Când spunem conştient, smerit din Inima şi Cugetul nostru:
Îmi pare rău, te rog,
iartă-mă!,
nouă ne facem un bine sufletesc real.
randunica la geamul meu isi face cuib. jenita dodita naidin 2019
Renumitul Dr. LEN asta repeta mereu pentru a vindeca.
El credea în
cuvintele spuse de un om de ştiinţă:
„O problemă nu poate
fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”.
Important este şi să ne cerem iertare celor pe care i-am
făcut prizonierii gândurilor noastre.
Atunci când, în mod conştient ne pare rău de greşelile noastre
şi ne cerem iertare, nu mai suntem prizonierul minţii noastre, lăsăm
Supraconştientul să vindece.
Cu o gândire pozitivă şi cu Credinţă în Inteligenţa Cosmică,
în Dumnezeu, funcţionăm armonios, cu Pace interioară.
Fiecare dintre noi avem posibilitatea să cunoaştem
Transformarea de Sine.
La fiecare dintre noi vine Dumnezeu dacă Îl chemăm cu
Smerita Smerenie.
frunze in gradina la Emilia et Nicu. foto jenita dodita naidin
Amintesc, acum la începutul Anului 2021,
ce am mai spus la
încheierea Anului 2020:
De foarte mulţi ani ating sufletul
oamenilor prin umilinţă.
De mulţi ani spun în sinea
mea că trebuie să fac foarte mult bine
şi să iert,
pentru cât de mult rău mi s-a făcut.
Mă străduiesc să Îl iubesc în
primul rând pe Dumnezeu
din toată Inima mea, din tot
Cugetul meu.
În acest fel, simt că sunt una cu
Universul, cu Dumnezeu,
ceea ce vă doresc şi
Dumneavoastră.
Acum mi-au venit în minte
cuvintele unui Om:
„Nu uita niciodată că interesează mai puţin faptul de a fi viu sau mort.
Ceea ce e important e lucrul pentru care trăieşti şi pentru care eşti
gata să mori!”
Le ştiu demult, sunt de acord cu aceste cuvinte, le-am
trăit, am fost gata să mor,
am acceptat moartea de multe ori,
şi, de fiecare dată,
gândul era Conştiinţa mea la acele fiinţe sau lucruri, pentru care consideram
că merită să Plec la Cer.
Însă,
Omul Pleacă atunci când îi este scris în Arhetipul cu care
vine ca Spirit-Suflet din Eternitatea unde se întoarce.
Cred în Destin, iar Libertatea dată Omului de Dumnezeu e
folosită de Om,
tot pentru ca să se realizeze ce îi e pus în Frunte de
Creator.
Omul Îl ajută pe
Creator prin existenţa sa predestinată, fiindcă totul e condus de El.
De fapt, după cum ştim, nimic nu
se face fără Dumnezeu,
care îngăduie bune şi rele, cu rosturile
ştiute de El.
Cred şi accept faptul că este
benefic pentru noi să îi ajutăm pe
semenii noştri,
fie şi numai cu formula spusă
mental:
Îmi pare rău, te rog,
iartă-mă!,
deoarece Dumnezeu ştie de ce ne-a întâlnit cu ei sau de ce doar
am auzit despre ei.
am fotografiat grădina Familiei Adela și Nelu Drăgan
Rugăciunea şi munca limpezesc mintea omului.
Pot spune că am experimentat şi este
adevărat:
Rugăciunea şi munca limpezesc mintea.
Mai mult decât atât, în ultimii ani am
fost atentă şi am văzut efectele benefice la mai mulţi oameni din jurul meu
care au făcut acest experiment şi anume:
au însoţit munca lor de Rugăciune.
După
mulţi ani de practicare a Rugăciunii, pe cât posibil neîncetat,
pot spune
câteva lucruri pe care le simt, le trăiesc în mod firesc.
Rugăciunea înseamnă, pentru mine, faptul că îl
consider pe Dumnezeu o persoană vie.
Ea este ajutorul cel mai de preţ şi preocuparea mea
constantă.
Şi eu, cu ani în urmă, simţeam că sunt singură şi
scriam tot timpul,
chiar şi pe cărţile pe care le citeam:
„Doamne, cât de singură sunt!”. Asta pentru că nu
integrasem încă ideea de Dumnezeu aşa cum o simt în prezent. Şi acum sunt
singură, dar Dumnezeu m-a ajutat să am o
stare de acceptare a situaţiei şi să nu mă mai simt părăsită, dimpotrivă, să apreciez
această Solitudine.
Acum
pot afirma: niciodată nu suntem părăsiţi.
Nouă ni se pare numai că suntem părăsiţi, dar Dumnezeu
e în Inima noastră.
Privind
în urmă, ştiu că Rugăciunea mi-a fost de mare folos.
Am putut să depăşesc o oboseală accentuată a sufletului cu ajutorul Rugăciunii,
dar şi cu al unei autoanalize sincere a
interiorului meu pe care o fac permanent.
Nimic nu este mai greu, mai apăsător, pentru un om,
decât să privească sincer în el însuşi. Acest lucru necesită o energie şi o
perseverenţă aparte, dar, atât timp cât îţi recunoşti propriile dificultăţi şi cauţi
un remediu adresându-te lui Dumnezeu eşti ajutat să rezolvi problema.
Când apar dificultăţile, spun următoarea rugăciune:
Doamne,
dă-mi putere să schimb ce se poate schimba,
dă-mi răbdare să suport ce nu se poate schimba
şi dă-mi
înţelepciune să le deosebesc.
Dumnezeu
mi-a luat mersul pe distanţe mai lungi,
precum şi puterea de muncă pe care am avut-o,
dar mi-a dat
în schimb:
Rugăciunea,
cărţile,
cititul,
scrisul,
dorinţa de a face fapte bune
şi Darul
Lacrimilor.
Mi-am
spus în sinea mea că este momentul să îmi ajut altfel copiii,
şi anume, în
primul rând să mă rog pentru ei, pe cât se poate neîncetat.
În ceea ce
priveşte lecturile, am restrâns sfera de preocupări şi continui să citesc numai
în domeniul spiritualităţii. Mi-am zis: este planul lui Dumnezeu pentru această
perioadă din viaţa mea, iar alţi oameni sunt mult mai necăjiţi decât mine.
Am
integrat un gând, pe care îl păstrez, şi anume:
Viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată şi,
de aceea,
cât suntem
aici, pe Pământ,
să o trăim cu Atenţie, cu Prezenţă şi cu Conştiinţa
curată.
Consider că
acest gând integrat ajută enorm orice fiinţă umană.
Zilnic, mai spun
RUGĂCIUNEA
Doamne,
dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va
aduce ziua de azi.
Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii
Tale.
În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă
în toate.
Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în
această zi,
învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu
credinţă tare,
că pentru toate este Sfânta voia Ta.
În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi
gândurile şi simţămintele.
În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că
totul este trimis de către Tine.
Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi
înţelepciune cu toţi oamenii,
să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.
Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte
mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în suflet.
De câte ori citesc celebra poezie MOARTEA
CĂPRIOAREI, recunosc faptul că PLÂNG
din multe motive!
Când eram foarte tânără, am trecut cu tramvaiul exact prin
locul unde tânărul geniu a fost accidentat de Moarte!
Eram cu o Familie,
oameni mai în vârstă decât mine, care fuseseră studenţi în Bucureşti,
în acel an, 1956,
când s-a întâmplat tragedia.
Călătorisem cu trenul spre a ajunge în Capitală într-o zi
din anul 1972.
Din Gara de Nord ne-am îndreptat cu tramvaiul spre Centrul
Bucureştiului.
Am coborât împreună din tramvai la staţia de lângă cofetăria
„Cireşica”, ca să traversăm spre Liceul Gheorghe Lazăr.
Ne-am oprit înainte
de a intra în Parcul Cişmigiu pentru a vorbi despre Poet, iar Domnul care
povestea ne arăta exact locul în care tramvaiul l-a lovit pe Nicolae Labiş.
Pe atunci, când l-am ascultat pe acel om, ce povestea plângând,
încă circula acel
tramvai, acum nu mai există linia respectivă.
MOARTEA
CĂPRIOAREI
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
NICOLAE LABIŞ
***
Am citit a nu ştiu câta oară
Poemul acesta.
Şi azi, la fel: Am Plâns şi am
citit!
casuta pentru pasari foto j.n.
***
În Prezent, acea Familie, cu care am vorbit despre Nicolae Labiş, nu mai este pe Pământ,
dar persoanei care, după Decembrie
1989, a vorbit nedrept despre ei, îi pot spune că acei oameni aveau suflet
nobil, şi îi spun lui Dumnezeu:
Iartă, Doamne, această persoană
că nu a ştiut ce face.
Din Iubire spirituală, îi sugerez
persoanei să citeasă şi să
integreze, următoarele cuvinte,
pe care le citez deseori şi mă străduiesc,
la rândul meu,
să le respect şi să le aplic în
viaţa mea:
„1. Fiţi impecabili în tot ce
spuneţi
Nu rostiţi decât adevărul.
Nu afirmaţi decât ceea ce gândiţi
cu adevărat.
Nu folosiţi cuvintele pentru a
jicni sau pentru a bârfi, lucru valabil inclusiv pentru voi.
Aplicaţi puterea cuvântului în
sensul adevărului şi al iubirii.
2. Nu luaţi nimic la modul
personal
Nimic din ceea ce fac alţii nu
are vreo legătură cu voi.
Tot ce afirmă şi tot ce fac ei
este proiecţia propriei lor realităţi, a propriului lor vis.
Dacă deveniţi imuni la opiniile
şi acţiunile celor din jur, nu veţi mai fi victimile unei suferinţe inutile.
3. Nu faceţi presupuneri inutile.
Căutaţi în voi curajul de a pune
întrebări şi de a exprima ceea ce doriţi cu adevărat.
Comunicaţi cu cei din jur cât mai
clar cu putinţă, evitând astfel neînţelegerile, tristeţea şi dramele inutile.
Acest legământ este suficient
pentru a vă transforma radical viaţa.
4. Faceţi întotdeauna tot ce vă
stă în putere.
Nu uitaţi însă că eficienţa
noastră maximă se schimbă de la o clipă la alta, la fel cum starea organismului
diferă atunci când acesta este sănătos de momentul când este bolnav.
Indiferent de circumstanţe,
faceţi tot ce vă stă în putere.
Veţi evita astfel autojudecarea,
criticile şi regretele inutile.
5. Fiţi sceptici, dar
învăţaţi să ascultaţi.
Să nu credem ce ne spune propria
minte, şi cu atât mai puţin ce spun ceilalţi. Să ne folosim de puterea
îndoielii pentru a ne pune nouă înşine întrebările referitoare la toate
informaţiile primite. Este oare acesta
adevărul absolut? Să ascultăm intenţia ce se ascunde în spatele cuvintelor şi
vom înţelege mesajul real pe care îl transmit ele. ”
„Al cincilea legământ descrie cea mai
avansată învăţătură a toltecilor, întrucât ne pregăteşte să ne întoarcem la
adevărata noastră esenţă, aceea de mesageri ai adevărului. Ori de câte ori vorbim, noi transmitem un mesaj, iar dacă
nu transmitem adevărul, acest lucru se datorează faptului că nu suntem
conştienţi de esenţa noastră.”.
Am experimentat, în cei 70 de ani de viaţă întrupată, UN ADEVĂR:
Noi suntem cauza a tot ce ni se întâmplă.
Atât în situațiile dificile, rele, cât şi în cele bune, luminoase.
Este vorba de stadiul de evoluţie spirituală în care ne
aflăm la un moment dat.
Cu mult curaj, să ne ocupăm de ceea ce suntem în Interiorul
nostru şi vom vedea,
fără să ne supărăm pe noi înşine, dar şi fără să ne acordăm
merite exagerate,
cum noi, prin
gânduri, cuvinte, acţiuni suntem cauza a tot ce am trăit.
Posibil, ca prin
introspecţie să constatăm:
– că nu am avut
credinţă reală în Dumnezeu;
– că nu am ştiut multe lucruri, dar nici nu am cercetat, am
crezut fără să ne îndoim;
– că am fost idealişti, naivi, fricoşi, slabi pregătiți psihologic;
– că nu ne-am gândit să ne rugăm înainte de a face lucruri;
– că am presupus că ceilalţi au citit ce am citit noi, deci
ştiu ce ştim şi noi;
– că ceilalţi sunt
oneşti în relaţiile cu noi şi ne
protejează,
când, de fapt, este normal ca noi înşine să avem o reală relaţie cu
Dumnezeu,
relaţie în care, accesându-L cât putem de des, primim
îndrumări bune.
Prin autoanaliză, sau prin comunicare cu cei din jurul
nostru, vom descoperi tot felul de motive şi motivaţii, urmare cărora am
funcţionat într-un anumit fel, în anumite momente ale vieţii noastre.
Personal, am descoperit mult mai multe motivații decât pe
cele scrise mai sus, ce au fost toate și
ale mele, alături de care mai adaug
faptul că, având mai demult o credință slabă
în Inteligența Cosmică, în Dumnezeu, de multe ori am avut o mândrie
păgubitoare.
Cu timpul am dobândit Smerenia și am păstrat doar mândria
care înseamnă stima de sine.
ESENŢIAL este să nu
ne culpabilizăm, nici să nu ne mândrim,
dar să știm că transformarea de sine este posibilă.
în locuința mea. j.n.
Mi-am amintit azi de
cuvintele unui Înţelept, ce
sunt un real sprijin sufletesc.
Vă invit şi pe Dumneavoastră,
când aveți timp, mai ales acum, de
Sărbători,
să citim împreună şi
să medităm:
„Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, nu ne-am mai simţi niciodată singuri şi
izolaţi.
Noi înşine ne izolăm,
şi dorul acela de ceva nelămurit, acel inexplicabil omenesc este tocmai
depărtarea omului de Dumnezeu.
Numai El poate
completa inima noastră.
Fără El nimeni şi
nimic pe lume nu ne poate satisface pe deplin.
Cine L-a găsit pe
Dumnezeu şi trăieşte cu El în unire permanentă, acela nu mai este singur
nicăieri, în cea mai neagră închisoare şi în cel mai îndepărtat colţ de lume în
care a fost forţat să trăiască. Patria
lui, familia lui va fi acolo unde va fi Prietenul dumnezeiesc, în Duh, nu în
spaţiu şi timp.
În orice clipă a
vieţii suntem stăpânii soartei şi ai destinului nostru.
Acea fatalitate a
scepticilor este o ignoranţă a celor leneşi.
Nimic nu este
determinat, în afara liberului nostru arbitru.
Din comoditate, acuzăm
destinul de erorile comise de noi înşine.
A te supune orbeşte
fatalităţii echivalează cu o sinucidere a sufletului.
Înseamnă o renunţare
la luptă, la viaţă deci, la progres. Înseamnă o stagnare, chiar un regres.
Fataliştii sunt cei slabi, cei fără voinţă, incapabili de iniţiative, de efort
spiritual.
Cei tari îşi
reîmprospătează mereu puterile din izvorul de viaţă, de apă vie al lui Hristos,
acel izvor nesecat de desăvârşire. Aveţi puţină bunăvoinţă la început, şi ea va
veni mai multă, va creşte în voi, va deveni o forţă creatoare. Cereţi,
nădăjduiţi, şi certitudinea vă va fi dată.
Răceala altora nu este
decât reflectarea propriei noastre răceli, a propriei noastre indiferenţe.
Alături de un foc aprins nu poate exista răceală, cum nu poate exista căldură
alături de un aisberg. După măsura
dragostei voastre, voi degajaţi căldură sau frig, iar cei care vă înconjoară
suportă căldura sau răceala voastră. Se prea poate ca în drumul vostru să
întâlniţi fiinţe reci, rigide şi indiferente, dar dacă ele rămân tot aşa în
contact cu voi, înseamnă că dragostea voastră nu este veritabilă.
Iubirea mare, sinceră,
încălzeşte tot ce întâlneşte, şi nimeni şi nimic nu poate rezista acestui foc
dumnezeiesc.
Astfel că voi, cei
care vă credeţi singuri, lipsiţi de iubirea aproapelui vostru, verificaţi mai
întâi măsura iubirii voastre pentru
ceilalţi, şi reaprindeţi această iubire.
Atunci îi veţi atrage
în jurul vostru pe toţi. Vor veni să se
încălzească la focul iubirii voastre. Deci de voi depinde dragostea
aproapelui.
„Ceea ce doriţi să vă
facă vouă oamenii, făceţi-le voi mai întâi.”
foto j.n.
Atunci când
constataţi că vă este lezat orgoliul,
când simţiţi o indignare care vi se urcă în gât, un val de întristare, aveţi grijă
să nu cedaţi acestui sentiment niciodată!
El se va întări pe
măsură ce-i cedaţi.
Nu lăsaţi să vă scape
nici o silabă, căci pentru a-i pedepsi pe alţii pentru un afront ce vi se pare
că vi s-a făcut, voi vă pedepsiţi în primul rând pe voi, vă otrăviţi inima, vă
alimentaţi mândria, care începe să crească.
Şi mai ales, nu
rumegaţi întristarea voastră, chiar dacă aţi reuşit să păstraţi tăcerea.
Prezentaţi-vă în faţa
celor din jur cu o faţă zâmbitoare,
senină, deschisă, fără ascunzişuri; veţi face minuni.
Orice bucată de gheaţă
se va topi în faţa surâsului vostru.
Niciodată să nu daţi
ordine pe un ton brusc şi aspru.
Să nu credeţi că
aceasta inspiră autoritate celor prezenţi.
Omul brutal este
întotdeauna un slăbănog în fond, lipsit de voinţă; el se camuflează prin tonul
ridicat.
Fiţi calmi şi veţi
culege liniştea.
Întotdeauna o voce binevoitoare atrage
serviciile tuturor. Dacă voi sunteţi cei
bruscaţi, gândiţi-vă că rămânând calmi, sunteţi cu mult superiori
interlocutorilor voştri.
Totuşi, chiar sunteţi
întotdeauna străini de brutalitatea altora?
Oare nu tot voi aţi
provocat-o, cu un cuvânt înţepător, cu un gest ostentativ?
Dacă conştiinţa nu vă
reproşează nimic, a răspunde pe acelaşi ton pentru a vă apăra înseamnă să
complicaţi inutil discuţia şi să vă înveninaţi inima.
Iar dacă totuşi vă
simţiţi vinovaţi, tăcerea este şi mai eficace.
O victorie interioară,
secretă, înseamnă mult mai mult decât o victorie în gesturi şi în cuvinte
stridente.
foto j.n.
Mânia însă este o
adevărată beţie.
Omul furios devine
inconştient de faptele sale.
Milioane de celule
nervoase sunt mobilizate şi distruse.
Într-un acces de
furie, omul nu mai este decât o caricatură a lui însuşi.
Un demon se instalează
în inima lui. Furia este contagioasă, ea atrage furia altora; un minut este
suficient pentru a dărâma ceea ce a fost zidit ani de zile.
Furia este un exploziv
periculos.
Efectele ei sunt totdeauna dezastruoase şi de
lungă durată.”.
***
foto j.n.
Să facem lucrurile ca pentru Dumnezeu şi vom avea mereu
energie să muncim.
Să ne străduim să integrăm, încet, încet, învăţăminte de
folos în viaţa noastră.
un boboc de trandafir a înflorit la geamul meu din Sud
Ştim, dar e bine să ne reamintim că:
● Fiecare fiinţă este aşa cum este şi nu o putem schimba
noi;
● Fiecare om are dreptul să nu ne fie asemănător;
● Fiecare om are Destinul lui;
● Fiecare om este condus de Dumnezeu;
● Din Iubirea Divină se naşte o Iubire umană armonioasă şi
frumoasă eliberată de posesivităţi, gelozie, egoism, trufie.
Această Iubire lasă loc spaţiilor, posibilităţilor de dezvoltare a fiecărei fiinţe, iar dacă e
cazul, separarea se face fără explicaţii,
deci, cu mult menajament psihologic
reciproc.
Acest comportament arată evoluţia spirituală a Omului pe
Pământ.
Ştim, şi avem nenumărate exemple despre acest adevăr,
anume:
ceea ce facem altora, nouă ne facem.
Mănăstirea Sinaia foto jenita naidin
Iar acum, Poemul:
„Frate, nimeni nu trăieşte de-a pururi
Frate, nimeni nu trăieşte de-a pururi
şi nimica nu dăinuie veşnic.
Ţine minte aceasta şi bucură-te!
Nu-i viaţa noastră-aceeaşi singură şi veche povară,
nu-i calea noastră-aceeaşi singură şi veche drumeţie.
Un singur rapsod nu e dator
să-ngâne-acelaşi cântec învechit.
Floarea se ofileşte şi moare; dar cel ce poartă floarea nu-i
chemat
s-o jăluiască pe vecie.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
Trebuie să vină şi o pauză deplină,
să-mbie sunetele în desăvârşită-armonie.
Viaţa se gârboveşte-n amurgu-i de soare
pentru-a fi cufundată în umbre-aurite.
Dragostea trebuie chemată din jocu-i
Pentru-a sorbi din amarul durerii,
trezindu-se în raiul lacrimilor.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
Ne grăbim să ne culegem florile
nainte de-a ni le smlge vijelii trecătoare.
Ni se iuţeşte sângele şi ochii ni se luminează
cu fiece sărut ce-l smulgem,
săruturi ce-ar pieri, de-ntârziem.
Nerăbdătoare ne e viaţa,
dorinţele ne mistuie-ascuţite,
căci Vremea bate-n bronzul despărţirii.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
N-avem noi timp să prindem un lucru,
să-l sfărâmăm şi să-l zvârlim în colb.
Orele sar sprintene tăinuindu-şi visele-n mantiile lor.
Scurtă ni-i viaţa şi
ne soroceşte
puţine zile pentru dragoste.
De-ar fi doar pentru trudă,
ni s-ar părea fără sfârşit de lungă.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!
Îndrăgim Frumuseţea
pentru că dănţuie-n acelaşi cânt zburător
ca şi vieţile noastre.
Preţuim Ştiinţa
pentru că n-aveam nicicând răgaz s-o împlinim.
Toate zămislirile sfârşesc în Văzuduhul etern.
Dar florile amăgitoare ale Pământului
le păstrează pururi proaspete doar moartea.
Frate, ţine minte aceasta şi bucură-te!”
Rabindranath TAGORE
*
imagine din Bistrița foto jenita naidin
Să ne amintim că viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată
fi luată.
Dacă suntem cu mintea, cât putem de des,
la Dumnezeu, la Inteligenţa Cosmică, la Infinit nu putem
greşi.
Libertatea omului nu stă în faptul că i se cruţă greul,
ci în faptul că el e capabil să-şi ia asupră-şi acest
greu ca pe cel mai bun lucru al său şi poate să-l facă
parte esenţială din bucuria lui.
Suferinţa e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire,[…]
Omul care nu poate să-şi ia voios asupră-i această suferinţă,
se cufundă tot mai adânc în mizerie..
Rabindranath Tagore
Vă amintesc astăzi despre o carte celebră: Cuvinte
care eliberează.
Am revăzut, uşor, un text al meu mai vechi.
Se spune că
cel mai bine învăţăm din deciziile noastre greşite.
Sunt de părere că e bine să învăţăm şi din
greşelile altora pentru că viaţa e prea scurtă ca să le facem noi pe toate.
Cartea Cuvinte
care eliberează, scrisă de Marie Cardinal, este o carte autobiografică, dar
scriitoarea a ţinut atât de mult să fie obiectivă încât introspecţia sa,
relatată sincer, pare a descrie viaţa altei persoane.
Cuvinte
care eliberează este prima carte
de literatură, ce descrie un tratament individual prin psihanaliză, tradusă în
România.
Autoarea ne spune cum, până la vârsta de 30 de ani, în inconştientul său s-au acumulat stări
conflictuale nerezolvate ce au condus la trăiri insuportabile, dar şi faptul că
s-a vindecat urmând un tratament psihanalitic timp de 7 ani.
Cu ajutorul cuvintelor, al spusului, adică al
verbalizării aduce în conştient întâmplările rele ce stăteau ascunse în
inconştientul său, unele încă de când era în uterul mamei sale, iar altele din
prima copilărie.
În timpul psihanalizei a descoperit, trăind asumat
calvarul smulgerii răului ce stătea ascuns în inconştient, că acel ghemotoc
întunecat ce îi luase sănătatea era format din: regretele mamei sale că a
adus-o pe lume, tentativele mamei de a o avorta, trauma divorţului părinţilor,
moartea tatălui, o adolescenţă marcată de războiul din Algeria şi altele.
Acest ghemotoc, numit de eroină „Ceva-ul”
lăuntric, a produs în fiinţa sa îmbolnăvirea spirituală şi fizică.
Pentru a-l deznoda şi a-l numi a urmat un travaliu
în prezenţa unui psihanalist, cartea descriindu-ne, cu o sinceritate
dezarmantă, suferinţele, apoi vindecarea când eroina a simţit că este stăpână
pe propria fiinţă deci, sănătoasă.
Eliberarea din chinurile bolii a însemnat o
deplină constituire a unui sine echilibrat şi creator, moment în care şi-a
recâştigat şi soţul, tatăl celor trei copii ai săi.
Marie Cardinal ne vorbeşte foarte puţin despre
psihanalistul ei, căruia i s-a adresat cu încredere, ştiind că acest tip de
doctor nu îi internează pe cei cu suferinţe sufleteşti.
Ea, care fusese deseori internată pentru a nu mai
pierde sânge, a constatat că în zadar medicii îi îngrijesc corpul fizic şi
spiritul cu medicamente.
De aceea, a
luat hotărârea să se supună unei psihanalize, adică terapiei prin cuvinte.
S-a dus la cabinetul unui psihanalist pentru că nu
mai putea trăi cu simptomele, în plan fizic şi psihic, cunoscute în întregime
doar de ea, şi a avut o voinţă lucidă şi curajul de a se domina pe sine.
Totul a început prin a povesti doctorului despre
hemoragiile sale, despre energiile pierdute prin sângele scurs, au urmat
călătoriile în inconştient prin care a descoperit personalitatea bolnavă a
mamei sale, apoi a învăţat să-şi interpreteze visele şi coşmarurile, iar la
sfârşit, după o activitate meticuloasă şi un cost pe măsură, plătit din propria
muncă, a venit vindecarea.
Amintirile pierdute din prima copilărie au fost
regăsite, numite, şi astfel a devenit o persoană nouă înzestrată cu propriul ei
adevăr, cu propria ei libertate.
A avut răbdarea să se elibereze din haos, mergând
de trei ori pe săptămână la terapie, pentru că şi-a văzut eul în primejdie şi a
crezut în această metodă de tratament: psihanaliza ca psihoterapie.
Medicina clasică, cel puţin atunci când s-au
întâmplat cele povestite în carte, adică în anul 1961, întreba pacientul ce simte în plan fizic, dar
psihanalistul a întrebat-o ce simte în
suflet, în spirit. Marie Cardinal a răspuns: Mi-e frică.
Frica îndelungată şi nespusă se transformase în
halucinaţie şi o alungase în rândul alienaţilor, al nebunilor. Familia ei nu
accepta să se ştie că e bolnavă de nervi. Aşa că ea s-a dus singură, la un
moment dat la psihanalist, asta pentru că studiase, era conştientă în ce constă
această ştiinţă vindecătoare.
La o distanţă de peste 60 de ani lucrurile arată
altfel. Oamenii sunt mult mai deschişi, ştiu că atunci când se manifestă în
corpul fizic boala era mai de mult în corpul spiritual, iar familiile chiar îi
susţin pe cei din rândul lor ce sunt suferinzi sufleteşte şi se bucură când îi
văd că merg la psiholog.
De curând s-a publicat o carte despre psihanaliza,
ce a durat 10 ani, a unui actor renumit, Mickey Rourke, care şi-a reluat
cariera după ce s-a vindecat. Pe acesta l-a trimis soţia la psihiatru, dar lui
nu i-a venit să creadă că are probleme, deşi constata că îşi irosise toată
averea cu petrecerile, anturajul şi consumul de alcool. A spus ulterior că a
fost în stare să facă schimbarea după ce a conştientizat că s-a dus cu totul la
fund.
Când a recunoscut că este bolnav, a muncit, având
alături medicul, pentru ca în bezna din sufletul său să intre lumina.
Iată un dialog al lui Mickey Rourke cu doctorul
său aşa cum l-a consemnat Revista Formula
AS:
„- În ce fel v-a ajutat medicul? – M-a abordat cu o francheţe totală. Într-o
zi, aflându-mă la el în cabinet, l-am întrebat: Doctore, sunt nebun? El a
coborât privirea, părea să cugete adânc şi m-a lăsat un timp să fierb în suc
propriu. Pe urmă a zis: Da.”
Nu se aştepta la un asemenea răspuns sincer.
Nu se aştepta, dar a muncit aproape 10 ani şi uşa
sufletului său s-a deschis, a descoperit că fusese abuzat în copilărie, nu şi-a
dat seama că vina era a adulţilor din jurul lui şi astfel el a purtat povara
ruşinii. Tot ce făcea rău propriei fiinţe, cât şi celor din jur, era din cauza
faptului că inconştient se ura pe sine. Terapia l-a salvat şi l-a costat o
avere. Este ştiut că această terapie se plăteşte pentru că altfel pacientul nu
o ia în serios şi că se plătesc şi şedinţele de la care se lipseşte iar el a
lipsit destul.
Marie Cardinal ne arată primul ei dialog cu
doctorul:
„- Doctore,
dar ce am? A făcut un gest vag, de
parcă ar fi spus: – Ce rost au diagnosticele – Sunteţi obosită, tulburată. Cred că vă pot ajuta.”
I-a mai spus că nu trebuie să ţină cont de
cunoştinţele ei despre psihanaliză, şi că trebuie să vorbească, să spună tot ce
îi trece prin cap, fără nici o selecţie, fără să reflecteze, să nu ordoneze
frazele, şi că orice cuvânt verbalizat este important.
Mai târziu, în timpul analizei, a putut să admită
că boala exista realmente, a urmat sfatul medicului care îi spunea să se
străduiască să înţeleagă ce i se întâmplă, ce îi provoacă acea stare, dar şi ce
i-o atenuează.
Cartea ne descrie întreaga perioadă de tratament
iar noi, având în vedere economia acestui spaţiu tipografic vom sublinia doar
câteva idei.
E fascinant să constatăm cum autoarea îşi
aminteşte toate tristeţile vieţii ei, cele mai multe legate de faptul că
părinţii nu erau împreună şi că mama ei îi descrisese într-un anume fel tatăl,
iar ei îi era necunoscut.
Totuşi, halucinaţia ei provenea chiar de la tatăl
cu care stătuse atât de puţin, dar reuşise să o traumatizeze, dar şi de la
faptul că mama ei a vrut să facă din ea o fiinţă perfectă, potrivit propriei
dorinţe.
Medicul uneori o întrerupea şi o întreba de câte
un cuvânt din noianul revărsat, iar ea constata că în jurul acelui cuvânt se
deschideau alte amintiri, alte gânduri, era un cuvânt cheie. Conştientiza treptat că avea un rol în propria
vindecare, îşi retrăia amintirile dureroase ce veneau încet, încet în conştient
şi astfel se elibera de apăsarea spaimelor refulate ani de zile.
Şi-a amintit cât de nepotrivit s-a purtat mama ei
cu ea când era adolescentă, mai ales când se certa cu tatăl ei, când o brusca,
când o obliga să participe la anumite ritualuri religioase fără nici o
explicaţie, când îi făcea tot felul de interdicţii sau, când, într-un mod
nedelicat, i-a vorbit despre menstruaţie. Această discuţie este numită de Marie
Cardinal „porcăria mamei”. Şi pe bună dreptate, din moment ce mama ei
nu a făcut decât să o sperie şi să o suspecteze. Când i-a spus: „Ei bine, fetiţa mea, să ai menstruaţie
înseamnă să fii în stare să ai copii.”,Marie a paralizat şi s-a întrebat în sinea ei: Cum poţi avea un copil în
pântece când ai toată copilăria în corp?
Discuţia mamă-fiică a fost îndelungată, grea şi a
speriat-o pe Marie.
Mai târziu Marie a făcut exact ce i-a fost
interzis: la vârsta de 20 de ani, fără căsătorie, a decis să îşi înceapă viaţa
intimă. Astfel, marca o victorie, a luat o decizie singură, în secret, dar
frica de mamă era acolo, în sufletul ei, şi a dispărut doar graţie
psihanalizei.
O influenţă asupra psihicului eroinei a avut şi
destinul mamei care nu s-a înţeles cu soţul, iar religia ei i-a dat
consimţământul pentru divorţ, dar cu condiţia să nu se mai recăsătorească. Avea
vârsta de 28 ani! A făcut jurământ de castitate pentru a putea primi în
continuare sacramentele.
Urmare acestei interdicţii nenaturale mama ei a
devenit o nevrotică.
La sfârşitul analizei, Marie Cardinal îşi înţelege mama, o iartă,
ştie de ce s-a purtat aşa cu ea, nu o mai urăşte, devine liberă. A reuşit să se
împace cu ea însăşi, să-şi recupereze energia pe care o investea greşit în ură
şi gânduri agresive, şi-a recunoscut defectele proprii, a devenit mai
îngăduitoare cu cei din jur, iar energiile blocate de refulare odată eliberate
i-au crescut capacitatea de muncă, de creaţie. A devenit o persoană puternică
şi responsabilă pe care te puteai baza.
O psihanaliză reuşită este o binecuvântare!
Marie Cardinal, ca şi alţi oameni cu suferinţe
mintale grave, trebuie să meargă la doctor ca să se vindece, dar pentru
suferinţe uşoare, cât şi pentru prevenire, autoanaliza poate fi de folos oricui.
Cunosc persoane care, citind cu atenţie această carte, dar şi altele asemănătoare,
precum şi opere ale psihnaliştilor ce
şi-au prezentat cazuistica, au reuşit să
integreze informaţii utile sufletului lor, să se autoanalizeze sincer şi să
conştientizeze amintiri pierdute, astfel încât şi-au transformat sinele şi au
reuşit să funcţioneze mai armonios.
În încheiere, aduc omagiile mele tuturor celor
care îngrijesc sufletele oamenilor:
preoţi cu har şi buni psihologi, consilieri,
psihologi, psihiatri, pasihanalişti, asistenţi sociali. Tuturor, cu un respect blând, le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care
are toate aceste diplome, pe Dumnezeu.
La Dumnezeu totul este posibil, dar să Îl iubim şi
să Îl chemăm în vieţile noastre cât
putem de des.
este vorba de suferinţele pe care mi le-a dat Dumnezeu
ce îmi întăresc Fiinţa
întru Fiinţare în Smerenie.
Sub titlul pe care l-am ales dintr-o poezie scrisă de Lucian Blaga, doresc să vă invit să
citim, înainte de Poem,
şi câteva cuvinte
lăsate nouă de marele medic Carl Gustav
Jung.
*
„Dacă vrem să schimbăm ceva la un copil, trebuie ca
mai întâi să examinăm acel lucru
şi să vedem dacă nu cumva e ceva pe care am putea mai
bine să-l schimbăm în noi înşine.”.
*
„Nimic nu are o influenţă mai puternică din punct de
vedere psihologic asupra mediului lor şi, în special, asupra copiilor lor, decât viaţa netrăită a părinţilor.”
*
”Întâlnirea dintre două personalităţi este asemănătoare contactului dintre
două substanţe chimice: dacă există vreo reacţie, ambele se transformă.”.
*
„Dezvoltarea personalităţii este o asemenea fericire încât
trebuie plătită scump…
Ea înseamnă mai mult decât spaima de singurătate,
ea înseamnă şi fidelitate faţă de propria sa lege.
Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, e un ideal
de neatins.
Dar faptul că e de neatins nu impietează asupra unui
ideal,
căci idealurile sunt doar călăuze şi niciodată ţeluri.”
*
„Puterile creative pot, la fel de uşor, să devină
distructive.
Rămâne doar la latitudinea personalităţii morale dacă
acestea vor fi folosite pentru a face lucruri bune sau rele.
Şi dacă ea, personalitatea morală, lipseşte, niciun profesor nu o poate
furniza, nici nu-i poate lua locul.”
*
„Cel care se apără de nou, de străin, regresând spre
trecut, este în aceeaşi condiţie neurotică ca şi cel ce se identifică cu noul,
fugind de trecut.
Singura deosebire este că unul se înstrăinează de
trecut, iar celălalt – de viitor.
Amândoi fac, în principiu, acelaşi lucru:
îşi salvează îngustimea conştientului, în loc să lase
conflictul contradicţiilor să izbucnească, sfărâmând totul, spre a-şi construi
apoi o stare de conştientă de nivel mai înalt şi cu orizont mai larg.”.
*
„Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care
vei privi în inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte
înăuntru, se trezeşte.”
*
„Crearea unui lucru nou nu se face cu ajutorul raţiunii,
ci prin jocul instinctului, care acţionează dintr-o necesitate interioară.
Mintea creativă se joacă cu obiectele pe care le
iubeşte.”.
*
„Corpul este partea materială, fizică, a fiinţei
însufleţite, care posedă impulsuri instinctive, animalice.
Sufletul, din punct de vedere psihologic, este un fel de
personalitate interioară, care posedă un complex delimitat de funcţii foarte
clar determinate în cadrul psihismului şi care conţine totalitatea proceselor
conştiente şi inconştiente.
Spiritul este principiul creator universal, sursă de
energie şi inteligenţă.
Cele trei planuri care alcătuiesc fiinţa umană:
corp, suflet şi spirit.”
*
„Unde stăpâneşte iubirea, nu există dorinţă de putere,
iar unde predomină puterea, lipseşte iubirea. Una o
umbreşte pe cealaltă.”
Regret profund Plecarea Acasă, în Eternitate a Omului Andrei Moldovan.
Nu îmi vine să cred că nu îl voi mai vedea când voi veni la
Bistriţa.
Dumnezeu să îl odihnească în Pace şi Lumină!
Flori pentru Domnul Andrei Moldovan. foto jenita naidin
Vă invit să citiţi mesajele publicate de
Ziarul RĂSUNETUL,
cărora mă alătur cu Smerenie:
„Lumea literară, în
doliu. Mesaje la despărţirea de criticul Andrei Moldovan
† Conducerea Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud deplânge
trecerea la cele veşnice a preşedintelui Andrei Moldovan. O viaţă, criticul şi istoricul literar, şi-a dedicat-o slujirii literaturii, fiind
considerat una dintre cele mai importante voci ale criticii actuale.
În numele
scriitorilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, transmitem sincere condoleanţe
familiei greu încercate şi ne rugăm bunului Dumnezeu să-i facă parte colegului
nostru de un colţ de rai.
Comitetului Director (Icu Crăciun, Vasile George Dâncu, Virgil Raţiu –
vicepreşedinţi, Menuţ Maximinian – secretar)
***
Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunţă cu tristețe stingerea
din viaţă a scriitorului Andrei Moldovan, critic și istoric
literar.
Odihnească-se în pace!
Andrei Moldovan ( 2 februarie 1949, Chiuza, jud.
Bistriţa-Năsăud – 30 octombrie 2020, Bistrița), Profesorul de literatură din
Beclean, a debutat oarecum târziu, cu o carte despre Coşbuc (Coşbuc sau
lirismul pragurilor, 1997). Implicat asiduu în proiecte pedagogice şi
culturale locale şi judeţene (redactor la Mişcarea literară,
preşedinte al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud etc.),
accede treptat la statutul de voce critică de referinţă pentru cei din jur (vezi
Pretexte. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud sau Scriitori
din Bistriţa-Năsăud. Dicţionar critic), dar cu deschidere spre literatura
română în întregul ei (vezi volumele de critică literară Erezii lirice,
Întâmplări literare, Butelia cu oxigen. Consemnări critice, Poeţi
români de azi. Alte erezii…, Ephemeride etc. sau cele trei volume de Literatură
tradiţională din Nord, rod al unei îndelungi, pasionate cercetări).
Cele mai cunoscute întreprinderi ale sale vor fi, însă, cele dedicate de unul
singur (Liviu Rebreanu, hăituit) sau în calitate de colaborator exigent cu sine
al lui Niculae Gheran, lui Liviu Rebreanu. Vezi, de pildă, Liviu Rebreanu
prin el însuşi sau primul volum din ediţia Scrisori către Rebreanu,
copleşitor prin cuprindere şi minuţie. Cea mai nouă carte: „Bulevardul”
Niculae Gheran (ediție definitivă), Ed. Școala Ardeleană,
2020.
Om al echilibrului şi al măsurii, a fost o prezență luminoasă,
alăturându-se cu generozitate și competență tuturor proiectelor Filialei
clujene (a fost gazda exemplară a ultimelor două ediții ale Zilelor prozei, la
Chiuza și Maieru). Prezent în volumul Istoriile literaturii române, dar și în
Cartea cuvintelor-madlenă, avea încă în lucru proiecte personale impresionante.
Ne va lipsi.
Irina Petraş, petraş preşedinte Filiala Cluj a
Uniunii Scriitorilor din România
***
† Cu adâncă durere în suflet anunţăm încetarea din viaţă, după o lungă
suferinţă, a redactorului şef al „Răsunetului cultural”,
criticul Andrei Moldovan, preşedintele Societăţii Scriitorilor din
Bistriţa-Năsăud.
Suntem alături de
familia greu încercată, rugând pe Cel de Sus s-o întărească.
Dumnezeu să aibă grijă de sufletul colegului nostru şi să-l aşeze în lumină.
Icu Crăciun, Vasile Vidican, Menuţ Maximinian
***
Regretăm nespus trecerea în neființă a profesorului, scriitorului și
criticului Andrei Moldovan, un om a cărei activitate profesională reprezintă un
punct de referință pentru cultura contemporană bistrițeană!
Scrierile sale au pus în valoare județul nostru și, totodată, au pus
Bistrița-Năsăud pe harta culturală românească, iar pentru acest lucru îi suntem
veșnic recunoscători.
Nu cu mult timp în urmă, înainte de a părăsi cele lumești, a donat Arhivelor
Naționale Bistrița-Năsăud întreaga sa colecție de manuscrise, corespondență,
ediții priceps, cu autograf de autor, reviste literare, unele chiar unicat în
țara noastră.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Instituţia Prefectului
Bistriţa-Năsăud
***
† Colectivul Bibliotecii Judeţene şi managerul Ioan Pintea
îşi exprimă regretul pentru tragica dispariţie a celui care a fost criticul
ANDREI MOLDOVAN, preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud.
În aceste momente de
cumplită încercare şi suferinţă, suntem alături de familie, iar cuvintele
noastre sunt prea sărace pentru a exprima durerea care ne-a copleşit pe toţi.
Dumnezeu să-l
odihnească în pace!
***
† Sufletele ne sunt împietrite de durere la aflarea tristei veşti că
scriitorul ANDREI MOLDOVAN a trecut la cele veşnice.
Cu gândul şi cu
sufletul suntem alături de familia îndoliată, iar cuvintele noastre nu pot
exprima regretul pe care-l avem.
Bunul Dumnezeu să-l
aşeze pe cel plecat în eternitate în rândul drepţilor.
Familia pr. Ioan şi Violeta Pintea
***
† Colectivul revistei „Mişcarea literară” aduce un ultim omagiu celui care a
fost criticul ANDREI MOLDOVAN, un model de conduită profesionistă în domeniul
literaturii.
Dumnezeu să-i aşeze
sufletul în lumină, iar familiei îndurerate să-i aducă un strop de mângâiere.
Nu-l vom uita
niciodată, iar veşnicia numelui va rămâne şi prin proiectele literare.
Director – Olimpiu Nuşfelean şi colectivul redacţional
***
Revista Neuma anunță cu profundă tristețe încetarea din viață, vineri 30
octombrie 2020, a profesorului, criticului și istoricului literar Andrei
Moldovan, fost redactor-șef al revistei Neuma. Andrei Moldovan s-a născut la 2
februarie 1949, la Chiuza, jud. Bistriţa-Năsăud) este istoric şi critic
literar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din
Cluj (1973). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj şi
preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. Andrei Moldovan a
dedicat mulți ani de studiu și numeroase pagini operelor lui G. Coșbuc și Liviu
Rebreanu, fiind alături de Niculae Gheran unul dintre cei mai avizați
comentatori ai vieții și operei lui Rebreanu. De altfel ultima carte a lui
Andrei Moldovan a fost consacrată lui Niculae Gheran. În paginile revistei
Neuma, Andrei Moldovan a semnat cronici la volume importante ale unor autori
contemporani.
Prin dispariția prematură a lui Andrei Moldovan critica românească și lumea
literară din Transilvania suferă o grea pierdere. Dumnezeu să-l odihnească.
Director Andrea Hedeş
***
† Îmi exprim regretul pentru tragica dispariţie a prof. ANDREI MOLDOVAN,
preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. Cuvintele sunt prea
sărace pentru a exprima durerea care ne-a copleşit pe toţi.
Bunul Dumnezeu să-l
odihnească în pace!
Prof. Liviu Păiuş, Rodna „
***
(Mesaje de
condoleanţe
preluate din Ziarul RĂSUNETUL din data de Vineri, 30 Octombrie 2020).
***
foto: jenita naidin
Domnul Andrei Moldovan
şi-a scris povestea vieţii cu Iubire necondiţionată născută din integritatea
spiritului său, din esenţa fiinţei sale.
Îi voi citi în
continuare cărţile pe care încă nu le-am parcurs,
dar îmi va lipsi spiritul său din rubrica: „Răsunetului
cultural”al cărei redactor şef era.
Cu Iubire şi
Recunoştinţă
Jeniţa Naidin
Duminică, 1 Noiembrie 2020
Spre O LUMINĂ CALDĂ, din Sudul României
flori în locuința de la Bistrița foto jenita naidin