel mai reprezentativ poet al «grupării Steaua»” și „cel mai mare poet în viață al Transilvaniei” (G. Grigurcu). Traduceri din: Saint‑John Perce, Machado, Giorgios Seferis, Konstantinos Kavafis ș.a.

Lui Aurel Rău îi revine meritul de a‑l relansa pe Lucian Blaga (după ani de interdicție), în momentul când tânărul poet devine redactor‑șef al „Stelei” (1959). După ce‑i publicase „Fântânile” și „Mirabila sămânță”, Aurel Rău îi publică în nr. 12/1960 alte patru poezii: Mică odă unei fete, București 1919, Cerbul, Risipei se dedă Florarul. Au urmat în celelalte numere: Glas de seară, Catrenele dragostei, Stihuitorul, Văzduhul semințe mișca, Dacă m‑aș pierde, Poveste, În fața unei statui a Sfântului Gheorghe, Basm lângă focul de stână, În valea regilor, Lauda văzduhului, La cincizeci de ani.

La 23 aprilie 1953, în semn de prețuire, Blaga îi oferise tânărului poet volumul de Poezii apărut la Fundații în 1942, cu dedicația pe pagina de gardă: „Lui Aurel Rău/ pentru o amintire comună/ sufletelor noastre: Valea/ Bârgăului prin care/ curge Poezie.// Lucian Blaga.”

La 9 mai 1961, la mitingul de doliu de la Casa Universitarilor din Cluj, poetul Aurel Rău își ia „rămas bun” de la „omul și poetul Lucian Blaga”, într‑o cuvântare presărată cu versuri sugestive din întreaga poezie. Sunt citate strofe din „Lucrătorul” (o poezie considerată „pe linie”, deși aflăm și din romanul «Luntrea lui Caron» că fusese scrisă cu mult înainte de război!), dar și din Autoportret, Veniți după mine, tovarăși, Mirabila sămânță, convins că „sufletul generos al poetului va fi mereu cu cei vii, în primăvară și în soare”…

Mai târziu, în 1966, Aurel Rău va publica, în colecția „Cele mai frumoase poezii”, o selecție din poezia lui Lucian Blaga, prevăzută cu o frumoasă prefață. De asemenea, în 1970, la inaugurarea statuii executate de Romulus Ladea, A. Rău a evocat „profilul de european” al celui plecat din Lancrămul transilvan, „un poet profund, tradițional și modern, universal și românesc, de la ale cărui hotare te întorci cu inima plină de revelații, de întrebări și de metafore”. Întrucât R. Ladea trecuse și el în veșnicie, vorbitorul a relevat expresivitatea monumentalei statui care surprinde foarte bine figura de gânditor a poetului „aplecat peste întrebările lumii”, precizând în final: „Cu statuia Lucian Blaga, Clujul e începând de azi mai cultural.”

Se cuvine, desigur, amintită întreaga contribuție a „Stelei” aflată sub direcția lui Aurel Rău, care a făcut din Blaga un fervent subiect de actualitate literară, în coloanele revistei publicându‑se lucrări și studii de referință privind viața și opera marelui scriitor și filosof.».

Am citit cu   Bucurie luminoasă aceste  2 cărţi,  „Ochiul de Acvilă” şi „Apărarea pasivă”,  atât pentru conţinutul lor,  cât şi pentru scrierea corectă,  academică, cu Iubire pentru  Limbă română a Domnului Aurel Rău, scriitor autentic.

Un plus de ataşament am, când le văd pe raftul din biblioteca mea, şi de la faptul că au pe text sublinieri făcute de Domnul Horia Bădescu, poet, eseist, doctor în litere, care a fost prezent la lansare şi a vorbit foarte frumos.

Recomand cu căldură, mai ales tinerilor elevi şi studenţi, această operă scrisă de Aurel Rău,  cu seninătate, nicidecum cu vreo emoţie vindicativă. Dimpotrivă, evocarea evenimentelor ce au avut loc în Spaţiu şi Timp, din aceste prime  2 volume, sunt prezentate ca făcând parte 

dintr-un calm etern, din visul cosmic.

 Nu ştiu, dar sper că a realizat şi celelalte două volume din proiectul Domniei sale: Tetralogia Spaţiu şi Timp, cum l-a numit dânsul atunci.    

Icoana Maicii Domnului. foto jenița naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin  

Duminică, 26  Iulie 2020 

Spre o Lumină caldă  

Maica Domnului cu Pruncul. Icoană pictată de Marin Albu. foto jenița naidin

*** 


Mihai Zamfir despre poetul David Dorian-Bistriţa

Trandafiri spre Cer foto jenita naidin

Am trăit mulţi ani în Bucureşti, Capitala României, acolo am profesat în domeniul Legislaţiei privind Asigurările Sociale şi am relaţionat cu mulţi oameni  din  toate categoriile sociale.  

Majoritatea, ca şi mine,  proveneau din Provincie.  Ei bine, am trăit şi trăiesc cu sentimentul că este trist a se face această distincţie între Capitală şi Provincie,  separare pe care am auzit-o de multe ori şi o aud încă, dar  accept lucrurile aşa cum sunt.  Uneori, gândul trist  despre care am vorbit, este luminat de  evenimente pozitive ce apar parcă din ce în ce mai des despre  oameni  valoroşi care trăiesc în Provinciile ţării noastre.

Întotdeauna, sunt bucuroasă când,  dinspre Capitală aud/citesc  ecouri luminoase venite din partea unor personalităţi din Bucureşti, despre oameni din oraşul în care trăiesc, Bistriţa. 

În Revista  România literară,

profesorul universitar, scriitorul, criticul literar român, discipolul lui Tudor Vianu,

 MIHAI  ZAMFIR a publicat un articol admirabil despre poetul bistriţean David Dorian.

Vă invit să citiţi acest text: 

POETUL ȘI PROVINCIA

Dacă un tânăr se hotărăşte să devină scriitor, convins fiind că doar astfel viaţa lui are vreun sens, lucrurile  devin în acelaşi timp simple şi extrem de complicate: el va trebui să dovedească o perseverenţă diabolică, să scrie fără încetare, dar în acelaşi timp să-şi rafineze pe cont propriu stilul.

De cele mai multe ori se întâmplă ca aspirantul la statutul de autor să fi văzut lumina zilei într-o localitate obscură, să-şi trăiască viaţa într-un orăşel de provincie. Să fi absolvit un liceu obişnuit, să nu cunoască pe nimeni din lumea misterioasă a Literelor, să nu poată publica decât în unica revistă literară a judeţului. I se va părea atunci că, în cazul lui, se comite o mare nedreptate şi că distanţa până la punctul înalt unde aspiră să ajungă sporește odată cu trecerea anilor. În asemenea condiţii, mai merită oare să urmărească ţelul fixat în tinereţe?

Răspuns: da, mai merită! Dacă Ia toate condiţionările negative pe care viitorul poet Ie avea de înfruntat s-a adăugat şi refuzul Iui de a scrie la comandă, s-a adăugat respingerea instinctivă a comunismului, atunci lucrurile s-au complicat considerabil; decât să scrie poezii în care nu credea, tânărul a preferat să scrie în tăcere şi în întuneric, umplând cu versuri şi cu proză sertarul mesei lui de lucru.

Portretul schiţat mai sus a existat, probabil în sute de exemplare. Am cunoscut însă mai bine pe un reprezentant al acestei categorii, pe un poet devenit poet autentic după o viaţă de lupte: se numeşte David Dorian, locuieşte în Bistrița şi poate privi acum drept în ochi pe oricare alt scriitor român.

Cum se poate transforma handicapul în avantaj? Versurile poetului bistriţean ne-o arată. Încă de la primele poezii, el a transformat locul naşterii sale, orăşelul unde trăieşte şi acum, în centru al lumii create de propria sa poezie. Monumentele semnificative ale localităţii: Piaţa Maro, Turnul din centru, mănăstirea minorită, clădirile din jurul ei, blocurile muncitoreşti răsărite la marginea aşezării, cele câteva localuri din centru unde se dansează și se fumează. Autorul duce aici o existenţă concomitent comună şi excepţională, precum majoritatea artiştilor. În camere banale, pline de fum de ţigară, contemplând pe fereastră peisajul citadin, el a avut revelaţia neantului existenţei şi a timpului care trece. Cu ajutorul unui alcool ieftin, şi-a provocat mici euforii în care domină tristețea. Momentele erotice s-au ivit întotdeauna alături de o adolescentă cu corpul abia înmugurit, câte o mică Lolită de care eroul se lasă mereu subjugat.

Orăşelul lui a îngheţat într-o iarnă fără speranţă, zăpada şi pustiul stăpânesc străzile: e iarna din anii 1980, totodată fizică şi spirituală. Poezia lui David Dorian a însemnat o lungă încercare de a ieşi din iarnă. În acest perimetru de dimensiuni restrânse, poetul a dus o existenţă la fel de complexă ca locuitorul unei metropole: Piaţa Maro şi Turnul din centrul oraşului au acum consistenţă generalizată.

În anii debutului, David Dorian a fost contemporanul optzeciştilor. Aceştia beneficiau de prezenţa la Bucureşti, la Facultatea de Litere din capitală, de lansarea pe piaţă făcută cu zgomot. Maniera poetică optzecistă se răspândise însă în întreaga ţară, iar David Dorian a făcut poezie din secvenţe prin excelenţă prozaice, şi-a plasat discursul pe o bază livrescă discretă (piesele lui Cehov, proza lui Dostoievski, ecouri din Eminescu, muzica lui Bach şi Chopin).

În orăşelul cufundat parcă într-o iarnă veşnică, poetul şi-a format încet vocea care a interpretat melodii din ce în ce mai dificile. A progresat lent, dar a progresat continuu. A încercat diverse tonuri poetice, până când a ajuns la versurile din Poeme prozaice (2019), Linia de plutire (2020) şi Ultime poeme (2020).

Iată o strofă care poate sluji drept motiv tuturor volumelor:

E noapte în cer; e iarnă

pe faţa nevăzută a lunii.

În galaxii ninge cu teamă.

Din patul de sub fereastră,

sub linia de plutire albastră,

o ninsoare nevăzută se cerne

din stele, din nimicuri eterne.

                                      (larnă în cer)

Din oricare punct geografic ar pleca, traiectoriile poeziilor de bună calitate se întâlnesc în acelaşi loc.”

MIHAI  ZAMFIR

(Articol apărut în „România literară”, nr. 29-30 / 17 iulie 2020)

*** 

Autorul,   MIHAI  ZAMFIR,  căruia tocmai i-aţi citit cuvintele despre DAVID  DORIAN,  este născut la 6 Noiembrie 1940, şi-a luat doctoratul în anul 1962 cu Şerban Cioculescu, este un talentat scriitor, după anul  1990 a fost  un timp Ambasador al României în Portugalia şi este un autentic om de cultură.

Vă recomand cu căldură  rubrica „întoarcerea  la cărţi”, dar şi cărţile sale.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Vineri, 17 Iulie 2020 

Spre o Lumină caldă  


gradina cu trandafiri foto jenita naidin

***


Imagini din Bistriţa pentru Tatăl meu

Imagine de la geamul meu dimineața devreme

Acum 106 ani se năştea Tatăl meu, Jănică Dodiță, Plecat în Eternitate

la data de 28 Octombrie 1994.

În amintirea lui, am pregătit, 

pentru a fi văzute aici,

fotografii pe care le-am făcut de curând în Bistriţa,

frumosul oraş în care trăiesc în Prezent.

salcie pe malul apei Bistrița
Biserica Militară de Garnizoană Bistrița
Catapeteasma Bisericii Militare de Garnizoană Bistrița
Curtea Asociatiei Sfântul Martir Atanasie Todoran
interior casa Asezamantului Sf Martir Atanasie Todoran
Spre casa Asezamantului
Biserica este Sfintita de Sfantul Bartolomeu Anania în anul 2002
Râul BISTRIȚA la Podul Jelnei Iulie 2020
Salcie în orașul Bistrița

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Spre o Lumină caldă

Duminică, 12 Iulie 2020,  

Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului PRODOMIŢA de la Muntele Athos;

 Sf. Mc. Proclu şi Ilarie, Sf. Cuv. Mihail Maleinul;

Sf. Veronica;

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul.


FRUMUSEȚE

Bunătatea şi Rugăciunea sunt temelia Vieţii

Vă dăruiesc frumoase fotografii pe care le-am făcut, 

de curând,  

 în grădina Familei Adela şi Nelu DRĂGAN

*

Avem o  Rugăciune

pe care o putem spune în două feluri.

Personal,  rostesc  ambele variante,

adică am unificat opțiunile

și mă adresez Divinității de două ori pentru a fi ajutată.

Efectul este evident pozitiv.

Încercați și Dumneavoastră!   Nu vă costă nimic!

Vă spun cu toată răspunderea:

Rugăciunea  este benefică în orice situaţie v-aţi afla, nu are contraindicaţii.

Prin Rugăciune puteţi să mulţumiţi sau puteţi cere.

Iată:

1.

-Doamne, dă-mi Putere

să schimb ceea ce se poate schimba;

-Doamne, dă-mi Răbdare

să suport ceea ce nu se poate schimba;

-Doamne, dă-mi Înțelepciune

să le deosebesc.

*

2.

–   Doamne, dă-mi Seninătatea

de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba;

–   Doamne, dă-mi Curajul

de a schimba   ceea  ce pot schimba;

–   Doamne, dă-mi Înțelepciunea

de a face diferența.

***

Să citim şi o poezie:

„ANII VIEŢII

În spaţiu tainic, fără mărturie,

mă alesei cândva făptură vie.

M-au făurit râzând, cântând, părinţii.

Ei, ţesătorii vieţii şi ai morţii,

mi-au dat ce-ngăduise soartea:

au pus în mine soarele şi noaptea,

şi mi-au adus un drum în faţa porţii.

„Acesta-i drumul tău”, mi-au zis părinţii,

„porneşti din văi s-ajungi în slava minţii.”

Pe cale-n lumea neagră am plecat.

Umblam, vedeam, dar nu mă închegam.

Vedeam, umblam, dar încă nu eram.

Prin anul lung, ah lung, de altădat’

de-abia iubirea m-a întemeiat.”

    LUCIAN  BLAGA

*

Atunci când am  meditat la poezia  ANII  VIEŢII,

pe care am reprodus-o  mai sus, m-am gândit  

la toate Iubirile care întemeiază Omul:

Iubirea pentru părinţi,

Iubirea pentru copii,

Iubirea pentru rude,  oameni,

Iubirea soţilor unul pentru altul,

Iubirea pentru Natură.

 Şi totuşi,

la un  moment dat,  am realizat că:

Iubirea care m-a întemeiat cu adevărat

este Iubirea pentru Dumnezeu.

Am mai spus,  prafrazându-l pe Fericitul Augustin,

astfel:

Iubiţi-L pe  DUMNEZEU, 

Iubiţi Inteligenţa Cosmică, Universală

şi faceţi ce vreţi!

*** 


Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Luni, 29 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  

*** 

De Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
 

***


Cornel Cotuţiu despre o carte a lui Iuliu-Marius Morariu

O floare rară foto jenita naidin

Iuliu-Marius Morariu, teolog,  născut la 4 mai 1991 în comuna Salva judeţul  Bistriţa-Năsăud,  este cunoscut ca Pr. Maxim  sau Ieromonahul Maxim în lumea monahală.  

În vârstă de 29 de ani, autorul a publicat mai multe scrieri importante.

 Despre cartea sa:

„Repere ale autobiografiei spirituale din spațiul ortodox în secolele XIX și XX (Ioan de Kronstadat, Siluan Athonitul și Nicolae Berdiaev”,  a scris,  la o primă lectură, după cum afirmă în textul publicat de curând, Domnul Cornel Cotuţiu. 

Când am citit  cuvintele  Domnului Cornel Cotuţiu, primul gând a fost că aş dori să parcurg această lucrare, în întregime, dar deocamdată  nici nu am văzut-o.

Opinia scriitorului Cornel Cotuţiu, despre această carte,  merită cunoscută,

de aceea  vă invit să o citiţi:

«Încă un OM MARE pe Someșul Mare. O nobilă ipostază a elevației culturale

(1) (Preambul)

Am în vedere acum un nume și o carte: „Repere ale autobiografiei spirituale din spațiul ortodox în secolele XIX și XX (Ioan de Kronstadat, Siluan Athonitul și Nicolae Berdiaev” (Ed. Lumen, Iași, 2019), de Iuliu-Marius Morariu, în lumea monahală numindu-se ieromonahul Maxim.
Precizez, de la început, că textul meu e expresia primei reacții ce am avut-o din momentul în care mi-a parvenit lucrarea; urmând să revin, arborând-o de pe alt palier de cititor. Nu e prima dată, în ce mă privește, când descopăr o carte care nu poate fi parcursă – real! -, decât în timp, în etape. Încât, primul episod al contactului cu ea este cel al răsfoirii și al popasurilor. Deopotrivă (și nu sunt primul care constat așa ceva), pentru un asemenea volum este nepotrivit verbul „a citi”; mai degrabă, conotativul său: „a cerceta”.
Motivele interesului meu pentru o astfel de faptă editorială sunt acelea ale unui laic atras de personalitatea unui tânăr monah și, totodată, de cele două sintagme din titlul volumului : „autobiografie spirituală” și „spațiul ortodox”. Am folosit intenționat o conjuncție între cel două entități și nu o prepoziție. „Și” leagă două identități; „din” conturează aici un areal spiritual, în care autobiografia e un component al acestuia. Mai mult: „autobiograficul” – consacrat a fi literatură nonfictivă -, capătă aici elevație tocmai prin ridicarea narativului la nivelul spiritualului inefabil.
Acest tom este un studiu amplu, admirabil, alcătuit prin interferența (inevitabilă!) a trei categorii de text: conturul spiritual al celor trei „protagoniști”, notele de subsol (1165 – unele ocupând aproape toată pagina!) și copioasele citate din scrierile celor trei părinți.
E de reținut (dar nici nu se putea altfel, pentru aparatul critic al cărții) conținutul bibliografiei: izvoare scripturistice, patristice și liturgice, dicționare și enciclopedii, lucrări autobiografice, volume auxiliare, studii și articole, internet (În total, doar… 691 de nume și titluri de lucrări consultate).
Apoi (se putea altfel?!): sumarul cărții, în engleză, franceză și italiană (Sunt nedumerit de ce nu și în limba rusă, căci cei trei sfinți cercetați aici sunt de origine slavă, din punct de vedere pământesc).
Și (cum altfel?!), capitolul cu indice de nume, înșirate pe (numai…) 20 de pagini.
Chiar și numai răsfoind acest tom de 535 de pagini, în final, revii la splendida, incitanta, Prefață a Prea Sfinției Sale Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, unde se conchide astfel:
„În concluzie, spunem cu convingere că lucrarea Părintelui Maxim Morariu este una de pionierat, având la bază o cercetare și o documentare de amploare și de mare competență teologică, științifică și documentară, fapt pentru care îl felicităm și sperăm să fie utilă cititorilor.”
Cine este acest „neastâmpărat” creator întru cultură? Este tânărul ieromonah Maxim de astăzi și, deopotrivă, în lumea laică, Iuliu-Marius Morariu, venit pe lume în ținutul Năsăudului, acum 29 de ani, în vestita comună Salva.
Ei bine, în așa timp de ședere pe…Terra, a publicat (deja!…) 26 de cărți și a publicat în țară și peste hotare 300 de articole științifice. Datorită locurilor unde a studiat (și o face neobosit) îmi place să-mi imaginez un traseu de geografie personală. În țară: Cluj-Napoca, Sebeș, București, Bistrița; peste hotare: Geneva, Roma, Kosice, Graz, Belgrad, Pretoria (Africa de Sud).
Este membru în (doar…) 8 colective redacționale de reviste de specialitate. Are rubrici la 3 posturi de radio din țară.
Iată de ce, cred, nu are timp să fie fudul, să aibă fumuri de „cine mi-s eu”, dar e amabil, persuasiv în opinii, dornic de dialog.
Încă un OM MARE pe Someșul Mare.».

CORNEL  COTUŢIU

(Articol preluat din ziarul Răsunetul, din 8 Iunie 2020)

*** 

Atunci când avem opinia unui om avizat, iar timpul nu e de partea noastră, dar, uneori,  nici posibilitatea   de  a  citi cartea la care se referă, îi suntem recunoscători.

Ziarul RĂSUNETUL ne ajută să luăm cunoştinţă cu opere în  domeniul Culturii şi de aceea felicităm întreaga Redacţie.

*** 

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Luni, 29 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  

*** 

De Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
 


K. Gibran – Poemul: „Vorbeşte ne despre Copii”

iasomie la IZVORU

Minunate  sunt cărţile  acestui Poet!

Vă invit să citim împreună ce ne spune K. Gibran  despre  relaţia părinţi şi copii,

dar şi să priviţi câteva fotografii pe care le-am făcut mai demult

în satul IZVORU.

«Iar o femeie care purta un prunc în braţe spuse:

 „Vorbeşte‑ne despre  Copii”.

Şi el glăsui:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,

Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine,

pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să‑i faceţi asemenea vouă,

Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii,

sunt azvârliţi

Pe drumul nesfârşirii.

Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează,   

astfel ca săgeţile‑i să poată zbura iute şi departe.

Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie, 

căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, 

tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”».

***

Din lectura versurilor, observăm cum Poetul, 

numindu-L  pe Dumnezeu,  „Arcaşul”, 

ne arată puterea nelimitată a Inteligenţei Cosmice.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Sâmbătă, 27  Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  



GOETHE şi poezia sa DIVINUL

flori în grădina bisericii din Lugașu de Jos unde se odihnește OVIDIU DRIMBA, foto: jenița naidin, 2015

După cum ştim, nimeni între oameni nu este ferit de zile grele.

Să încercăm să avem convingerea lăuntrică a faptului că sunt în interiorul nostru răspunsurile necesare pentru ca să înţelegem ce ni se întâmplă şi credinţa că putem înfrunta greutăţile vieţii.

Avem o reală putere lăuntrică.  

Să o accesăm şi vom afla răspunsurile şi mângâierea, precum şi o seninătate cu care să controlăm situaţia ivită.

Suntem ajutaţi de puterea noastră lăuntrică să privim dintr-o nouă perspectivă lucruri vechi, să adoptăm atitudini noi, să ne remodelăm reacţiile faţă de împrejurări neprevăzute ce  se ivesc în viaţa noastră.

 Am scris cele de mai sus din propria experienţă de viaţă terestră îndelungată,  

iar acum vă invit la  o lectură care pe mine m-a îndemnat la meditaţie şi, de aceea am cules poezia la calculator:

DIVINUL

Nobil omul să fie,

Bun inimos!

Căci numai asta

Îl deosebeşte

De toate făpturile

Ce le cunoaştem.

Slavă necunoscutelor

Supreme făpturi,

De-abia presimţite!

Lor să se-asemuie omul:

Pilda lui să ne-nveţe

În ele să credem.

Căci fără simţire

Este natura;

Soare-ncălzeşte

Răul şi binele.

Pe răufăcător

Şi pe cel mai bun ins

Îi luminează luna şi stelele.

Vânt şi puhoaie,

Tunet şi grindini

Vâjâie-n cale,

Şi-n goană,

Ele înşfacă

Pe unul sau altul.

La fel norocul

Bâjbâie-n lume,

Ba printre zulufii

Curaţi ai băiatului,

Ba creştetul chel şi plin de păcate.

Tuturor dat ni-e

Să-mplinim crugul Vieţilor noastre

După eterne legi de granit.

Dar omul poate Ce nu-I cu putinţă:

El deosebeşte; Alege şi judecă;

Şi clipei e-n stare Să-I dea durată.

El singur poate

Să răsplătească Bunii şi răii.

El vindecă, mântuie;

Ce-i rătăcit, dezbinat, Strânge-mpreună.

Pe nemuritori

Noi îi cinstim

Parcă-ar fi oameni

Şi-n mare ar făptui

Ceea ce-n mic făptuieşte

Sau ar dori să-nfăptuiască,

Cel mai bun dintre noi.

Omul să fie nobil şi bun,

Neobosit să creeze

Ce-i necesar şi ce-i drept.

El să fie prefigurarea

Acelor făpturi de-abia presimţite.

Johann Wolfgang Goethe

*** 

flori
în satul Izvoru. foto jenita naidin, 2015

Vă mulţumesc pentru că am citit împreună  o poezie scrisă de Goethe,

această personalitate cu o mare aviditate de cunoaştere

 şi care a fost un artist desăvârşit al cuvântului.

Johann Wolfgang Goethe s-a născut la 28 august 1749 în oraşul Frankfurt pe Main,

şi a Plecat în Eternitate  la 22 martie 1832,

deci, a avut o viaţă terestră de , 82 ani, 6 luni, 24 zile.

***      

flori lânga locul de veci a lui OVIDIU DRIMBA. foto jenița naidin, 2015

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Miercuri, 24 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă 

***

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

(Sânzienele)   

flori de câmp în drumul spre Lugașu de Jos foto jenita naidin, 2015

*****


Kahlil Gibran – Constiinţa de sine

Vă invit să priviţi imagini şi să citim din cartea: PROFETUL  scrisă de Kahlil Gibran:

cărare la IZVORU
foto: jenita naidin
foto: jenita naidin

«Apoi un bărbat spuse: „Vorbeşte‑ne despre Conştiinţa de sine”.

Şi el răspunse, zicând:

„Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor şi a nopţilor,

Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoaşterii din inima voastră.

Ci voi aţi vrea să cunoaşteţi în cuvinte ceea ce deja ştiţi din gânduri,

Aţi dori să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre.

Şi este bine că voiţi aceasta.

Izvorul ascuns al sufletului trebuie să ţâşnească şi apoi să alerge murmurând către mare

Iar comoara adâncurilor voastre fără sfârşit vrea ochilor să se arate,

Ci nu există balanţă pentru a cântări necunoscuta voastră comoară

Şi nu cercetaţi adâncurile conştiinţei voastre nici cu prăjina, nici cu sonda,

Fiindcă Eul omului este ca un ocean fără hotare şi de nemăsurat.

Nu spuneţi nicicând „Am aflat Adevărul” ci mai curând „Am aflat un Adevăr”.

Nu spuneţi „am găsit cărarea sufletului” ci, mai degrabă, „Am găsit sufletul drumeţind pe îngusta‑mi cărare”.

Pentru că sufletul aleargă pe toate cărările.

El nu călătoreşte pe o anumită linie, nici nu creşte asemenea trestiei,

Sufletul se desface precum un lotus în petale fără de număr”.».
Kahlil Gibran  

căsuță păsări IZVORU
Lunca din satul IZVORU
foto: jenița naidin

***

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Joi, 18 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  


Next page »