16 APRILIE 2021 – Cuvinte scrise acum 100 de ani

Vă invit să citim cuvinte scrise acum peste 100 de ani de James Allen,

şi să medităm asupra lor.

«Tot ceea ce omul reuşeşte, sau nu, să facă este rezultatul direct al propriei lui gândiri. Într-un univers ordonat perfect, în care pierderea de echilibru ar însemna distrugerea totală, responsabilitatea individuală trebuie să fie totală.

Punctele forte şi slăbiciunile  unui om, puritatea şi impuritatea îi aparţin lui,  

şi  nimănui altcuiva.

 Ele sunt create de el însuşi, şi nu de altul; astfel că doar el le poate modifica, niciodată altcineva. De asemenea, situaţia de viaţă în care se află îi aparţine lui, nu altcuiva.  Suferinţa  şi fericirea au fost create de el.  Este ceea ce gândeşte; şi, pe măsură ce continuă să gândească la fel, aşa va rămâne.

Un om puternic nu îl poate ajuta pe unul mai slab, decât dacă acesta doreşte şi, chiar atunci, cel mai slab trebuie să devină puternic prin propriile eforturi.  El  trebuie,  de unul singur, să-şi dezvolte forţa pe care o admiră la altul. Doar el îşi poate modifica situaţia.

Timp de secole, oamenii  au gândit şi au spus:

„Mulţi oameni sunt sclavi, pentru că unul este asupritor; hai să-l urâm”.  În zilele noastre însă, există o tendinţă din ce în ce mai mare de a inversa această părere şi de a spune: „Acela este asupritor, pentru că mulţi oameni vor să fie scavi; hai să-i dispreţuim pe sclavi”.  Adevărul este că atât asupritorul, cât şi sclavul trăiesc în ignoranţă, însă – în timp ce, aparent, fiecare îl face pe celălalt să sufere – în realitatea, ei îşi creează propria suferinţă. O persoană care înţelege legea gândului percepe acţiunea legii în slăbiciunea celor oprimaţi şi puterea folosită incorect a asupritorului.

O persoană capabilă de o Iubirea perfectă, care vede chinul ambelor părţi, nu condamnă pe nimeni.

O persoană, cu adevărat, compătimitoare îl acceptă atât pe asupritor, cât şi pe asuprit. Cel care a învins slăbiciunile şi a alungat toate gândurile negative, nu este nici tiran, nici sclav.  El este liber.

Un om se poate ridica, poate cuceri şi poate reuşi doar prin înălţarea gândurilor lui.   

El poate rămâne slab, umil şi chinuit, doar când refuză să-şi înalţe gândurile.

Înainte de a reuşi ceva, chiar şi lucruri materiale, el trebuie să-şi înalţe gîndirea deasupra autoindulgenţei faţă de impulsurile primitive.

Pentru a reuşi, nu va putea să renunţe la tot primitivismul şi egoismul lui; dar, cel puţin, o parte dintre ele trebuie sacrificate. Un om ale cărui gânduri primordiale sunt instinctuale, nu poate nici gândi limpede, nici planifica metodic. Nu îşi va descoperi sau dezvolta talentele ascunse şi va eşua în tot ceea ce va întreprinde.

Pentru că nu a început să-şi controleze cu hotărâre gândurile, nu este în poziţia de a fi stăpânul afacerilor lui şi de a-şi asuma responsabilităţi serioase.

Nu este apt să acţioneze independent şi să stea pe propriile picioare, ci este limitat doar de gândurile pe care le alege. 

Nu poate exista progres şi nici reuşită, fără sacrificiu.»

«Îndoiala  şi teama sunt cei mai mari duşmani ai cunoaşterii, iar cel care va încuraja, care nu le stârpeşte, îşi zădărniceşte planurile la fiecare pas. Cel care a învins îndoiala şi teama, a învins eşecul.

Fiecare gând al lui este aliat cu puterea, iar toate dificultăţile sunt întâmpinate cu curaj şi depăşite cu inteligenţă. Scopurile lui  sunt plantate la timp, iar ele înfloresc şi fac fructe care nu cad prematur pe pământ.

Gândul asociat ferm unui scop devine o forţă creatoare.  Cel care ştie acest lucru, este pregătit să devină ceva mai înalt şi mai puternic decât o simplă grămadă de gânduri şovăielnice şi de sentimente fluctuante.  Cel ce va face asta, va deveni stăpânul conştient şi inteligent al puterilor lui mentale.»   

*

«Situaţiile îl aruncă  pe om încolo şi încoace, atâta timp cât crede că este creaţia forţelor exterioare.  Dar când îşi dă seama că poate controla terenul şi seminţele ascunse în fiinţa lui, din care se nasc circumstanţele vieţii lui, atunci devine stăpânul său de drept.

            Toţi cei care au practicat autocontrolul şi purificarea de sine pentru o vreme, ştiu că circumstanţele sunt produsul gândirii, pentru că au observat faptul că situaţiile s-au modificat direct proporţional cu schimbarea atitudinii mentale. În momentul în care omul se dedică sincer îndreptării defectelor din caracterul lui şi face progrese rapide şi semnificative, el va depăşi, cu uşurinţă, orice succesiune de împrejurări nefavorabile.

Sufletul atrage lucrurile pe care le cuprinde; lucrurile pe care le iubeşte şi cele de care îi este teamă.

El  se va ridica la înălţimea celor mai  arzătoare speranţe şi va cădea la nivelul celor mai josnice pofte – iar circumstanţele sunt mijlocul prin care sufletul primeşte ceea ce i se cuvine.

            Fiecare sămânţă de gând pe care o semeni, sau căreia i-ai permis să ajungă acolo, face rădăcină şi creşte, înflorind, mai devreme sau mai târziu, în acţiune şi purtând propriile fructe de ocazii şi circumstanţe.  

Gândurile bune aduc fructe bune, gândurile rele aduc fructe rele.

            Lumea exterioară a circumstanţelor este modelată de lumea interioară a gândurilor, iar condiţiile externe – bune sau rele –  sunt factori care concură la binele suprem al persoanei. Omul care culege propriile roade învaţă prin suferinţă, cât şi prin fericire.

            O persoană nu ajunge fără adăpost sau la închisoare din cauza tiraniei sorţii, sau a circumstanţelor,  ci ca rezultat direct al gândirii josnice şi al dorinţelor instinctuale.

În mod similar, un om cu o gândire curată nu comite, brusc, o crimă din cauza stresului creat de o simplă forţă externă;  gândul criminal a fost încurajat, în secret, o vreme îndelungată în inima sa, iar ocazia a dezvăluit puterea lui acumulată.

Nu circumstanţele îl creează pe om;  ele îi arată cine este.

Nu  există condiţii care să te coboare în viciu şi în suferinţele care îl însoţesc şi nici condiţii care să te ridice la virtute şi la fericirea pe care o aduc, fără a cultiva continuu aspiraţii virtuoase.

Iar omul, ca Stăpân al gândurilor, este propriul lui creator, modelatorul mediului înconjurător. Încă de la naştere, sufletul învaţă cu fiecare pas pe care îl face în pelerinajul lui pământesc

şi atrage acele combinaţii de condiţii care să-l dezvăluie – situaţii care sunt oglindirea propriei curăţenii sau necurăţenii, propriei forţe sau slăbiciuni.

            Omul nu atrage ceea ce doreşte, ci ceea ce este.

Capriciile, dorinţele şi ambiţiile lui pot fi zădărnicite în orice moment, dar gândurile şi dorinţele cele mai ascunse sunt alimentate cu o hrană pe măsură, fie ea curată sau impură.

„Divinitatea care  ne modelează viaţa” se află în interiorul nostru; ea este chiar propriul sine.

Omul  este singurul care-şi poate pune piedici.»  

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Vineri, 16 APRILIE 2021

am fotografiat demult aceste flori superbe să ne bucure Privirea…

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

***


5. I. 2021 – SMERENIE et Dr. LEN

Când spunem conştient, smerit din Inima şi Cugetul nostru:

Îmi pare rău, te rog, iartă-mă!, 

nouă ne facem un bine sufletesc real.

Renumitul Dr. LEN asta repeta mereu pentru a vindeca.  

 El credea în cuvintele spuse de un om de ştiinţă:

„O problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.

Important este şi să ne cerem iertare celor pe care i-am făcut prizonierii gândurilor noastre.

Atunci când, în mod conştient ne pare rău de greşelile noastre şi ne cerem iertare, nu mai suntem prizonierul minţii noastre, lăsăm Supraconştientul să vindece.

Cu o gândire pozitivă şi cu Credinţă în Inteligenţa Cosmică, în Dumnezeu, funcţionăm armonios, cu Pace interioară.

Fiecare dintre noi avem posibilitatea să cunoaştem Transformarea de Sine.

La fiecare dintre noi vine Dumnezeu dacă Îl chemăm cu Smerita Smerenie.

Amintesc, acum la începutul Anului 2021, 

 ce am mai spus la încheierea Anului 2020: 

De foarte mulţi ani ating sufletul oamenilor prin umilinţă.

De mulţi ani spun în sinea mea  că trebuie să fac foarte mult bine şi să iert,

 pentru cât de mult rău mi s-a făcut.

Mă străduiesc să Îl iubesc în primul rând  pe Dumnezeu 

din toată Inima mea, din tot Cugetul meu.

În acest fel, simt că sunt una cu Universul, cu Dumnezeu,  

ceea ce vă doresc şi Dumneavoastră.

Acum mi-au venit în minte cuvintele unui Om:

„Nu uita niciodată că interesează mai puţin faptul de a fi  viu sau mort. 

Ceea ce e important e lucrul pentru care trăieşti şi pentru care eşti gata să mori!”

Le ştiu demult, sunt de acord cu aceste cuvinte, le-am trăit,  am fost gata să mor,

am acceptat moartea de multe ori,

 şi, de fiecare dată, gândul era Conştiinţa mea la acele fiinţe sau lucruri, pentru care consideram că merită să Plec la Cer.

Însă, 

Omul Pleacă atunci când îi este scris în Arhetipul cu care vine ca Spirit-Suflet din Eternitatea unde se întoarce.

Cred în Destin, iar Libertatea dată Omului de Dumnezeu e folosită de Om,

tot pentru ca să se realizeze ce îi e pus în Frunte de Creator.

 Omul Îl ajută pe Creator prin existenţa sa predestinată, fiindcă totul e condus de El.

De fapt, după cum ştim, nimic nu se face fără Dumnezeu,

 care îngăduie bune şi rele, cu rosturile ştiute de El.

Cred şi accept faptul că este benefic pentru noi să îi ajutăm pe semenii noştri,

fie şi numai cu formula spusă mental:

Îmi pare rău, te rog, iartă-mă!, 

deoarece Dumnezeu  ştie de ce ne-a întâlnit cu ei sau de ce doar am auzit despre ei.

Dragi cititori, FIŢI  BINECUVÂNTAŢI!

in locuinta mea jenita dodita naidin 2019.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

   Marţi, 5 Ianuarie 2021 

Cu faţa spre  Lumina Divină 


Pe mine Rugăciunea m-a ajutat şi mă ajută

am fotografiat grădina Familiei Adela și Nelu Drăgan

Rugăciunea şi munca limpezesc mintea omului.

Pot spune că am experimentat şi este adevărat:

Rugăciunea şi munca limpezesc mintea.  

Mai mult decât atât, în ultimii ani am fost atentă şi am văzut efectele benefice la mai mulţi oameni din jurul meu care au făcut acest experiment şi anume:

au însoţit munca lor de Rugăciune.

            După mulţi ani de practicare a Rugăciunii, pe cât posibil neîncetat,

 pot spune câteva lucruri pe care le simt, le trăiesc în mod firesc.

Rugăciunea înseamnă, pentru mine, faptul că îl consider pe Dumnezeu o persoană vie.

Ea este ajutorul cel mai de preţ şi preocuparea mea constantă.

Şi eu, cu ani în urmă, simţeam că sunt singură şi scriam tot timpul,

chiar şi pe cărţile pe care le citeam:

„Doamne, cât de singură sunt!”. Asta pentru că nu integrasem încă ideea de Dumnezeu aşa cum o simt în prezent. Şi acum sunt singură, dar  Dumnezeu m-a ajutat să am o stare de acceptare a situaţiei şi să nu mă mai simt părăsită, dimpotrivă, să apreciez această Solitudine. 

            Acum pot afirma: niciodată nu suntem părăsiţi.

Nouă ni se pare numai că suntem părăsiţi, dar Dumnezeu e în Inima noastră.

            Privind în urmă, ştiu că Rugăciunea mi-a fost de mare folos.

Am putut să depăşesc o oboseală  accentuată a sufletului cu ajutorul Rugăciunii,

 dar şi cu al unei autoanalize sincere a interiorului meu pe care o fac permanent.

Nimic nu este mai greu, mai apăsător, pentru un om, decât să privească sincer în el însuşi. Acest lucru necesită o energie şi o perseverenţă aparte, dar, atât timp cât îţi recunoşti propriile dificultăţi şi cauţi un remediu adresându-te lui Dumnezeu eşti ajutat să rezolvi problema.

             Când apar dificultăţile, spun  următoarea rugăciune:  

Doamne,

 dă-mi putere să schimb ce se poate schimba,

 dă-mi răbdare să suport ce nu se poate schimba

şi dă-mi înţelepciune să le deosebesc.

            Dumnezeu mi-a luat mersul pe distanţe mai lungi,

precum şi puterea de muncă pe care am avut-o,

dar   mi-a dat în schimb:

 Rugăciunea,

cărţile,

 cititul,

 scrisul,

dorinţa de a face fapte bune

 şi Darul Lacrimilor.

                        Mi-am spus în sinea mea că este momentul să îmi ajut altfel copiii,

şi anume,  în primul rând să mă rog pentru ei, pe cât se poate neîncetat.

 În ceea ce priveşte lecturile, am restrâns sfera de preocupări şi continui să citesc numai în domeniul spiritualităţii. Mi-am zis: este planul lui Dumnezeu pentru această perioadă din viaţa mea, iar alţi oameni sunt mult mai necăjiţi decât mine.

            Am integrat un gând, pe care îl păstrez, şi anume:

Viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată şi, de aceea,

 cât suntem aici, pe Pământ,

să o trăim cu Atenţie, cu Prezenţă şi cu Conştiinţa curată.

 Consider că acest gând integrat ajută enorm orice fiinţă umană.

Zilnic, mai spun

RUGĂCIUNEA 

Doamne,

dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.

Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi,

învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare,

că pentru toate este Sfânta voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.

În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii,

să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă:

  • să mă rog,
  • să cred,
  • să nădăjduiesc,
  • să rabd,
  • să iert,

să iubesc.   

AMIN!

foto jenita naidin

*** 

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Marţi, 22 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


Nicolae Labiş – MOARTEA CĂPRIOAREI

Citesc şi Plâng!

De câte ori citesc celebra poezie   MOARTEA  CĂPRIOAREI, recunosc faptul că PLÂNG  din  multe motive!

Când eram foarte tânără, am trecut cu tramvaiul exact prin locul unde tânărul geniu a fost accidentat de Moarte!

Eram  cu o Familie, oameni mai în vârstă decât mine, care fuseseră studenţi în  Bucureşti,

 în acel an, 1956, când s-a întâmplat tragedia.

Călătorisem cu trenul spre a ajunge în Capitală într-o zi din anul 1972.

Din Gara de Nord ne-am îndreptat cu tramvaiul spre Centrul Bucureştiului.  

Am coborât împreună din tramvai la staţia de lângă cofetăria „Cireşica”, ca să traversăm spre Liceul Gheorghe Lazăr.

Ne-am oprit  înainte de a intra în Parcul Cişmigiu pentru a vorbi despre Poet, iar Domnul care povestea ne arăta exact locul în care tramvaiul l-a lovit pe Nicolae Labiş.

Pe atunci, când l-am ascultat pe acel om, ce povestea plângând, 

încă circula acel  tramvai, acum nu mai există linia respectivă.

Foto: Florin Naidin

 MOARTEA  CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

NICOLAE  LABIŞ

Foto: Florin Naidin

*** 

Am citit a nu ştiu câta oară Poemul acesta.

Şi azi, la fel: Am Plâns şi am citit! 

casuta pentru pasari foto j.n.

*** 

În Prezent, acea Familie, cu care am vorbit despre Nicolae Labiş, nu mai este pe Pământ,  

dar persoanei care, după Decembrie 1989, a vorbit nedrept despre ei, îi pot spune că acei oameni aveau suflet nobil, şi îi spun lui Dumnezeu: 

Iartă, Doamne, această persoană că nu a ştiut ce face.

Din Iubire spirituală, îi sugerez  persoanei să citeasă şi să integreze,  următoarele cuvinte,

 pe care le citez  deseori şi mă străduiesc,

 la rândul meu,  să le respect şi să le  aplic în viaţa mea:

„1. Fiţi impecabili în tot ce spuneţi

Nu rostiţi decât adevărul.

Nu afirmaţi decât ceea ce gândiţi cu adevărat.

Nu folosiţi cuvintele pentru a jicni sau pentru a bârfi, lucru valabil inclusiv pentru voi.

Aplicaţi puterea cuvântului în sensul adevărului şi al iubirii.

2. Nu luaţi nimic la modul personal

Nimic din ceea ce fac alţii nu are vreo legătură cu voi.

Tot ce afirmă şi tot ce fac ei este proiecţia propriei lor realităţi, a propriului lor vis.

Dacă deveniţi imuni la opiniile şi acţiunile celor din jur, nu veţi mai fi victimile unei suferinţe inutile.

3. Nu faceţi presupuneri inutile.

Căutaţi în voi curajul de a pune întrebări şi de a exprima ceea ce doriţi cu adevărat.

Comunicaţi cu cei din jur cât mai clar cu putinţă, evitând astfel neînţelegerile, tristeţea şi dramele inutile.

Acest legământ este suficient pentru a vă transforma radical viaţa.

4. Faceţi întotdeauna tot ce vă stă în putere.

Nu uitaţi însă că eficienţa noastră maximă se schimbă de la o clipă la alta, la fel cum starea organismului diferă atunci când acesta este sănătos de momentul când este bolnav.

Indiferent de circumstanţe, faceţi tot ce vă stă în putere.

Veţi evita astfel autojudecarea, criticile şi regretele inutile.

5. Fiţi sceptici, dar învăţaţi  să ascultaţi.

Să nu credem ce ne spune propria minte, şi cu atât mai puţin ce spun ceilalţi. Să ne folosim de puterea îndoielii pentru a ne pune nouă înşine întrebările referitoare la toate informaţiile primite.  Este oare acesta adevărul absolut? Să ascultăm intenţia ce se ascunde în spatele cuvintelor şi vom înţelege mesajul real pe care îl transmit ele. ”

  • „Al cincilea legământ descrie cea mai avansată învăţătură a toltecilor, întrucât ne pregăteşte să ne întoarcem la adevărata noastră esenţă, aceea de mesageri ai adevărului. Ori de câte  ori vorbim, noi transmitem un mesaj, iar dacă nu transmitem adevărul, acest lucru se datorează faptului că nu suntem conştienţi de esenţa noastră.”.

***

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Duminică, 20 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

foto jenita naidin

***


17 Decembrie 2020 – MEDITAȚIE

foto jenita naidin

Am experimentat, în  cei 70 de ani de viaţă întrupată, UN  ADEVĂR:

Noi suntem cauza a tot ce ni se întâmplă. 

Atât în  situațiile dificile, rele, cât şi în cele bune, luminoase.

Este vorba de stadiul de evoluţie spirituală în care ne aflăm la un moment dat.

Cu mult curaj, să ne ocupăm de ceea ce suntem în Interiorul nostru şi vom vedea,  

fără să ne supărăm pe noi înşine, dar şi fără să ne acordăm merite exagerate, 

 cum noi, prin gânduri, cuvinte, acţiuni suntem cauza a tot ce am trăit.

Posibil, ca  prin introspecţie să constatăm:

 – că nu am avut credinţă reală în Dumnezeu;

– că nu am ştiut multe lucruri, dar nici nu am cercetat, am crezut fără să ne îndoim;

– că am fost  idealişti, naivi, fricoşi, slabi pregătiți psihologic;

– că nu ne-am gândit să ne rugăm înainte de a face lucruri;

– că am presupus că ceilalţi au citit ce am citit noi, deci ştiu ce ştim şi noi;

– că  ceilalţi sunt oneşti în relaţiile  cu noi şi ne protejează,  

când, de fapt, este normal ca  noi înşine să avem o reală relaţie cu Dumnezeu,

relaţie în care, accesându-L cât putem de des, primim îndrumări bune.

Prin autoanaliză, sau prin comunicare cu cei din jurul nostru, vom descoperi tot felul de motive şi motivaţii, urmare cărora am funcţionat într-un anumit fel, în anumite momente ale vieţii noastre.  

Personal, am descoperit mult mai multe motivații decât pe cele scrise mai sus,  ce au fost toate și ale mele,  alături de care mai adaug faptul că, având mai demult o credință slabă  în Inteligența Cosmică, în Dumnezeu, de multe ori am avut o mândrie păgubitoare.  

Cu timpul am dobândit Smerenia și am păstrat doar mândria care înseamnă stima de sine.

  ESENŢIAL este să nu ne culpabilizăm, nici să nu ne mândrim, 

dar să știm că transformarea de sine este posibilă.

în locuința mea. j.n.

Mi-am amintit azi  de cuvintele  unui  Înţelept, ce  sunt un real sprijin sufletesc.

 Vă invit  şi  pe Dumneavoastră, când aveți timp, mai ales acum,  de Sărbători,

 să citim împreună şi să medităm:

„Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, nu ne-am mai simţi niciodată singuri şi izolaţi.

Noi înşine ne izolăm, şi dorul acela de ceva nelămurit, acel inexplicabil omenesc este tocmai depărtarea omului de Dumnezeu.

Numai El poate completa inima noastră.

Fără El nimeni şi nimic pe lume nu ne poate satisface pe deplin.

Cine L-a găsit pe Dumnezeu şi trăieşte cu El în unire permanentă, acela nu mai este singur nicăieri, în cea mai neagră închisoare şi în cel mai îndepărtat colţ de lume în care a fost forţat să trăiască.  Patria lui, familia lui va fi acolo unde va fi Prietenul dumnezeiesc, în Duh, nu în spaţiu şi timp.

În orice clipă a vieţii suntem stăpânii soartei şi ai destinului nostru.

Acea fatalitate a scepticilor este o ignoranţă a celor leneşi.

Nimic nu este determinat, în afara liberului nostru arbitru.

Din comoditate, acuzăm destinul de erorile comise de noi înşine.

A te supune orbeşte fatalităţii echivalează cu o sinucidere a sufletului.

Înseamnă o renunţare la luptă, la viaţă deci, la progres. Înseamnă o stagnare, chiar un regres. Fataliştii sunt cei slabi, cei fără voinţă, incapabili de iniţiative, de efort spiritual.

Cei tari îşi reîmprospătează mereu puterile din izvorul de viaţă, de apă vie al lui Hristos, acel izvor nesecat de desăvârşire. Aveţi puţină bunăvoinţă la început, şi ea va veni mai multă, va creşte în voi, va deveni o forţă creatoare. Cereţi, nădăjduiţi, şi certitudinea vă va fi dată.

Răceala altora nu este decât reflectarea propriei noastre răceli, a propriei noastre indiferenţe. Alături de un foc aprins nu poate exista răceală, cum nu poate exista căldură alături de un aisberg.  După măsura dragostei voastre, voi degajaţi căldură sau frig, iar cei care vă înconjoară suportă căldura sau răceala voastră. Se prea poate ca în drumul vostru să întâlniţi fiinţe reci, rigide şi indiferente, dar dacă ele rămân tot aşa în contact cu voi, înseamnă că dragostea voastră nu este veritabilă.

Iubirea mare, sinceră, încălzeşte tot ce întâlneşte, şi nimeni şi nimic nu poate rezista acestui foc dumnezeiesc.

Astfel că voi, cei care vă credeţi singuri, lipsiţi de iubirea aproapelui vostru, verificaţi mai întâi măsura iubirii voastre  pentru ceilalţi, şi reaprindeţi această iubire.   

Atunci îi veţi atrage în jurul vostru pe toţi.   Vor veni să se încălzească la focul iubirii voastre. Deci de voi depinde dragostea aproapelui. 

„Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, făceţi-le voi mai întâi.”

foto j.n.

Atunci când constataţi  că vă este lezat orgoliul, când simţiţi o indignare care vi se urcă în gât, un val de întristare, aveţi grijă să nu cedaţi acestui sentiment niciodată!

El se va întări pe măsură ce-i cedaţi.

Nu lăsaţi să vă scape nici o silabă, căci pentru a-i pedepsi pe alţii pentru un afront ce vi se pare că vi s-a făcut, voi vă pedepsiţi în primul rând pe voi, vă otrăviţi inima, vă alimentaţi mândria, care începe să crească.

Şi mai ales, nu rumegaţi întristarea voastră, chiar dacă aţi reuşit să păstraţi tăcerea.

Prezentaţi-vă în faţa celor din jur cu o  faţă zâmbitoare, senină, deschisă, fără ascunzişuri; veţi face minuni.

Orice bucată de gheaţă se va topi în faţa surâsului vostru.

Niciodată să nu daţi ordine pe un ton brusc şi aspru.

Să nu credeţi că aceasta inspiră autoritate celor prezenţi.  

Omul brutal este întotdeauna un slăbănog în fond, lipsit de voinţă; el se camuflează prin tonul ridicat.

Fiţi calmi şi veţi culege liniştea.

 Întotdeauna o voce binevoitoare atrage serviciile tuturor.  Dacă voi sunteţi cei bruscaţi, gândiţi-vă că rămânând calmi, sunteţi cu mult superiori interlocutorilor voştri.

Totuşi, chiar sunteţi întotdeauna străini de brutalitatea altora?

Oare nu tot voi aţi provocat-o, cu un cuvânt înţepător, cu un gest ostentativ? 

Dacă conştiinţa nu vă reproşează nimic, a răspunde pe acelaşi ton pentru a vă apăra înseamnă să complicaţi inutil discuţia şi să vă înveninaţi inima.

Iar dacă totuşi vă simţiţi vinovaţi, tăcerea este şi mai eficace.

O victorie interioară, secretă, înseamnă mult mai mult decât o victorie în gesturi şi în cuvinte stridente.

foto j.n.

Mânia însă este o adevărată beţie.

Omul furios devine inconştient de faptele sale.

Milioane de celule nervoase sunt mobilizate şi distruse.

Într-un acces de furie, omul nu mai este decât o caricatură a lui însuşi.

Un demon se instalează în inima lui. Furia este contagioasă, ea atrage furia altora; un minut este suficient pentru a dărâma ceea ce a fost zidit ani de zile.

Furia este un exploziv periculos.

 Efectele ei sunt totdeauna dezastruoase şi de lungă durată.”.

***

foto j.n.

Să facem lucrurile ca pentru Dumnezeu şi vom avea mereu energie să muncim.   

Să ne străduim să integrăm, încet, încet, învăţăminte de folos în viaţa noastră.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Joi, 17 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

foto jenita naidin

***  


10 Decembrie 2020 – Cu gândul la sora mea Ileana

Acum 81 de ani se năştea primul copil al părinţilor mei,

Ileana, Nuţica după cum o numea Mama noastră.

Acest Suflet a Plecat devreme de pe Pământ,  

la numai 45 de ani, 9 luni şi 22 zile!

Viaţa noastră întrupată este ştiută doar de Dumnezeu.

În amintirea ei, vă invit să citim versurile unui Geniu al Umanităţii: 

Alinare-n lacrimi

(Traducere de Maria Banuş)  

De ce eşti oare-atât de trist

Când totul e voios?

Ţi se cunoaşte după ochi,

Ai plâns, neîndoios.

„Şi chiar de-am lăcrămat, stingher,

Mi-am plâns durerea mea.

Şuvoiul lacrimilor lin

Povara parcă-mi ia.”

Voioşi prietenii îţi spun:

La pieptul nostru, vin’!

Şi orişice ai fi pierdut

Încrede-te deplin.

„În larma voastră, nici ghiciţi

De unde-i chinul meu,

O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,

De-i dorul cât de greu.”

Ci hai mai iute, fruntea sus!

Atât de tânăr eşti!

La anii tăi ai doar puteri

Şi-avânt să cucereşti.

„Să cuceresc acesta, nu,

Căci prea departe mi-i,

Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos

Ca steaua din tării.”

La stele n-ai ce să râvneşti;

Splendoarea lor sorbim

Şi fermecaţi privim în sus

Spre-al nopţii cer senin.

„Şi zi de zi, privesc în sus

Departe, fermecat;

Lăsaţi-mi nopţile să plâng,

Că plânsul n-a secat.”

*

Cuvinte orfice 

Ca-n ziua când Pământul te chemase

să-i fii copil vremelnic printre astre

Soarele sta, vestind eterna lege

sub care soarta tu ţi-o vei petrece.

Nu ţi s-a dat putinţă de schimbare:

profetica prezicere constrânge

şi nu-i nici timp, nici vreo putere care

prescrisa viaţă-n creştere o frânge.

Johann Wolfgang  von Goethe

*

Minunate versuri a  scris acest Om!

*

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Joi, 10 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

Flori din gradina Adelei si Nelu Dragan foto jenita naidin

 *


8 Decembrie 2020 – Citim un Poem şi nu numai

un boboc de trandafir a înflorit la geamul meu din Sud

Ştim, dar e bine să ne reamintim că:

● Fiecare fiinţă este aşa cum este şi nu o putem schimba noi;

● Fiecare om are dreptul să nu ne fie asemănător;

● Fiecare om are Destinul lui;

● Fiecare om este condus de Dumnezeu;

● Din Iubirea Divină se naşte o Iubire umană armonioasă şi frumoasă eliberată de posesivităţi, gelozie, egoism, trufie. 

Această Iubire lasă loc spaţiilor, posibilităţilor de  dezvoltare a fiecărei fiinţe, iar dacă e cazul,  separarea se face fără explicaţii, deci, cu  mult menajament psihologic reciproc.

Acest comportament arată evoluţia spirituală a Omului pe Pământ.

Ştim, şi avem nenumărate exemple despre acest adevăr, anume: 

ceea ce facem altora, nouă ne facem.

Mănăstirea Sinaia foto jenita naidin

Iar acum, Poemul:  

„Frate,  nimeni nu trăieşte de-a pururi 

Frate, nimeni nu trăieşte de-a pururi

şi nimica nu dăinuie veşnic.

Ţine minte aceasta şi bucură-te!

Nu-i viaţa noastră-aceeaşi singură şi veche povară,

nu-i calea noastră-aceeaşi singură şi veche drumeţie.

Un singur rapsod nu e dator 

să-ngâne-acelaşi cântec învechit.

Floarea se ofileşte şi moare; dar cel ce poartă floarea nu-i chemat

s-o jăluiască pe vecie.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te! 

Trebuie să vină şi o pauză deplină,

să-mbie sunetele în desăvârşită-armonie.

Viaţa se gârboveşte-n amurgu-i de soare

pentru-a fi cufundată în umbre-aurite.

Dragostea trebuie chemată din jocu-i

Pentru-a sorbi din amarul durerii,

trezindu-se în raiul lacrimilor.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!

Ne grăbim să ne culegem florile

nainte de-a ni le smlge vijelii trecătoare.

Ni se iuţeşte sângele şi ochii ni se luminează

cu fiece sărut ce-l smulgem,

săruturi ce-ar pieri, de-ntârziem.

Nerăbdătoare ne e viaţa,

dorinţele ne mistuie-ascuţite,

căci Vremea bate-n bronzul despărţirii.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te! 

N-avem noi timp să prindem un lucru,

să-l sfărâmăm şi să-l zvârlim în colb.

Orele sar sprintene tăinuindu-şi visele-n mantiile lor.

Scurtă  ni-i viaţa şi ne soroceşte

puţine zile pentru dragoste.

De-ar fi doar pentru trudă, 

ni s-ar părea fără sfârşit de lungă.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te! 

Îndrăgim Frumuseţea

pentru că dănţuie-n acelaşi cânt zburător

ca şi vieţile noastre.

Preţuim Ştiinţa

pentru că n-aveam nicicând răgaz s-o împlinim.

Toate zămislirile sfârşesc în Văzuduhul etern.

Dar florile amăgitoare ale Pământului

le păstrează pururi proaspete doar moartea.

Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!”

Rabindranath TAGORE

imagine din Bistrița foto jenita naidin

Să ne amintim că viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată.

Dacă suntem cu mintea, cât putem de des,  

la Dumnezeu, la Inteligenţa Cosmică, la Infinit nu putem greşi.

La Dumnezeu totul este posibil, El este  IUBIRE.

Sunt la Mănăstirea SINAIA

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Marţi, 8 Decembrie 2020  

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ


Marie Cardinal şi cartea sa Cuvinte care eliberează

Motto:

Libertatea omului nu stă în faptul că i se cruţă greul,

ci în faptul că el e capabil să-şi ia asupră-şi acest

greu ca pe cel mai bun lucru al său şi poate să-l facă

parte esenţială din bucuria lui.

Suferinţa e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire,[…]

Omul care nu poate să-şi ia voios asupră-i această suferinţă,

se cufundă tot mai adânc în mizerie..

Rabindranath Tagore

Vă amintesc astăzi despre o carte celebră:  Cuvinte care eliberează.

Am revăzut, uşor, un text al meu mai vechi.

 Se spune că cel mai bine învăţăm din deciziile noastre greşite. 

Sunt de părere că e bine să învăţăm şi din greşelile altora pentru că viaţa e prea scurtă ca să le facem noi pe toate.

Cartea Cuvinte care eliberează, scrisă de Marie Cardinal, este o carte autobiografică, dar scriitoarea a ţinut atât de mult să fie obiectivă încât introspecţia sa, relatată sincer, pare a descrie viaţa altei persoane.

Cuvinte care eliberează este prima carte de literatură, ce descrie un tratament individual prin psihanaliză, tradusă în România.

Autoarea ne spune cum, până la vârsta de 30 de ani,  în inconştientul său s-au acumulat stări conflictuale nerezolvate ce au condus la trăiri insuportabile, dar şi faptul că s-a vindecat urmând un tratament psihanalitic timp de 7 ani.

Cu ajutorul cuvintelor, al spusului, adică al verbalizării aduce în conştient întâmplările rele ce stăteau ascunse în inconştientul său, unele încă de când era în uterul mamei sale, iar altele din prima copilărie.

În timpul psihanalizei a descoperit, trăind asumat calvarul smulgerii răului ce stătea ascuns în inconştient, că acel ghemotoc întunecat ce îi luase sănătatea era format din: regretele mamei sale că a adus-o pe lume, tentativele mamei de a o avorta, trauma divorţului părinţilor, moartea tatălui, o adolescenţă marcată de războiul din Algeria şi altele.

Acest ghemotoc, numit de eroină „Ceva-ul” lăuntric, a produs în fiinţa sa îmbolnăvirea spirituală şi fizică.

Pentru a-l deznoda şi a-l numi a urmat un travaliu în prezenţa unui psihanalist, cartea descriindu-ne, cu o sinceritate dezarmantă, suferinţele, apoi vindecarea când eroina a simţit că este stăpână pe propria fiinţă deci, sănătoasă.

Eliberarea din chinurile bolii a însemnat o deplină constituire a unui sine echilibrat şi creator, moment în care şi-a recâştigat şi soţul, tatăl celor trei copii ai săi.

Marie Cardinal ne vorbeşte foarte puţin despre psihanalistul ei, căruia i s-a adresat cu încredere, ştiind că acest tip de doctor nu îi internează pe cei cu suferinţe sufleteşti.

Ea, care fusese deseori internată pentru a nu mai pierde sânge, a constatat că în zadar medicii îi îngrijesc corpul fizic şi spiritul cu medicamente. 

De aceea,  a luat hotărârea să se supună unei psihanalize, adică terapiei prin cuvinte.

S-a dus la cabinetul unui psihanalist pentru că nu mai putea trăi cu simptomele, în plan fizic şi psihic, cunoscute în întregime doar de ea, şi a avut o voinţă lucidă şi curajul de a se domina pe sine.

Totul a început prin a povesti doctorului despre hemoragiile sale, despre energiile pierdute prin sângele scurs, au urmat călătoriile în inconştient prin care a descoperit personalitatea bolnavă a mamei sale, apoi a învăţat să-şi interpreteze visele şi coşmarurile, iar la sfârşit, după o activitate meticuloasă şi un cost pe măsură, plătit din propria muncă,  a venit vindecarea.

Amintirile pierdute din prima copilărie au fost regăsite, numite, şi astfel a devenit o persoană nouă înzestrată cu propriul ei adevăr, cu propria ei libertate.

A avut răbdarea să se elibereze din haos, mergând de trei ori pe săptămână la terapie, pentru că şi-a văzut eul în primejdie şi a crezut în această metodă de tratament: psihanaliza ca psihoterapie.

Medicina clasică, cel puţin atunci când s-au întâmplat cele povestite în carte, adică în anul 1961,  întreba pacientul ce simte în plan fizic, dar psihanalistul a întrebat-o  ce simte în suflet, în spirit. Marie Cardinal a răspuns: Mi-e frică.

Frica îndelungată şi nespusă se transformase în halucinaţie şi o alungase în rândul alienaţilor, al nebunilor. Familia ei nu accepta să se ştie că e bolnavă de nervi. Aşa că ea s-a dus singură, la un moment dat la psihanalist, asta pentru că studiase, era conştientă în ce constă această ştiinţă vindecătoare.

La o distanţă de peste 60 de ani lucrurile arată altfel. Oamenii sunt mult mai deschişi, ştiu că atunci când se manifestă în corpul fizic boala era mai de mult în corpul spiritual, iar familiile chiar îi susţin pe cei din rândul lor ce sunt suferinzi sufleteşte şi se bucură când îi văd că merg la psiholog.

De curând s-a publicat o carte despre psihanaliza, ce a durat 10 ani, a unui actor renumit, Mickey Rourke, care şi-a reluat cariera după ce s-a vindecat. Pe acesta l-a trimis soţia la psihiatru, dar lui nu i-a venit să creadă că are probleme, deşi constata că îşi irosise toată averea cu petrecerile, anturajul şi consumul de alcool. A spus ulterior că a fost în stare să facă schimbarea după ce a conştientizat că s-a dus cu totul la fund.

Când a recunoscut că este bolnav, a muncit, având alături medicul, pentru ca în bezna din sufletul său să intre lumina.

Iată un dialog al lui Mickey Rourke cu doctorul său aşa cum l-a consemnat Revista Formula AS:

„- În ce fel v-a ajutat medicul?  – M-a abordat cu o francheţe totală. Într-o zi, aflându-mă la el în cabinet, l-am întrebat: Doctore, sunt nebun?  El a coborât privirea, părea să cugete adânc şi m-a lăsat un timp să fierb în suc propriu. Pe urmă a zis: Da.

Nu se aştepta la un asemenea răspuns sincer.

Nu se aştepta, dar a muncit aproape 10 ani şi uşa sufletului său s-a deschis, a descoperit că fusese abuzat în copilărie, nu şi-a dat seama că vina era a adulţilor din jurul lui şi astfel el a purtat povara ruşinii. Tot ce făcea rău propriei fiinţe, cât şi celor din jur, era din cauza faptului că inconştient se ura pe sine. Terapia l-a salvat şi l-a costat o avere. Este ştiut că această terapie se plăteşte pentru că altfel pacientul nu o ia în serios şi că se plătesc şi şedinţele de la care se lipseşte iar el a lipsit destul.

Marie Cardinal ne arată primul ei dialog cu doctorul:

„- Doctore, dar ce am?   A făcut un gest vag, de parcă ar fi spus: – Ce rost au diagnosticele – Sunteţi obosită, tulburată. Cred că vă pot ajuta.

I-a mai spus că nu trebuie să ţină cont de cunoştinţele ei despre psihanaliză, şi că trebuie să vorbească, să spună tot ce îi trece prin cap, fără nici o selecţie, fără să reflecteze, să nu ordoneze frazele, şi că orice cuvânt verbalizat este important.

Mai târziu, în timpul analizei, a putut să admită că boala exista realmente, a urmat sfatul medicului care îi spunea să se străduiască să înţeleagă ce i se întâmplă, ce îi provoacă acea stare, dar şi ce i-o atenuează.

Cartea ne descrie întreaga perioadă de tratament iar noi, având în vedere economia acestui spaţiu tipografic vom sublinia doar câteva idei.

E fascinant să constatăm cum autoarea îşi aminteşte toate tristeţile vieţii ei, cele mai multe legate de faptul că părinţii nu erau împreună şi că mama ei îi descrisese într-un anume fel tatăl, iar ei îi era necunoscut.

Totuşi, halucinaţia ei provenea chiar de la tatăl cu care stătuse atât de puţin, dar reuşise să o traumatizeze, dar şi de la faptul că mama ei a vrut să facă din ea o fiinţă perfectă, potrivit propriei dorinţe.

Medicul uneori o întrerupea şi o întreba de câte un cuvânt din noianul revărsat, iar ea constata că în jurul acelui cuvânt se deschideau alte amintiri, alte gânduri, era un cuvânt cheie. Conştientiza treptat că avea un rol în propria vindecare, îşi retrăia amintirile dureroase ce veneau încet, încet în conştient şi astfel se elibera de apăsarea spaimelor refulate ani de zile.

Şi-a amintit cât de nepotrivit s-a purtat mama ei cu ea când era adolescentă, mai ales când se certa cu tatăl ei, când o brusca, când o obliga să participe la anumite ritualuri religioase fără nici o explicaţie, când îi făcea tot felul de interdicţii sau, când, într-un mod nedelicat, i-a vorbit despre menstruaţie. Această discuţie este numită de Marie Cardinal „porcăria mamei”. Şi pe bună dreptate, din moment ce mama ei nu a făcut decât să o sperie şi să o suspecteze. Când i-a spus: „Ei bine, fetiţa mea, să ai menstruaţie înseamnă să fii în stare să ai copii.”,Marie a paralizat şi s-a întrebat în sinea ei: Cum poţi avea un copil în pântece când ai toată copilăria în corp?

Discuţia mamă-fiică a fost îndelungată, grea şi a speriat-o pe Marie.

Mai târziu Marie a făcut exact ce i-a fost interzis: la vârsta de 20 de ani, fără căsătorie, a decis să îşi înceapă viaţa intimă. Astfel, marca o victorie, a luat o decizie singură, în secret, dar frica de mamă era acolo, în sufletul ei, şi a dispărut doar graţie psihanalizei.

O influenţă asupra psihicului eroinei a avut şi destinul mamei care nu s-a înţeles cu soţul, iar religia ei i-a dat consimţământul pentru divorţ, dar cu condiţia să nu se mai recăsătorească. Avea vârsta de 28 ani! A făcut jurământ de castitate pentru a putea primi în continuare sacramentele.

Urmare acestei interdicţii nenaturale mama ei a devenit o nevrotică.

La sfârşitul analizei,  Marie Cardinal îşi înţelege mama, o iartă, ştie de ce s-a purtat aşa cu ea, nu o mai urăşte, devine liberă. A reuşit să se împace cu ea însăşi, să-şi recupereze energia pe care o investea greşit în ură şi gânduri agresive, şi-a recunoscut defectele proprii, a devenit mai îngăduitoare cu cei din jur, iar energiile blocate de refulare odată eliberate i-au crescut capacitatea de muncă, de creaţie. A devenit o persoană puternică şi responsabilă pe care te puteai baza.

O psihanaliză reuşită este o binecuvântare!

Marie Cardinal, ca şi alţi oameni cu suferinţe mintale grave, trebuie să meargă la doctor ca să se vindece, dar pentru suferinţe uşoare, cât şi pentru prevenire, autoanaliza poate fi de folos oricui. Cunosc persoane care, citind cu atenţie această carte, dar şi altele asemănătoare, precum  şi opere ale psihnaliştilor ce şi-au  prezentat cazuistica, au reuşit să integreze informaţii utile sufletului lor, să se autoanalizeze sincer şi să conştientizeze amintiri pierdute, astfel încât şi-au transformat sinele şi au reuşit să funcţioneze mai armonios.

În încheiere, aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor:  

preoţi cu har şi buni psihologi, consilieri, psihologi, psihiatri, pasihanalişti, asistenţi sociali.  Tuturor, cu un respect blând,  le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste diplome, pe Dumnezeu.

La Dumnezeu totul este posibil, dar să Îl iubim şi să Îl chemăm în vieţile noastre  cât putem de des.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Duminică, 22 Noiembrie 2020

Spre O LUMINĂ CALDĂ


Ştiu că nu e uşor să nu mai calci pe pământ. „Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferinţă”

Da, nu mai calcă pe pământ

cine calcă-n suferinţă.

În ceea ce mă priveşte,

este vorba de suferinţele pe care mi le-a dat Dumnezeu

ce  îmi întăresc Fiinţa întru Fiinţare în Smerenie.

Sub titlul pe care l-am ales dintr-o poezie scrisă de Lucian Blaga, doresc să vă invit să citim, înainte de Poem,

 şi câteva cuvinte lăsate nouă de marele medic Carl Gustav Jung.

*

„Dacă vrem să schimbăm ceva la un copil, trebuie ca mai întâi să examinăm acel lucru

şi să vedem dacă nu cumva e ceva pe care am putea mai bine să-l schimbăm în noi înşine.”.

*

„Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de vedere psihologic asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor,  decât viaţa netrăită a părinţilor.”

*


”Întâlnirea dintre două personalităţi este asemănătoare contactului dintre două substanţe chimice: dacă există vreo reacţie, ambele se transformă.”.

*

„Dezvoltarea personalităţii este o asemenea fericire încât trebuie plătită scump…

Ea înseamnă mai mult decât spaima de singurătate, 

ea înseamnă şi fidelitate faţă de propria sa lege.
Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, e un ideal de neatins.

Dar faptul că e de neatins nu impietează asupra unui ideal,

căci idealurile sunt doar călăuze şi niciodată ţeluri.”

*

„Puterile creative pot, la fel de uşor, să devină distructive.

Rămâne doar la latitudinea personalităţii morale dacă acestea vor fi folosite pentru a face lucruri bune sau rele.

Şi dacă ea, personalitatea morală,  lipseşte, niciun  profesor nu o poate furniza, nici nu-i poate lua locul.”

*

„Cel care se apără de nou, de străin, regresând spre trecut, este în aceeaşi condiţie neurotică ca şi cel ce se identifică cu noul, fugind de trecut.

Singura deosebire este că unul se înstrăinează de trecut, iar celălalt – de viitor.

Amândoi fac, în principiu, acelaşi lucru:

îşi salvează îngustimea conştientului, în loc să lase conflictul contradicţiilor să izbucnească, sfărâmând totul, spre a-şi construi apoi o stare de conştientă de nivel mai înalt şi cu orizont mai larg.”.

 *

„Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care vei privi în inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se trezeşte.”

*

„Crearea unui lucru nou nu se face cu ajutorul raţiunii, ci prin jocul instinctului, care acţionează dintr-o necesitate interioară.

Mintea creativă se joacă cu obiectele pe care le iubeşte.”.

*

„Corpul este partea materială, fizică, a fiinţei însufleţite, care posedă impulsuri instinctive, animalice.

Sufletul, din punct de vedere psihologic, este un fel de personalitate interioară, care posedă un complex delimitat de funcţii foarte clar determinate în cadrul psihismului şi care conţine totalitatea proceselor conştiente şi inconştiente.

Spiritul este principiul creator universal, sursă de energie şi inteligenţă.

Cele trei planuri care alcătuiesc fiinţa umană:

  corp, suflet şi spirit.”

*

„Unde stăpâneşte iubirea, nu există dorinţă de putere,

iar unde predomină puterea, lipseşte iubirea. Una o umbreşte pe cealaltă.”

*

Iată şi poezia:

„LAUDA  SUFERINŢEI

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu

ce să înceapă-n zori cu suferinţa.

Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul

chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,

pe frunţi albastru ger,

pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,

în bulgăre de ţărână

o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ

cine calcă-n suferinţă.

Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh

ce poate fi pipăit, duios cu ştiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,

nu ne despoia, nu ne sărăci,

nu alunga  de pe tărâmuri orice suferinţă.

Alungă pe aceea doar care destramă,

dar nu pe-aceea care întăreşte

fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,

de la oameni la albine,

de la-nvingători la biruiţi,

de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte

că există pretutindeni şi această suferinţă,

până astăzi şi de-acum înainte

singura legătură între noi şi Tine.”

Lucian Blaga

**** 

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Naidin 

Marţi, 3 Noiembrie 2020

Spre O LUMINĂ CALDĂ din Sudul României


2 Noiembrie 2020 – Cu sprijin divin

Astăzi am trecut printr-o cumpănă.

Mereu şi mereu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi-l dă necondiţionat şi la timp.

În acele momente grele mi-am adus aminte de minunata Rugăciune,

lăsată nouă de vechi  Călugări Stareţi îmbunătăţiţi. 

Apoi, m-am uitat pe calculator

şi la câteva imagini pe care le-am fotografiat cândva.

Iată acest sprijin divin:

RUGĂCIUNE

Doamne,

dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.

Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare,

că pentru toate este Sfânta voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.

În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă:

  • să mă rog,
  • să cred,
  • să nădăjduiesc,
  • să rabd,
  • să iert
  • să iubesc.

 AMIN!

***

*********    

Sunt bine în sufletul şi conştiinţa mea,

L-am simţit pe Dumnezeu aproape, 

şi am  trăit trăit în interiorul meu exact ceea ce s-a scris:

„Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii,

ai cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

****** 

Vă doresc tuturor să Îl iubiţi pe Dumnezeu în primul rând,

 şi să Îl chemaţi cât de des este posibil, în viaţa Dumneavoastră.

Ne putem gândi şi la un sfat transmis nouă de un înţelept:

„În fiecare di­mi­neață, când o pagină nouă se deschide în fața noastră, 

să semnăm hârtia goală și să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie ce vrea El”. 

 

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Naidin 

Luni,  2 Noiembrie 2020

Spre O LUMINĂ CALDĂ  

****************************   


Next page »