Jenita Naidin

În zilele de Paşti, 2-4 Mai 2021, am fost în grădina  Familiei surorii mele, Adela,  unde am  fotografiat flori ce vi le dăruiesc  Dumneavoastră.

Am citit în cărţi noi primite, dar am şi recitit una din Sfintele Evanhgelii, cum fac de obicei de Paşti, cât şi câteva texte  sacre din alte religii ale Umanităţii.

Voi cita câteva cuvinte pe care, conform însemnărilor de pe marginea cărţii, le-am citit în 04 Noiembrie 1995,  iar acum le-am descoperit în biblioteca mea, la care apelam destul de  des, pentru comunicare, şi când nu era pandemie. 

Biblioteca este şi un  spital al Sufletului dacă omul a umplut rafturile cu cărţi, ca nişte medicamente, ce îl ajută să se lege de Creator, de Marele Principiu al Unităţii din Interiorul lui.

Să citim împreună ce am cules la calculator în dimineaţa asta devreme din cartea respectivă:

„Conştiinţa Sufletului

Am văzut că năzuinţa Indiei vechi era să trăiască şi să lucreze în Brahma şi să se bucure întru El-Spiritul atoateştiutor şi străbătător a toate – lărgindu-şi cuprinsul conştiinţei pentru întreaga lume. Dar se poate obiecta că această sarcină e, pentru om, cu neputinţă de îndeplinit. Dacă această lărgire a conştiinţei ar însemna o dezvoltare în afară, această sarcină ar fi nemărginită; ar fi ca şi cum am încerca să secăm marea ca să ajungem la celălalt ţărm. O astfel de încercare de a cunoaşte totul s-ar sfârşi prin a nu cunoaşte nimic.

            Dar în realitate, cerinţa nu e aşa de necugetată cum ar părea. Zilnic se pune pentru om chestiunea cum ar putea să-şi facă loc deajuns şi să-şi poarte mai bine sarcinile. Sarcinile lui sunt grele, cu mult mai grele decât le poate duce, dar el ştie că, prin orânduirea lor după un sistem, le poate uşura greutatea. Şi mai ştie că, dacă-i par grele de purtat, e fiindcă n-a izbutit încă să găsească sistemul după care să aşeze pe fiecare unde trebuie şi astfel să echilibreze greutatea. Căutarea unui sistem e în fond căutarea unităţii, a sintezei; e încrederea noastră de a  schimba – printr-o orânduire lăuntrică – conglomeratul eterogen al materiei din afară. Odată cu încercarea,  înţelegem din ce în ce mai limpede că, dacă  găsim această unitate, stăpânim totul;  că, de fapt, în aceasta stă primul şi supremul nostru privilegiu. Aceasta se sprijină pe legea acelei unităţi care, îndată ce am găsit-o, devine tăria noastră durabilă. Principiul ei vital este puterea care zace în Adevăr; în Adevărul acelei unităţi ce cuprinde în sine multiplicitatea. Faptele sunt multe, Adevărul e unul. Mintea, pe care o avem comună cu animalele, ştie faptele, dar Sufletul omenesc poate înţelege Adevărul. Mărul cade din pom, ploaia curge pe pămând- putem să ne încărcăm memoria cu o serie nesfârşită de fapte ca acestea şi totuşi nu ajungem la nici un capăt. Dar odată ce cunoaştem Legea gravitaţiei, nu mai e nevoie să îngrămădim fapte nenumărate. Am ajuns la un Adevăr de unde îmbrăţisăm cu privirea faptele fără număr. O astfel de descoperire a unui Adevăr e o Bucurie pură pentru om; e o eliberare a Sufletului său. Căci faptul brut e ca o fundătură: duce numai până la sine şi nu dincolo de sine. Dar un Adevăr ne deschide un întreg orizont, ne duce la Infinit.

[…]

Şi similar domeniului ştiinţei, tot astfel în domeniul conştiinţei, omul are nevoie să cunoască limpede un Adevăr central care să-i ofere o privire pentru un câmp cât mai larg cu putinţă şi acesta e ţelul pe care Upanişadele îl au în vedere când zic; Cunoaşte-ţi propriul suflet. Sau cu alte cuvinte: Cunoaşte marele principiu al unităţii, care e în fiecare om.

Toate impulsurile şi toate dorinţele noastre egoiste ne tulbură înţelegerea prin adevărata natură a Sufletului. Căci ele ne arată strâmtul nostru eu. Îndată  ce ajungem la Conştiinţa Sufletului nostru, cunoaştem acea esenţă lăuntrică ce depăşeşete eul nostru şi se înrudeşte adânc cu toate lucrurile.

            Când copiii încep să înveţe una câte una literele alfabetului, nu găsesc nici o plăcere, fiindcă nu înţeleg încă adevăratul scop al învăţăturii; e firesc ca, atâta vreme cât literele cer atenţia noastră asupra lor ca lucruri izolate, să ne obosească. Ele se fac însă izvor de Bucurie pentru noi când se aşează în cuvinte şi în propoziţii şi ne împărtăşesc gânduri.

[…]

De aceea Iubirea e cea mai înaltă fericire la care poate ajunge omul, căci numai prin ea omul cunoaşte că e mai mult decât el însuşi, că e una cu Totul.

[…]

…cea mai inaltă Bucurie a noastră stă în lepădarea de eul nostru egoist şi în unificarea cu ceilalţi.  … După învăţătura Upanişadelor, cheia pentru Conştiinţa cosmică, pentru Conştiinţa divină, e Conştiinţa  Sufletului. A cunoaşte Sufletul nostru total desprins de eul nostru – acesta e întâiul pas spre realizarea desăvârşitei eliberări. Trebuie să ştim cu absolută siguranţă că, după natura noastră proprie, suntem Spirit.

Şi aceasta o putem face numai câştigând stăpânire asupra eului nostru, ridicându-ne deasupra oricărei trufii, oricărei pofte, oricărei temeri, cunoscând că pierderile pământeşti şi moartea trupească nu pot să răpească nimic din Fiinţa noastră adevărată şi din măreţia Sufletului nostru.

[…]

Fac atenţi încă odată pe ascultătorii mei

(spune autorul indian al cărţii din care citez, n.n.)

asupra ideii false că învăţătorii Indiei ar fi predicat renunţarea la lume şi la sine însuşi, care duce numai în deşertul negaţiei. Scopul lor era să-şi realizeze Sufletul sau, cu alte cuvinte, să-şi însuşească într-adevăr lumea. Când Iisus zicea: Fericiţi cei blânzi că ei vor moşteni pământul, înţelegea acelaşi lucru. El vestea Adevărul că omul, care-şi înfrânge trufia de sine, va avea parte de adevărata moştenire. El nu mai are nevoie să-şi cucerească prin luptă locul în lume;  îi e asigurat pretutindeni prin dreptul fără moarte a Sufletului său. Trufia de sine împiedică Sufletul de la menirea sa proprie; aceea de a ajunge desăvârşirea prin unirea cu lumea şi cu Dumnezeu.”. 

Textele, pe care le-am selectat mai sus dintr-o celebră carte, sunt un prilej pentru Meditaţie, pentru Rugăciune. Fiţi binecuvântaţi, Dragi cititori!

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Naidin 

Miercuri, 5 Mai 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

BISTRIȚA

Fiecare dintre noi, la finalul lecturii unei cărţi, simţim o anumită stare de spirit pe care o exprimăm, în noi înşine, sau o exteriorizăm, uneori în scris.

În Postul Mare am citit  cartea: „Gânduri de pandemie”, autor, Ieromonah Maxim Morariu, cu o Prefaţă, ca o Nestemată, scrisă de Menuţ Maximinian şi publicată la Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2020, iar pe ultima pagină am scris:

Simt că am mâncat un cozonac.

Deci, am simţit hrana spirituală ca pe una materială!

Întâlnim în acest volum, de 117 pagini, cuvintele de folos a trei tineri scriitori ce au un Dat de Sus pentru a putea să ajute, prin scris, pe semenii lor, indiferent de vârstă.

 În paginile acestei cărţi, Menuţ Maximinian, Preotul Maxim şi Darius Echim ne transmit mesaje, într-un limbaj accesibil, atât arhaic, cât şi modern, urmându-L pe Iisus Hristos.

Eu sunt o persoană care voi împlini peste câteva luni, vârsta de 70 de ani şi,  lăsând modestia la o parte, pot spune că am citit mult în domeniul ce priveşte cartea: „Gânduri de pandemie”,şi totuşi, sunt profund şi plăcut impresionată.

De aceea, sunt convinsă de impactul pozitiv al acestei cărţi asupra cititorilor, mai ales tineri.

Din această carte, ce priveşte perioada de timp Martie-Decembrie 2020, observăm, şi ştim,  că anul trecut credincioşii nu au putut participa fizic la Slujba de Inviere, Paşti 2020, din cauza carantinei generalizate, iar acum, peste câteva zile ne vom bucura de libertatea de a merge fizic în spaţiu din preajma bisericilor pentru a primi Lumina Învierii din serara de 1 spre 2 Mai 2021.

Ieromonahul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, aflat în Italia la studii în martie 2020, când s-a decretat carantina de Covid-19, a fost intervievat de ziariştii Menuţ Maximinian şi Darius Echim.

Cartea conţine aceste interviuri, dar şi „Gânduri de carantină” ale autorului, transmise credincioşilor, iar Capitolul I  începe cu textul:

 „Am fost chemaţi să ne reinventăm singurătatea. Să coborâm în inimile noastre! (Gânduri de carantină la Duminica a IV-a din Post)”,în care Preotul Maxim ne îndeamnă:

 Să facem mai mult loc lui Dumnezeu în inimile noastre;

să privim sincer în interiorul nostru şi vom vedea nevoia  puternică de a fi alături de Creator; să ne metamorfozăm Sinele şi să iubim pe aproapele; să nu uităm de „satelitul” nostru veşnic, Hristos, care e mereu prezent şi nu suferă bruiaje!; să veghem a avea bateriile noastre încărcate pentru a comunica cu cine voim! Şi încheie:

„Sursum cordiae! Calde îmbrăţişări de pe meleaguri carantinate!”.

Şi mai departe, citim din ce a revărsat sufletul Părintelui Maxim, urmare a solidei sale pregătiri culturale, teologice, psihologice.

„…am putea să medităm atent la acele multiple dimensiuni ale iubirii aproapelui. La modul în care distanţa ne poate face să-l preţuim mai mult şi Dumnezeu ne poate ajuta să ne dinamizăm iubirea.”

Ne îndeamnă să luăm exemplu la stabilitatea emoţională a lui Iisus Hristos, ne întreabă dacă  Hristos a înviat şi în inimile noastre, sau ne spune:

 „Poate nu ne-am cocoţat nici măcar în sicomor ca să-L vedem. Am ieşit doar pe balcon. Şi El a venit! Păstrând distanţa regulamentară, nu din pricini de pandemie, ci din delicateţe. Căci Hristos nu dă buzna în sufletele noastre, ci aşteaptă să fie chemat, excesiv de politicos câteodată… Ce să-i faci, meteahnă domnească…[…].  Minune! Hristos va învia şi în sufletele noastre!

 Facă-se ele testimonianţă întregii lumi!”

Undeva,  în carte, când e întrebat  ce sfaturi ar da celor ce se simt singuri şi le e frică, dar şi ce mesaj doreşte să transmită  acum în pandemie, autorul răspunde simplu şi sincer:

„Mă tem că sunt prea tânăr pentru sfaturi. Le spun că şi eu mă simt uneori singur, şi mie îmi este frică. […]. Şi le mai dau un pont: să folosească acest prilej spre a se gândi mai atent la llucrurile care sunt cu adevărat importante, să-şi prioritizeze viaţa.” 

Vedem în scrisul Ieromonahului Maxim  cum Sfânta Scriptură poate fi povestită altfel decât am ştiut, aducând evenimentele de acum două mii de ani în prezent, în cotidian, şi povestindu-le astfel încât pot fi  recepţionate mai lesne.

Stilul său de a scrie, comparaţia dintre evenimentele istorice ale Învierii şi trăirile omeneşti actuale, limbajul actual accesibil folosit în text, ţin cititorul atent pentru a  urmări scenele relatate şi felul cum caracterizează personajele.

Despre Mântuitorul Hristos ne spune la un moment dat, după ce îi arată comportamentul ca model pozitiv pentru Omenire:

„Asemenea lui Hristos, putem transforma suferinţa trupească într-un prilej de a-l iubi mai mult pe aproapele. Psihologul la superlativ, El ne arată aici că soluţia nu constă în  externalizarea vinei, ci în altruism. În depăşirea blocajului pe care ni-l poate crea concentrarea pe ceea ce trăim, prin a oferi altora prioritate, chiar şi în momente în care noi înşine am avea nevoie să fim ajutaţi. Şi în aceasta constă statutul de „boier” a lui Dumnezeu, evocat cu atâta candoare de părintele Steinhardt”.

Cu grijă autentică faţă de românii de ptretutindeni, cei doi ziarişti, au pus întrebări „meşteşugite” cum ar zice scriitoarea Melania CUC, iar răspunsurile ieromonahului Maxim sunt demne de a fi reţinute.

La întrebarea lui Menuţ Maximinian:

„Cum să trecem peste aceste momente împreună, dar despărţiţi?”, Preotul Maxim răspunde amplu, dar am să spicuiesc: „E drept, fizic suntem despărţiţi, izolaţi, ar zice autorităţile. Însă mă tem că în aceste ultime zile, atât noi în Italia, cât şi dumneavoastră în ţară, aţi fost mult mai uniţi. Pericolul comun uneşte duşmanii cei mai înverşunaţi!”. „În plus, pentru noi creştinii, elementul cheie care ne aduce împreună şi ne dă identitate ca un  tot unitar, este Hristos.”.  „Cât despre depărtările trupeşti, poate că nu ar fi rău uneori să azvârlim înspre cei dragi cu câte un gând bun, o şoaptă nerostită a inimii, în care să le mărturisim cât de mult îi iubim şi ce înseamnă pentru noi!”.

Domnul Darius Echim întreabă: „Părinte Maxim, ce vrea Dumnezeu să ne transmită prin această molimă aşternută peste întreaga lume?

Pr. Dr. Maxim oferă un răspuns bogat care m-a bucurat nespus, fiind, ca prin minune,  conform gândirii mele.  Citez crâmpeie:

„Multe, foarte multe lucruri. Cred că e o adevărată declatraţie de dragoste a lui Dumnezeu pentru lume, înţeleasă ca planetă şi comunitate umană. […]. Cât despre oameni, mă tem că eram tare prinşi în angrenajul acesta social şi nu reuşeam să punem preţ pe lucrurile cu adevărat valoroase. Vremurile acestea ne-au oferit răgazul să ne descoperim pe noi înşine (n-a fost, cu siguranţă, întotdeauna plăcut), să ne dăm seama cât suntem de fragili şi ce contează cu adevărat şi ce nu contează. Să facem lucruri cu adevărat ziditoare şi să redescoperim vocaţia autodidactică a fiinţei umane, care a dus  mereu la progres.”.  

Vă îndemn să citiţi această carte din care am citat câteva cuvinte. Mă gândesc cum, Dumneavoastră, după ce aţi citit volumul în întregime, aşa cum am făcut eu, poate la sfârşit veţi simţi că aţi mâncat  prăjitura care vă place. Mie îmi place dintotdeauna cozonacul! Simplu.

Vă sugerez, ca după o primă lectură să lăsaţi cartea un timp deoparte, dar nu departe, ca  să mai reveniţi la ea. Merită.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Vinerea Mare, 30 Aprilie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

Fiecărui cititor pasionat şi atent, uneori,  i se iveşte ocazia să facă conexiuni între două lecturi pe care le-a făcut la distanţe mari în timp.

De curând, am parcurs cu Atenţie şi  Bucurie  cartea:

„Iisus  pur şi simplu”, autor, Nicholas Thomas Wright,  iar în timpul lecturii, gândul m-a dus, de mai multe ori la afirmaţii citite acum 28 de ani în cartea:

„Pascal  Cugetări”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.

Cum am parte, în viaţa mea întrupată, de o mirare continuă, motiv pentru care am şi  botezat o carte a mea, pe care nu am publicat-o încă,  Mă  mir, deci exist!, iată că,  la sfîrşitul operei lui N.T. Wright, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc cuvintele  primite de Blaise Pascal în noaptea de 23 noiembrie 1654. Deci, sincronicitate perfectă.

 Să citim luminarea lui B. Pascal, citată de diac. Ioan I. Ică jr.:

„De la ora zece şi jumătate seara până la miezul nopţii

FOC 

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor şi savanţilor.

Certitudine, certitudine, bucurie, pace

DUMNEZEUL  LUI  IISUS  HRISTOS…  

Nu se află decât pe căile învăţate în Evanghelie…”  

Dragi cititori, suntem la cîteva zile distanţă de Sfintele Paşti 2021.

Am ales, de dragul lecturii şi nu numai,  din cele două cărţi,  menţionate la începutul comunicării noastre, câteva referiri la  Iisus Hristos.

Înainte de a vi le prezenta, deschid o paranteză:  Am meditat cu Atenţie asupra mesajului primit de Blaise Pascal acum aproape 367 ani şi pot spune cum am simţit mereu cuvintele lui Iisus Hristos din Evanghelii ca pe nişte miraculoase medicamente duhovniceşti. Deci, Iisus le primise de la Tatăl ceresc, adică de la Dumnezeu. Cândva, am selecţionat, pe caiete, din Evanghelii  numai cuvintele exprimate de Iisus Hristos şi am primit mult ajutor. Vă îndemn şi pe Dumneavoastră să faceţi acest exerciţiu. Închid paranteza.

Din cartea: „Pascal Cugetări”, citez de la pag. 370:

„Iisus Hristos, fără avere şi fără nici o producţie ştiinţifică în afară, îşi păstrează rangul său de sfinţenie. El n-a dat lumii investiţii; n-a domnit. Ci a fost umil, răbdător, sfânt înaintea lui Dumnezeu, teribil pentru demoni, şi fără nici un păcat.

O, cu ce mare pompă şi cu ce măreţie a venit el în ochii inimii care văd înţelepciunea!”

Din cartea: „„Iisus  pur şi simplu o nouă viziune despre cine a fost, ce a făcut şi de ce contează”, citez de la pag. 275:

„Iisus ieri, Iisus mâine. Dar Iisus astăzi?

Am omis(intenţionat) celălalt eveniment vital care completează în Noul Testament povestea lui Iisus. Invierea se referă la Iisus ca prototip al creaţiei sale celei noi. Înălţarea se referă la Iisus ca stăpân al creaţiei celei noi care izbucneşte prin lumea veche. A Doua Venire se referă la Iisus ca Domn care vine şi Judecător care va transforma întreaga creaţie. Iar între Înviere şi Înălţare, pe de o parte, şi a Doua Venire, pe de altă parte, Iisus e cel care trimite Duhul Sfânt, Duhul Său, în vieţile adepţilor săi, astfel încât El Însuşi e prezent în chip viguros cu ei şi în ei, călăuzindu-i, îndreptându-i şi, mai presus de toate, făcându-i în stare să dea mărturie despre El ca adevăratul Domn al lumii şi să lucreze pentru a face din acea domnie suverană o realitate. Venirea Duhului – episodul Cincizecimii din Faptele Apostolilor 2 – e o  parte vitală a povestirii lui Iisus.”

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Marţi, 27 Aprilie 2021

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ