Editura George Coşbuc – Bistriţa, director  scriitorul Dumitru Munteanu a scos la Lumină în anul 2019 o carte de excepţie: „O istorie a filosofiei indiene”  scrisă de  profesorul Surendranath Dasgupta, în anul 1922, tradusă în Limba română  de Victor Ştir, jurnalist.

Pentru că nu avem o notă a traducătorului, ne putem gândi că a depus această frumoasă şi dificilă muncă de a realiza versiunea românească, fiind motivat de faptul că 

Surendranath Dasgupta a fost profesorul de sanscrită a lui Mircea Eliade, autorul operei: „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, dar şi a renumitei cărţi: „Yoga Problematica filozofiei indiene”, prefaţată magistral de Constantin Noica.

Posibil că Domnul Victor Ştir s-a gândit şi la   Maitreyi Devi, fiica lui Surendranath Dasgupta, care a scris, cu lacrimi şi durere,  romanul „Dragostea nu moare”, după ce a aflat despre cartea „Maitreyi”,  scrisă de  Mircea Eliade.

Plauzibilă, după mine, ar fi şi motivaţia similară cu ceea ce a simţit L. Blaga când a tradus poezii:

 „…prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor.”

Avem, deci, acum, în româneşte, Volumul I (528 pagini) din opera: 

„O istorie a filosofiei indiene”, care se alătură altor lucrări despre arta, arhitectura, literatura,  religia, morala şi ştiinţa civilizaţiei indiene.

Autorul ne spune de la început despre importanaţa scrierii sale:

„… cea mai importantă realizare a gândirii indiene a fost filosofia. […] Mult rău s-a făcut deja prin circulaţia părerilor conform cărora cultura şi filosofia Indiei au fost visătoare şi abstracte. Prin urmare, este foarte necesar ca indienii, precum şi alte popoare, să devină din ce în ce mai familiarizaţi cu adevăratele trăsături ale istoriei anterioare a gândirii indiene şi să formuleze o estimare corectă a caracteristicilor sale speciale. […] O lucrare care conţine o descriere generală a relaţiilor reciproce dintre sistemele principale este necesară pentru cei care intenţionează să urmeze studiul unei anumite şcoli. Acest lucru este necesar şi pentru cititorii avizaţi, interesaţi de filozofie şi studenţii filozofiei occidentale care nu au nici o înclinaţie sau timp să se specializeze într-un sistem indian, dar care sunt în acelaşi  timp interesaţi să ştie cât pot despre filozofia indiană. […] Am încercat să fiu cât mai fidel faţă de textele originale cât s-a putut şi am dat mereu termenii sanscriţi sau pali pentru ajutorul celor care doresc să facă din această carte un ghid.”.

Lămuririle profesorului  Surendranath Dasgupta din  Prefaţă ne îndeamnă la lectură, ceea ce am şi făcut în calitate de cititoare.

Mai multe cărţi despre India şi personalităţi indiene îmi sunt cunoscute, dar din opera:

 „O istorie a filosofiei indiene”, tradusă de Victor Ştir am reţinut mai puternic anumite texte, iar pe câteva le voi menţiona aici, fără comparaţii sau interpretări, ci reproducându-le fidel,

de dragul lecturii lor:

„Când au fost create Vedele, probabil nu exista un sistem de scriere predominant în India. Dar aşa a fost zelul scrupulos al brahmanilor, care au învăţat pe de rost toată literatura vedică, auzind-o de la preceptorii lor, şi aceasta le-a fost transmisă cu cea mai mare credinţă în cursul ultimilor 3000 de ani sau mai mult, […] Istoria religioasă a Indiei a suferit schimbări considerabile în perioadele din urmă, din vremea civilizaţiei vedice, şi astfel, a fost acordat Vedelor respectul de a rămâne întotdeauna cea mai înaltă autoritate religioasă în orice moment pentru hinduşi. Chiar şi în aceste zile, toate îndatoririle obligatorii ale hinduşilor, la naştere, căsătorie, moarte, etc. sunt efectuate conform vechilor ritualuri vedice. Rugăciunile pe care un Brahman le spune de trei ori pe zi sunt aceleaşi părţi ale versetelor Vedice, care au fost folosite ca versete de rugăciune cu două sau trei mii de ani în urmă.” Scria Surendranath Dasgupta, în anul 1922. 

Mergem mai departe şi mai menţionăm câteva cuvinte din acest volum, care ne-au atras atenţia:

„Cunoaşterea sinelui relevă faptul că toate pasiunile noastre, toate limitările experienţelor noastre, tot ce este ignorant şi mic în noi, tot ce este tranzitor şi finit în noi este fals. Nu „ştim”, dar suntem „cunoaştere pură”. Nu suntem limitaţi de nimic, pentru că noi suntem infiniţi; noi nu suferim moartea, pentru că suntem nemuritori. Emanciparea nu este o achiziţie nouă, un produs, un efect sau un rezultat al oricărei acţiuni, ci ea există întotdeauna ca adevărul firii noastre. Suntem întotdeauna emancipaţi şi întotdeauna liberi. […] Întrucât suntem cu toţii mereu în propria noastră natură adevărată şi, ca atare, emancipaţi, singurul lucru necesar pentru noi este să ştim că suntem aşa. Autocunoaşterea este, prin urmare, singurul deziderat care poate şterge toate cunoştinţele false, toate iluziile morţii şi renaşterii.

[…] Gândindu-şi sufletul ca pe un trup, ferm printre lucrurile trecătoare, înţeleptul scapă de orice durere. […]  Omul este ca un rezumat al universului […]  Sinele adevărat se manifestă în toate procesele existenţei noastre fenomenale, dar în cele din urmă când se retrage în sine, nu mai poate fi găsit în ele. Este o stare a infinitului absolut, al inteligenţei pure, a fiinţei pure şi a binecuvântării pure.”.

Desigur, scriu un articol şi nicidecum un sdudiu despre această operă, dar totuşi mă mai opresc  asupra câtorva idei, dintr-o mulţime pe care le-am notat, reproducând  fidel cuvintele autorului:

„Meditaţi întotdeauna la (schimbă-ţi gândurile către) bunătate, milă, bucurie […]  Voinţa de a fi bun nu se pierde niciodată în om, deoarece este o tendinţă înnăscută în el, care este la fel de puternică ca şi dorinţa sa de a se bucura de plăcere. Acest punct este remarcabil, deoarece ne dă cheia eticii Yoga şi arată că dorinţa noastră de eliberare nu este acţionată de nici o atracţie hedonistă pentru fericire sau chiar îndepărtarea durerii, ci de o tendinţă înnăscută a minţii de a urma calea eliberării. […] Jiva sau individul înseamnă sine în asociere cu eul şi alte experienţe personale, adică fenomenul sine, care se simte, suferă şi este afectat de experienţele lumii. … sinele în starea sa pură se numeşte Brahman.”

            Mă menţin în seria citatelor şi amintesc cuvintele marelui filosof, Constantin Noica spuse (1937) în prefaţa cărţii lui M. Eliade „Yoga”:

„În această lumină, cetitorul român va găsi,  poate,  că Yoga îi este mai puţin străină decât îi pare în primul monent. Ce ne interesează Yogamergatãttvajna  de pildă, sau alte noţiuni de folosofie indiană, cu termenii lor tehnici corespunzători? Dar atunci ne-am putea întreba la fel de bine, sau aproape: ce ne interesează Kant, sau ce ne interesează cutare problemă de filosofie clasică?”

Aici doresc să fac o precizare semnalată de Surendranath Dasgupta şi anume că în Filosofia indiană, comparativ cu Filosofia occidentală, sunt foarte mulţi termeni în general, dar şi foarte multe denumiri pentru acelaşi lucru, deci e mai greu de a pătrunde în tainele ei.

Cartea sa, tradusă acum şi în româneşte,  este de ajutor celor care sunt interesaţi.

 „O istorie a filosofiei indiene”,   scrisă de  profesorul Surendranath Dasgupta, tradusă în Limba română  de Victor Ştir,  în sine este necesară pentru studii sau iniţiere, chiar dacă unii cititori nu au vizitat, până la întâlnirea cu acest masiv tom,  alţi autori care au scris în domeniul Filozofiei indiene, şi de aceea v-o recomand cu căldură.

            Personal, în timp ce am citit aceste sute de pagini,  am făcut în mintea mea multe conexiuni, una din ele fiind legătura cu fiica autorului, Maitreyi, şi cu romanul ei „Dragostea nu moare” şi alta cu Tagore, un mare Poet indian.

 În anul 2009 am scris: 

 Pe fondul acestei educaţii, când Maitreyi era împreună cu Mircea Eliade, ea  având 16 ani, el 23, discutau despre poeme şi cărţi şi totuşi, în acele ore când stăteau împreună în biblioteca familiei Dasgupta, între cei doi tineri, încet, încet s-a înfiripat dragostea. Mintea ei era plină de gânduri restrictive, dar stătea şi dezbătea toate acestea rememorând melodii: „Am setea în ochi şi setea îmi creşte în piept.”

            Apoi îşi aminteşte, la vârsta de 58 ani,  ce a simţit faţă de Mircea Eliade când avea 16 ani, moment în care a compus un poem:

Întinzându-mi ca o nebună mâinile,

Ca să ating acea viaţă de neatins,

Lasă-mă să merg la această nuntă depărtată

Prezidată de Mahakala;

Rupând şi smulgând tot ce este inutil,

El ridică lampa vieţii libere

Şi însemnează fruntea miresei 

Cu o scânteie de foc…

Trebuie să merg acolo unde eterna noapte

Aşteaptă nemişcată,

Cu neclintita credinţă

A dragostei cuiva…

            În timp ce Eliade a stat în India, când a cunoscut-o pe Maitreyi Devi, a avut întâlniri personale cu marele Rabindranath Tagore. Vă propun cu dragoste să citim fragmente din         aceste dialoguri.

            Tagore îi spunea lui Mircea Eliade în anul 1930:

„Vezi, prietene, munca voastră parcă ar fi un blestem. Munca noastră e bucurie, e libertate, e joc, adică creaţie. Aceasta aş vrea să înveţi de la noi: că munca e asemenea unui dans uriaş, în care prinzi cu fiecare mână două fete frumoase şi joci ca să slăveşti viaţa, pe Dumnezeu, pe tine însuţi şi propria-ţi iubire. Aceasta nu se ştie, încă, în Europa.”

            Mă întreb: oare acum, în Anul Domnului 2009 se ştie?

***

Iar azi  spun: Oare acum, în Anul Domnului 2020 se ştie?

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Marţi, 28  Iulie 2020 

Spre o Lumină caldă  

***

După ce am publicat pe blog, am mai revăzut și adăugit textul și am trimis articolul astfel creat la presă.

iată publicarea 31 Iulie 2020

https://www.rasunetul.ro/s-dasgupta-o-istorie-filosofiei-indiene-tradusa-de-victor-stir

***

Doamne! 

Astăzi sunt 20 de ani de când, cu gândul că voi Pleca în câteva luni la Cer, aşa eram de epuizată, dar convinsă că în liniştea unei locuinţe îmi voi scrie memoriile să rămână fiilor mei, călătoream, însoţită de ruda mea, Steluţa Mihăiţă, la Bistriţa!

Am văzut ce Plan a  avut Dumnezeu cu mine!  Amintesc doar cele peste 100 de drumuri făcute la Bucureşti la copiii mei şi spun: Mare este puterea Ta, Doamne! 

***

Sub titlul „Stelişti şi stelari”, în revista STEAUA din aprilie 2020, la şapte decenii de la apariţia acestei importante publicaţii,  Domnul Ion Pop ne vorbeşte minunat despre mari scriitori, între ei fiind şi  Domnul Aurel Rău, născut la 7 Noiembrie 1930 în Josenii Bârgăului, redactor-şef timp de 40 de ani  al acestei reviste culturale.

 Urmare a unei lecturi fascinante, sunt onorată să exprim câteva gânduri despre două cărţi ale Domnului  Aurel  Rău,  „cel mai reprezentativ poet al grupării Steaua” și „cel mai mare poet în viață al Transilvaniei”, după cum l-a numit, Gheorghe Grigurcu.

Da, în  Noiembrie 2020, Aurel Rău va împlini 90 de ani!

Am avut bucuria ca,  în data de 15 Iulie 2011, când trecuse de 80 de ani, să îl întâlnesc când şi-a  lansat primele 2 volume,  din cele 4 proiectate, după cum ne-a mărturisit personal, sub titlul: „Spaţiu şi Timp”.

 La finalul acelui act cultural organizat de scriitorul Ioan Pintea, am cumpărat cărţile pe care  autorul mi-a scris: 

„Doamnei

Jenica Naidin cu bucuria scrisului la proze şi a unei comunicări sufleteşti cu oamenii lumii care inspiră aceste poveşti în spaţiu şi timp. 15 iulie 2011.”

Volumele mai au pe copertă menţiunea: „Romanele istoriei”.

Am citit, e adevărat cu întârziere de 9 ani aceste scrieri târzii ale poetului, traducătorului, eseistului Aurel Rău, dar consider, conform conţinutului lor, aceste romane: „Ochiul de Acvilă” şi „Apărarea pasivă”, o reflectare a realităţilor trăite de autor, de oamenii de pe meleagurile  sale natale şi nu numai.

Găsim în aceste lucrări evenimente trăite de autor şi de România, mai ales  de Transilvania,  în timpuri mai îndepărtate.  

Adică, Aurel Rău, în umila mea opinie, cu aceste romane îşi revede viaţa într-un mod plăcut, senin, adică, citim o  autopsihanaliză a sa. Dar şi menţionează,  cu exactitate de istoric, date importante din viaţa României.

Exemplific cu un  scurt  citat  din  primul volum:  

«În „oraşul şcolilor”   Mutarea de la o şcoală primară la liceu, ieşirea din familial pentru o viaţă între străini, unde tu să nu fii un străin, schimbarea unui curs de apă cu altul, şi despărţirea de sat pentru oraş, survenite printr-o lumină interioară, dar şi prin mişcări care nu-ţi aparţin, iată o schimbare cum ale epocii, consonantă cu tot ce se întâmplă în lume de câţiva ani, răsturnări de  situaţii, la zări de roşeaţă şi vuiet. […] Acestea, dinspre un prim an al tău, de licean; căci în al doilea, 1943-1944, după o vacanţă de vară frenetică, încheiată – în case şi în gazete, doar sub veşti despre lupte şi morţi la Orel, în Kuban, pe Doneţ, …! zările sunt ca un cerc de fier, mai coclite, mai întunecate. Apariţia de secte, prin sate, de predicatori ambulanţi, dar şi vizite episcopale, mângâieri; Italia capitulată; înlocuirea cu soldaţi nemţi a soldaţilor italieni din Grecia; readucerea „Ducelui”. Dar şi o adunare generală a societăţii Regna, unde sunt confirmate bursele fiilor de grăniceri;  rechemarea ambasadorilor ruşi de la Washington şi Londra, americani şi englezi de la Moscova; ştirea că a încetat din viaţă, la Bucureşti, văduva lui George Coşbuc; lumini şi umbre pe frunţi de mai vârstnici. Ca afostului director al internatului, pe parcursul anului trecut, un tribun, profesor pensionar, cărunt, între timp disponibilizat. El venea din celălalt veac, a participat la actul Unirii, din Alna Iulia, în 1918, e salutat de întregul estuar în freamăt, când trece strada, vizavi de liceu.».

Despre Aurel Rău citim şi în cartea: „Lucian Blaga la Bistriţa (1038-1940)”, pe care am publicat-o în anul 2018, volum în care, Domnul Zenovie Cârlugea îl menţionează în Addenda, articolul  fiind parte din „Dicţionrul esenţial LUCIAN BLAGA – OAMENI DIN VIAŢA LUI, publicat la Tipo Moldova, 2017-2018:

«RĂU, Aurel (7 nov. 1930, Josenii Bârgăului, B-N) 

Poet, prozator, eseist, traducător, editor. Școala generală la Josenii Bârgăului, liceul la Năsăud, Bistrița și Cluj. Absolvent al Facultății de Filologie din Cluj (1953). A lucrat, fiind student, la „Almanahul literar”, iar din 1959 ca redactor‑șef la „Steaua” (numită astfel din 1954, când la direcția ei vine A.E. Baconsky). Este considerat drept „cel mai reprezentativ poet al «grupării Steaua»” și „cel mai mare poet în viață al Transilvaniei” (G. Grigurcu). Traduceri din: Saint‑John Perce, Machado, Giorgios Seferis, Konstantinos Kavafis ș.a.

Lui Aurel Rău îi revine meritul de a‑l relansa pe Lucian Blaga (după ani de interdicție), în momentul când tânărul poet devine redactor‑șef al „Stelei” (1959). După ce‑i publicase „Fântânile” și „Mirabila sămânță”, Aurel Rău îi publică în nr. 12/1960 alte patru poezii: Mică odă unei fete, București 1919, Cerbul, Risipei se dedă Florarul. Au urmat în celelalte numere: Glas de seară, Catrenele dragostei, Stihuitorul, Văzduhul semințe mișca, Dacă m‑aș pierde, Poveste, În fața unei statui a Sfântului Gheorghe, Basm lângă focul de stână, În valea regilor, Lauda văzduhului, La cincizeci de ani.

La 23 aprilie 1953, în semn de prețuire, Blaga îi oferise tânărului poet volumul de Poezii apărut la Fundații în 1942, cu dedicația pe pagina de gardă: „Lui Aurel Rău/ pentru o amintire comună/ sufletelor noastre: Valea/ Bârgăului prin care/ curge Poezie.// Lucian Blaga.”

La 9 mai 1961, la mitingul de doliu de la Casa Universitarilor din Cluj, poetul Aurel Rău își ia „rămas bun” de la „omul și poetul Lucian Blaga”, într‑o cuvântare presărată cu versuri sugestive din întreaga poezie. Sunt citate strofe din „Lucrătorul” (o poezie considerată „pe linie”, deși aflăm și din romanul «Luntrea lui Caron» că fusese scrisă cu mult înainte de război!), dar și din Autoportret, Veniți după mine, tovarăși, Mirabila sămânță, convins că „sufletul generos al poetului va fi mereu cu cei vii, în primăvară și în soare”…

Mai târziu, în 1966, Aurel Rău va publica, în colecția „Cele mai frumoase poezii”, o selecție din poezia lui Lucian Blaga, prevăzută cu o frumoasă prefață. De asemenea, în 1970, la inaugurarea statuii executate de Romulus Ladea, A. Rău a evocat „profilul de european” al celui plecat din Lancrămul transilvan, „un poet profund, tradițional și modern, universal și românesc, de la ale cărui hotare te întorci cu inima plină de revelații, de întrebări și de metafore”. Întrucât R. Ladea trecuse și el în veșnicie, vorbitorul a relevat expresivitatea monumentalei statui care surprinde foarte bine figura de gânditor a poetului „aplecat peste întrebările lumii”, precizând în final: „Cu statuia Lucian Blaga, Clujul e începând de azi mai cultural.”

Se cuvine, desigur, amintită întreaga contribuție a „Stelei” aflată sub direcția lui Aurel Rău, care a făcut din Blaga un fervent subiect de actualitate literară, în coloanele revistei publicându‑se lucrări și studii de referință privind viața și opera marelui scriitor și filosof.».

Am citit cu   Bucurie luminoasă aceste  2 cărţi,  „Ochiul de Acvilă” şi „Apărarea pasivă”,  atât pentru conţinutul lor,  cât şi pentru scrierea corectă,  academică, cu Iubire pentru  Limbă română a Domnului Aurel Rău, scriitor autentic.

Un plus de ataşament am, când le văd pe raftul din biblioteca mea, şi de la faptul că au pe text sublinieri făcute de Domnul Horia Bădescu, poet, eseist, doctor în litere, care a fost prezent la lansare şi a vorbit foarte frumos.

Recomand cu căldură, mai ales tinerilor elevi şi studenţi, această operă scrisă de Aurel Rău,  cu seninătate, nicidecum cu vreo emoţie vindicativă. Dimpotrivă, evocarea evenimentelor ce au avut loc în Spaţiu şi Timp, din aceste prime  2 volume, sunt prezentate ca făcând parte 

dintr-un calm etern, din visul cosmic.

 Nu ştiu, dar sper că a realizat şi celelalte două volume din proiectul Domniei sale: Tetralogia Spaţiu şi Timp, cum l-a numit dânsul atunci.    

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin  

Duminică, 26  Iulie 2020 

Spre o Lumină caldă  

***