Menuţ Maximinian şi Cartea sa de Aur

flori la Mănăstirea Sf. Spiridon foto: jenita naidin

Am numit, la finalul unei lecturi captivante, volumul: „Puterea secretă a cărţilor”   

publicat de  Menuţ Maximinian la Editura Neuma, 2020, Cartea de Aur pentru că aşa am simţit în Sufletul şi Spiritul meu.

Autorul, fiind un Spirit deosebit, a reuşit să cuprindă laolaltă, prin cele cincizeci de eseuri,  o complexitate de aspecte din scrierile mai multor personalităţi. 

Deoarece gândeşte realitatea vieţii pe care o trăieşte ca pe un întreg unificat,  în care totul este interconectat,  tânărul Menuţ Maximinian a reuşit să scrie  multe cărţi importante, iar asta mă duce cu gândul că i se potrivesc  cuvintele unui  Înţelept:  

„Datorită educaţiei din familie, am conştientizat  încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta m-a ajutat enorm. Eram mic, dar gândeam bătrâneşte. […] Deci, dacă nu ai  o mică bătrâneţe la tinereţe, n-ai să ai tinereţe la bătrâneţe!”.

Prin felul cum a structurat volumul „Puterea secretă a cărţilor”, ca modalitate  de a  facilita lectura,  autorul  a grupat eseurile, pe teme,   în 5 capitole:

1. Mode şi modele. Arc peste timp; 2.Despre generaţii şi receptări în literatură; 3. Lumea, dincolo de ambalaj. Printre prozatori;  4. Timpul poeziei; 5. Cărţile, la „pensie”.

La final,  citim şi CV-ul  impresionant al unui Om în vârstă de 40 de ani!

În realizarea operei: „Puterea secretă a cărţilor”, Menuţ Maximinian pune început bun şi ne prezintă sub titlul: „Academicianul şi ţara”  personalitatea Domnului Ioan-Aurel Pop, actualmente Preşedintele Academiei Române. Din prima frază a eseului  ne arată: „ Ioan-Aurel Pop are un mesaj de reîntoarcere la valorile naţionale şi cunoaşterea istoriei netrucate a ţării”. Mărturisesc adeziunea mea la opinia Domnului Menuţ pe care am desprins-o din scrierile academicianului pe care le-am citit,  dar şi  urmărind cu Dragoste de România emisiunea: „100 de Adevăruri istorice” difuzată pe TV. Trinitas, unde Ioan-Aurel Pop vorbeşte  având pe faţă o  Lumină caldă venită din Inima sa de român autentic.

Autorul, în cele 14 pagini ale primului eseu, printre altele spune:

„Discursurile lui Ioan Aurel Pop sunt întotdeauna bine ancorate în realitate, astfel încât putem vorbi despre un istoric care nu şi-a propus doar să filozofeze, ci să prezinte trecutul cu documentele pe masă.”

Mai departe citim  ce spune Menuţ Maximinian despre Mircea Platon:

„În volumul Elitele şi conştiinţa naţională, apărut la Editura Contemporanul, Mircea Platon are unul dintre cele mai frumoase discursuri legate de intelectualii ţării, cu totul diferit faţă de ale celor care se bat cu pumnul în piept că promovează repere culturale. Se vede la universitarul Mircea Platon cum, cărămidă cu cărămidă, şi-a construit un portret solid. […] Cartea lui Mircea Platon este un manual de construit o ţară.”.

Personal, sunt plăcut impresionată de acest tânăr din oraşul unde am urmat liceul, Iaşi, născut în acelaşi an cu primul meu fiu, redactor şef al unei prestigioase reviste de cultură: Convorbiri literare.  Am  vizionat emisiunea: „Oaspetele bibliotecii Baia Mare” , invitat Mircea Platon, şi am avut  Bucuria unui timp petrecut cu folos ascultând un Om care a primit Premiul Lucian Blaga al Academiei Române şi care preţuieşte Şcoala romînească încât a revenit din America pentru ca să înveţe copiii săi în România.

„Puterea secretă a cărţilor” ne întâlneşte cu scriitorul Nicolae Manolescu, de care autorul auzise în liceu şi la Facultatea de Litere, adică îi văzuse numele pe carte  „Apoi, numele de pe carte a coborât pe meleaguri bistriţene la evenimentele dedicate aniversării a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc, ce au fost deschise de revista pe care o citesc de ani buni şi pe ai căror redactori îi urmăream, din umbră, cu plăcere. A fost un moment de neuitat pentru Bistriţa, în mijlocul nostru, era întreaga redacţie a „României literare”. […] În discursul său, Academicianul a vorbit despre  rolul literaturii în societatea actuală, despre importanţa revistelor literare  pentru păstrarea vie a spiritului cultural”.

Şi, despre prezenţa lui Nicolae Manolescu în judeţul Bictriţa-Năsăud, Domnul Menuţ Maximinian ne mărturiseşte că a notat multe pagini în jurnalul său.

La finalul eseului: „Însemnările unui ziarist” citim: „Acestea sunt  câteva (din zeci de pagini) din însemnările unui ziarist (şi cel mai tânăr membru USR, din Bistriţa) ce şi-a făcut conştiincios meseria la prezenţa academicianului Nicolae Manolescu la Bistriţa. Nu am trecut datele întâlnirilor tocmai pentru că ele vor intra în eternitatea amintirilor mele şi ale bistriţenilor. Mulţi ani trăiască, cu sănătate şi bucurii literare, îi doresc la 80 de ani!”.

Citim, în continuare, în ordinea în care sunt publicate eseurile Domnului Menuţ Maximinian, despre cărţile scriitorilor:  Dan Ciachir, Gheorghe Glodeanu, Icu Crăciun, Ion Simuţ, Ovidiu Pecican, Constantin Rîpă, Livia Mărcan, Lucia Sav, Jeniţa Naidin, Cornel Cotuţiu, Theodor Damian, Dorin Nădrău, Irina Petraş, Daniel Cristea Enache.

Acum, suntem îndemnaţi în  cartea: „Puterea secretă a cărţilor”, să păşim pe „Bulevardul scriitorului”.  Citim ce scrie la început Menuţ Maximinian: „În cei peste 60 de ani de existenţă, cotidianul Răsunetul a consemnat toate evenimentele importante care s-au derulat în judeţul Bistriţa-Năsăud. Avem singura arhivă care surprinde proiectele culturale ce s-au implementat în patria lui Liviu Rebreanu, George Coşbuc şi Andrei Mureşanu. De la lansări de carte, la dezveliri de busturi, marcarea unor date importante din biografia celor trei corifei bistriţeni.

În ultimii 20 de ani, am scris, personal, despre toate activităţile  derulate sub sigla instituţiilor culturale  din judeţul nostru şi am consemnat toate apariţiile editoriale ce meritau a fi în atenţia cititorilor. Tocmai de aceea, acum, când îl aniversăm pe Niculae Gheran, cel care peste 40 de ani şi-a dedicat cariera literară în slujba promovării  operei lui Liviu Rebreanu, printr-o ediţie  critică integrală unică în peisajul românesc, m-am gândit să răsfoiesc arhiva ziarului nostru, surprinzând câteva din titlurile  pe care le-am scris  pe acest subiect.”.

   Harnicul Om, Menuţ Maximinian prezintă în următoarele eseuri cărţi scrise de Andrei Moldovan, Constantin Cubleşan, Irina Petraş, David Dorian, Ion Buzaşi, Delia Muntean.

La începutul eseului: „Şapte poeţi” autorul ne spune: „Editura clujeană NEUMA s-a axat, încă de la început, pe promovarea poeziei contemporane, fapt vizibil şi prin cele mai recente apariţii. Editorul Andrea H. Hedeş, la rândul ei poet, dar şi critic literar, propune, prin proiectele pe care le are, lărgirea sferei de cunoaştere a poeţilor noştri, astfel încât oglinda vieţii literare actuale capătă noi contururi.”.

Vedem apropierea criticului Horia Gârbea de Editura NEUMA.

În aceste pagini, Menuţ Maximinian, la rândul său poet, spicuieşte din creaţiile poeţilor: Florea Burtan, Clara Tîrcă, părintele Eugen Barz, Dragoş Cosmin Popa, Cezar C. Viziniuk, Domniţa Flori Neaga, Lăcrămioara M. Andrei, Nicoleta Milea. Şi, la final,  spune:  „Publicaţia condusă de Andrea H. Hedeş, având ca redactor şef pe Andrei Moldovan, are colaboratori precum Gabriel Chifu, Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, Mircea Muthu şi lista poate continua.   Suntem convinşi că, pe viitor, NEUMA . editura şi NEUMA – revista vor avea multe cuvinte de spus pe piaţa literară a ţării.”.

Lectura mea a ajuns la Capitolul: Cărţile, la „pensie”, şi, deşi văd cuvântul pensie între ghilimele tot mă gîndesc la faptul că eu am pensionat, în cariera mea profesională, oameni, nu cărţi.  Sesizăm metafora autorului din titlu după ce parcurgem opinia sa atunci când a răspuns la Anchetele propuse de Olimpiu Nuşfelean pentru revista Mişcarea Literară  şi de Horia Gârbea pentru revista NEUMA.

Menuţ Maximinian, la ancheta: „Amintiri din copilărie” propusă de Horia Gârbea, răspunde cu un admirabil text intitulat: „Copilul de apă” din care citez începutul:  

„Am avut bucuria de a trăi în satul năsăudean, acolo unde lumea idilică a lui Coşbuc încă mai are ultimele tresăriri de frumuseţe. Am crescut citind Poveştile ardeleneşti,  culese de un alt bistriţean, Ion Pop Reteganul. El m-a ambiţionat ca, peste ani, să fiu un etnolog ce cutreieră satele în căutarea ultimelor poveşti cu zâne, vârcolaci, strigoi, moroi şi câte altele nu se mai ascund pe Valea Someşului şi Valea Ţibleşului. Apoi, cartea Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, o colecţie cu coperta cartonată, primită ca Premiu la finalul clasei a II-a. De atunci, am recitit-o nu ştiu de câte ori, am lipit-o cu făină şi cu apă, pentru ca foile să nu zboare. Da, eram încă în clasele primare şi citeam pe Creangă, nu mă văietam, ca elevii de azi care spun că nu îl mai înţeleg, că nu mai e contextul, că nu mai sunt cuvintele, că nu mai e nu ştiu ce… Nu înţelegi un cuvânt, e la un clik pe  google explicaţia acestuia.”

Cum să nu îi dau dreptate autorului! Când erau copiii mei în clasele primare,  în anii’80, eu,  fiind moldoveancă, mai vorbeam şi ca acasă, mai ales când mergeam la părinţi, fiindcă Mamei mele nu îi plăcea să mă audă că vorbesc ca la oraş: „nu vă prostiţi, păstraţi-vă cuvintele aşa cum v-aţi născut, şi-nsamnă asta sî vorghiţi ca oltenii, limba noastră-i blândă, nu ascuţâtă ca a lor”. Oricum, vorbea cu noi în dulcele grai moldovenesc iar fiii mei mă întrebau pe mine ce spunea,  ei nu o înţelegeau, dar le traduceam pentru că n-aveau atunci internet, adică pe „tătucul google” cum ar spune poetul David Dorian.

Am citit şi recitit cartea poetului Menuţ Maximinian „Crucea nopţii”, din care ne aminteşte poezia: Copilul de apă, volum publicat la Editura  Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018. La o poezie am scris atunci direct pe carte:  cititorul ce să descifreze? aş vrea ca cititorii să aibă acces la a pune întrebări poetului, iar acesta să răspundă. 27/28 mai 2018. Iată  acea poezie:     „Casa mea

O pasăre din altă lume/ Cu ochii negri/ Pune stăpânire pe fereastră/ Lumea, o prelungire/ A mâinilor/ Ce culeg îngeri din iarbă.” 

 Opera   „Puterea secretă a cărţilor”, se încheie  cu următoarele cuvinte ale autorului: „Consider că resursele cele mai frumoase din cărţile mele sunt în copilărie. De acolo, mi-am extras toate tematicile. M-am înstrăinat de sat, dar esenţa trăirilor mele acolo încă îmi dă subiecte, fie ele în literatură, fie în etnologie sau jurnalism. E o poveste inepuizabilă, ca apa vie a Văii Ţibleşului!”.

Prin munca pe care a depus-o, scriind cu talent şi sensibilitate aceste cincizeci de  eseuri, Menuţ Maximinian  ne-a arătat puterea secretă a cărţilor citite. Personal, cred că prin lectura unei cărţi, fiecare cititor descoperă, prin percepţiile sale unice, secrete nebănuite despre sinele său real, face conexiuni prin ivirea în minte a unor amintiri pe care le aduce din inconştient în conştient, îşi lărgeşte câmpul de cunoaştere, creşte spiritual.  

Astfel, titlul cărţii este inspirat, el  exprimă un adevăr incontestabil.

Vă recomand cartea: „Puterea secretă a cărţilor” cu toată Dragostea.

imagine superbă foto: jenița naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Vineri, 5 Iunie 2020

Spre o Lumină caldă 

lalele foto j.n.

*** 


Carmen Sylva – „Fluturi sărutându-se”

Motto:

Se‑aude câte‑un fluture plângând

Ioan Alexandru (poezia ROMÂNIA)

Încă mai sunt în vizită pe Pământ

Acum 28 de ani am primit o carte şi darul unei conversaţii despre reginele României.

În amintirea acelei zile citesc poezia scrisă de Regina României Carmen Sylva, soţia Regelui Carol I.

Fluturi sărutându-se

Cu gene ‘ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par’ că soarele-ar luci
Şi ‘ntr ‘însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă ‘mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte ‘n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.”

Carmen Sylva   

*** 

Să privim imagini pe care le-am fotografiat cu drag: 

M-a impresionat cum stau florile pe trunchiul acestui salcâm în vârstă și am fotografiat. j.n.
foto j n
foto j n

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin

Vineri, 5 Iunie 2020

Spre o Lumină caldă

la geamul meu randunica muncește
privesc pe geam randunica vine la cuib . jn.

***


Vasile Andru – Cuvinte înţelepte

creangă cu flori de măr. j.n.

Cărţile lui  Vasile Andru le-am citit cu o emoţie aparte,

 mai ales după ce am cunoscut-o,  prin  scrierile sale,  

pe soţia sa, Irena Talaban.

Vă invit la o lectură importantă din scrieri filocalice compuse de Vasile Andru.

Am preluat  aici textul de pe internet, deci nu l-am cules eu la calculator, dar, tacit, am îndreptat câteva litere.   

 Am postat aceste cuvinte înţelepte pentru că după ce le-am citit şi am văzut că le am cunoscute şi asimilate,  am considerat că este util să fie şi pe blogul meu. 

Este un text amplu şi are valoare în ansamblu, dar nu trebuie să îl citiţi pe tot odată.

Vedeţi şi fotografii,  cu flori de măr  şi trandafiri roz, pe care vi le dăruiesc astăzi,

De   1  IUNIE.

Cu toţii  suntem Copiii  Universului!

Cu Bucurie să citim  screrile lui Vasile Andru intitulate:

„7 reguli filocalice pentru restabilirea sănătăţii



1. Starea de bine mintal grăbeşte refacerea fizică

Este regula numărul unu, şi toate celelalte sunt detalii ale ei.
Starea de bine mental grăbeşte refacerea fizică… Sănătatea noastră
este o funcţie a psihicului şi a gândirii pozitive. Omul este ceea ce
gândeşte. O gândire care selectează afecte pozitiv, o gândire bazată
pe mulţumire fermă va asigura o sănătate bună sau o recuperare rapidă.
Aceasta se întâmplă deoarece trăim într-o lume în care pierdem adesea
condiţia sănătăţii celei bune. Mulţumirea lăuntrică este garantul
păstrării acestei stări.

Cum se poate dobândi mulţumirea? Mută mintea de la „veacul acesta” şi
mintea se va schimba. Întrebaţi-vă: suntem mulţumiţi? Există o relaţie
între mulţumire şi inteligenţă, între mulţumire şi înţelegere. Dacă
eşti tipul cerebral, întâi înţelegi lumea şi eşti mulţumit că lumea
este ceea ce este. Dacă aparţii tipului intuitiv, afectiv, întâi îţi
creezi starea de mulţumire, şi va urma înţelegerea. Depinde cărui tip
mental îi aparţii. Dacă dominanta este intuitivă, atunci creează-ţi o
stare de mulţumire; din ea va rezulta inteligenţa. Dacă dominanta este
cerebrală, atunci înţelegerea creează mulţumire.

Este un fapt valabil şi în relaţia dintre doi oameni, doi soţi. V-aţi
pus vreodată întrebarea de ce apar frecvent situaţii conflictuale
între soţi? Pentru că nici unul nu înţelege natura celuilalt. De
pildă, femeia trebuie înţeleasă din punct de vedere al dinamicii
afective. Oscilând între închidere şi deschidere. Ca să se refacă
afectiv, uneori femeia se închide, se retrage în sine, pare mâhnită.
Bărbatul o vede închisă şi retrasă, şi atunci se gândeşte că
sentimentele ei faţă de el s-au răcit. Dar acel bărbat nu înţelege că
aşa-zisa răceală a femeii este o fază naturală prin care ea trebuie să
treacă pentru a-şi reface comportamentul afectiv.

Dinamica masculină este alta, oscilând între fugă şi revenire. Ca
să-şi refacă afectivitatea, bărbatul fuge. Iată de ce, atunci când
vede un bărbat „fugind”, femeia n-ar trebui să se teamă că
sentimentele lui faţă de ea s-au răcit; ea ar trebui să ştie că
dinamica lui afectivă se reface prin fugă. Această idee nu trebuie
înţeleasă eronat, cum că cei care fug au şi dreptate s-o facă. Fuga
poate fi exprimată divers — un bărbat „fuge” în cititul presei, e
absent din casă. E şi asta o fugă. Sau „fuge” să joace table cu vreun
vecin. Sau „fuge” la mănăstire, dacă este mai pios. Femeia trebuie să
înţeleagă că bărbatul are, la un moment dat, nevoie să „fugă”.
Înţelegerea faptului că asemenea stări sunt naturale ar putea evita
numeroase conflicte, conflicte care generează ulterior perturbări de
personalitate ale membrilor familiei — fie localizate scurt, fie cu
amprentă de durată aspra copiilor.

Psihologii au explicat deja că majoritatea impasurilor pe care le vor
avea copiii noştri mai târziu sunt cauzate de conflictele din familie,
petrecute în perioada copilăriei acestora. Aceasta este, deci, prima
regulă: sănătatea este o consecinţă a binelui mental. Iar acest bine
mental are la bază înţelegerea şi stare de mulţumire. Nu
automulţumire, ci acea mulţumire care, la urma urmei, înseamnă
înţelegere.

2. Nu considera boala ca o pedeapsă pentru păcate

Unii consideră boala ca fiind o pedeapsă pentru păcate: aceasta este o
dovadă de slăbire psihică. Omul bolnav se reface mai greu când
consideră că a fost bătut de Dumnezeu, şi că Atotputernicul i-a dat
boala în chip de pedeapsă. Dar dacă boala nu este o pedeapsă pentru
păcate, ce este atunci? Putem vorbi despre boală ca fiind o oprire de
la păcat, o informaţie, o atenţionare că am încălcat o lege.

Într-o carte celebră, care se cheamă Călătorie înspre soare apune,
personajul principal este o maimuţă. O maimuţă poznaşă, născută
dintr-o piatră. Şi ea s-a dus să caute iniţierea. Un maestru a
ajutat-o să obţină iniţierea şi, astfel, ea a devenit „egala cerului”,
nemuritoare. Însă cu toate că era nemuritoare, maimuţa tot făcea
pozne. Poate e şi situaţia omului: deşi dobândeşte atâta ştiinţă,
sălbăticia din el nu dispare. Ei bine, ajungând această maimuţă, la un
moment dat, în cer, face tărăboi printre sfinţi, răstoarnă nişte
cazane unde se fierbea elixirul vieţii, strică nişte tocmeli… Sfinţii
atunci se supără şi se plâng lui Dumnezeu că o maimuţă întoarce totul
cu susul în jos. Şi atunci Dumnezeu îi spune lui Buddha: „Ia tu
maimuţa asta, că e din India, e din ţara ta. Ia-o şi dă-i un leac să se
astâmpere!” Şi Buddha a luat atunci un cerculeţ de fier, l-a pus pe
capul maimuţei şi l-a fixat bine, ca ea să nu-l poată da jos,
spunându-i: „De câte ori vei călca o lege divină, cercul te va
strânge!” Şi a venit maimuţa pe Pământ; cum făcea o poznă mare,
cerculeţul o strângea şi atunci se cuminţea.

Iată deci că durerea ei de cap nu era o pedeapsă, ci o informaţie că a
încălcat o lege sacră, o lege împotriva vieţii. Noi nu ştim că în
realitate am încălcat o lege dacă ne-am corecta atitudinea şi n-am mai
încălca legea, ne-ar lăsa durerea de cap, fără pastilă şi fără doctor.
Iată deci că boala nu e o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de la
păcat.

S-a pus adesea întrebarea: „De ce ne îmbolnăvim?”. Un răspuns ar fi că
ne îmbolnăvim ca să ne amintim de Dumnezeu. Întotdeauna când suntem
bolnavi ne amintim de Dumnezeu. Putem spune că de fapt, ne îmbolnăvim
ca să ne smerim, ca să ne aducem aminte că suntem trecători. În afară
de asta, de ce ne mai îmbolnăvim? Ne îmbolnăvim ca să smulgem
tandreţe. În lumea aceasta în care toţi sunt grăbiţi, nimeni nu vrea,
nu are timp ca să ne dea tandreţe. Atunci, inconştient, ce facem? Ne
îmbolnăvim, ca să smulgem tandreţe, căldură. Le amintim celor din jur
că ne datorează căldură, căci ei uită! Toţi datorăm ceva semenului.

3. Boala nu trebuie privită ca o catastrofă, ci ca un prilej de
introspecţie, de linişte, de întrerupere a gândurilor

Definiţia păcatului o ştim. Păcatul sunt grijile şi încălcarea celor
trei legi universale revelate. Dacă până acum nu ştiaţi foarte limpede
ce înseamnă „păcat”, iată o definiţie ajutătoare.Păcat înseamnă să ai
griji — dacă ai griji, ai păcate. Grijile ne împuţinează liniştea,
împuţinează viaţa. „Rumegarea” gândurilor slăbeşte omul. Boala
prilejuieşte această întrerupere a grijilor; este o oprire forţată din
„mecanica păcatului”, din mecanica vieţii păcătoase.  Există o a 11-a
poruncă — noi ştim doar 10, pe care le-am interiorizat şi după care ne
conducem. Porunca a 11-a apare ca un verset în Psalmul 45, sună aşa:
„Opreşte-te şi cunoaşte!” („Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt
Dumnezeu” Ps. 45:10).Considerăm această frază ca porunca a 11-a.

Ştiţi că în Pentateuh (Vechiul Testament) sunt 613 porunci?! În afară
de cele 10, cele mai importante, în primele 5 Cărţi ale lui Moise apar
deci şi multe altele. Iar a 11-a ar fi „Opreşte-te şi cunoaşte!”. Nu
poţi ajunge la cunoaştere din mers. Noi trebuie să descoperim oprirea
spirituală. Opreşte-te şi citeşte Filocalia sau Patericul. Opreşte-te
şi fă un minut de introspecţie. Introspecţie înseamnă liniştea
interioară. Nu analiza interiorul: analiza este un viciu intelectual.
Introspecţia este doar linişte interioară.

Opreşte-te deci şi cunoaşte înălţimea ta spirituală, precum şi
dimensiunea ta cea mare. Această a 11-a poruncă este încununarea celor
10 porunci cunoscute, după ce te-ai civilizat, când începi să-ţi
descoperi dimensiunea metafizică. „OPRIREA” este o practică. Ea a fost
dezvoltată în Filocalia, care a propus „exerciţiul celor 6 opriri”.
Acest „opreşte-te” se poate referi şi la controlul celor 6 surse de
agitaţie şi dezorganizare a personalităţii. Prima oprire este
stabilitatea fizică: ea atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa
grijilor. A doua oprire este oprirea de la păcat. A treia oprire este
oprirea de la mâncarea care ne aprinde. A patra oprire: de la adunarea
cu oamenii inferiori moral — deci un îndemn de a te aduna cu oameni
sporiţi, cu oameni cu preocupări înalte. Oprirea este stazis. În
greceşte, stazis înseamnă exerciţiu spiritual, cum ar fi rugăciunea.
Şi rugăciunea este tot oprire. Aceasta este deci regula a treia: boala
este un prilej de oprire, de introspecţie.

Omul se îmbolnăveşte nu numai pentru că încalcă o lege, ci să-şi
amintească de o lege sacră, şi să se schimbe…

4. Boala este un prilej de schimbare

Dacă vom privi boala din acest punct de vedere şi dacă nu ne vom mai
teme de ea, vom constata că astfel ieşim mai repede din boală. După ce
au fost bolnavi, mulţi oameni şi-au schimbat modul de a mânca, de a
trăi, de a (con)vieţui.

5. Devii sănătos dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru

Asta înseamnă, întrucâtva, că mulţi sunt bolnavi pentru că, în
inconştient, ei se lasă să fie bolnavi. Afirmaţia poate părea, la
prima vedere, şocantă. Şi totuşi, ei sunt bolnavi, în primul rând, ca
să-şi atragă un beneficiu nevrotic: vor să fie trataţi ca nişte copii.
Când lupta vieţii ne copleşeşte, toţi simţim nevoia să fim trataţi
precum copiii; atunci subconştientul „cheamă” o boală. Dacă vrei cu
adevărat să devii sănătos, devii sănătos.

6. Ajută-ţi subconştientul să grăbească vindecarea

Acest lucru este posibil: să-ţi ajuţi subconştientul. Este un proces
care se petrece în stare de relaxare, într-o stare destinsă — mai ales
dacă eşti bolnav. Relaxat, cu ochii închişi, repetă-ţi formule ale
însănătoşirii. Cea mai curentă astfel de formulă este: „Mă simt din ce
în ce mai bine, pe zi ce trece şi din toate punctele de vedere”;
trebuie rostită la indicativ prezent, pentru că subconştientul nu
cunoaşte alte timpuri verbale. Această formulă a fost folosită de dr.
Emile Coué, care a vindecat, prin ea şi prin climat psihic spiritual,
sute de cazuri. Repetarea acestei formule duce la preluarea ei de
către rinencefal, iar rinencefalul transmite comenzile de refacere
acolo unde este nevoie. Rinencefalul, diencefalul şi formaţiunile
reticulare trimit comenzile de refacere acolo unde este slăbită
structura noastră. Dacă această formulă este repetată de trei ori pe
zi, în perioadele noastre de slăbire, timp de 21 de zile, admiţând că
este un caz cronic sau un caz ceva mai complicat, survine întotdeauna
o îmbunătăţire.

7. Pentru cei vrednici, un impas precum o boală poate să fie un prag iniţiatic

Boala nu numai că îţi dă o informaţie despre viaţă, dar îţi poate crea
şi condiţia unei schimbări mentale profunde, o trăire iniţiatică.
Acestea sunt regulile restabilirii sănătăţii. Ajungem din nou la
regula dintâi: starea de bine mental întreţine starea de bine fizic şi
grăbeşte refacerea fizică. Cu cât vom supraveghea mai bine mentalul,
cu atât vom stăpâni starea de sănătate. Omul ar trebui să ştie nu
numai cum poate să îşi revină, cum să-şi restabilească sănătatea. El
ar trebui să ştie câte ceva despre corelarea dintre greşeală şi boală
— ce tip de greşeală naşte o categorie de boală — tocmai pentru a
evita îmbolnăvirea. Asta trebuie reţinut: faptul că, sănătoşi fiind,
putem să evităm o eventuală îmbolnăvire prin starea de bine mental.
Starea aceasta de bine mental poate fi clădită prin autoimpunere şi
prin purificare.

Predispoziţia noastră pentru boală vine din predispoziţia pe care o
avem de a alege răul. Noi alegem răul. Dumnezeu nu vrea răul omului;
omul alege răul. Omul alege răul pentru că este uneori neştiutor. Nu
ştie exact ce este bine şi ce este rău. Alteori omul alege răul din
constrângere. Este constrâns să îl aleagă. Constrângerea ţine de firea
omului, de naşterea lui. Originea bolilor depăşeşte, adesea, puterea
noastră de înţelegere.

Există 3 origini reperabile:
1. Unele boli sunt genetice sau ancestrale: te-ai născut cu o povară
în soartă. Nu eşti răspunzător de aceste boli, ele sunt nişte poveri.
Te-ai născut cu ele.
2. Alte boli provin din conflictele sau traumele avute în perioada
prenatală şi în copilărie. Dacă au existat conflicte puternice sau
traume în acea perioadă, individul le va resimţi în tot timpul vieţii.
Iată de ce copilăria, familia, mediul sacru al casei trebuie privite
cu mare grijă.
3. Boli cu surse nomice. Nomos, în limba greacă, înseamnă lege.
Acestea sunt bolile despre care deja am vorbit, venite dintr-o
încălcare a Legii revelate.

Şi este palierul actual:

cumul cotidian de  erori.

Pe lângă toate acestea, la maturitate putem să observăm că în noi
există o predispoziţie la îmbolnăvire în funcţie de anumite coordonate
— două la număr. Adică: (1) ne îmbolnăvim pentru că suntem agresivi şi
(2) ne îmbolnăvim pentru că ne simţim vinovaţi.
Agresivul şi vinovatul se îmbolnăvesc mai uşor. Neagresivul şi
nevinovatul fac faţă multor condiţii grele fără să se îmbolnăvească;
fac faţă şi mediilor contaminate fără să se îmbolnăvească. În privinţa
agresivităţii, trebuie spus că de multe ori nici nu o conştientizăm.
Vă ştiţi agresivi? Cu siguranţă nu!
Dar, toţi avem agresivitate în interior…………
Există printre cunoştinţele mele un domn care este foarte bisericos;
are circa 40 de ani, merge la biserică, este un bun închinător, un
practicant al religiei. Cu toate aceste calităţi, femeia din preajma
lui, prietena lui simţea lângă el un disconfort extraordinar. Cei doi
au venit la mine să mă întrebe de ce se întâmplă acest lucru, de ce ea
simte astfel. Dacă o priveai pe acea tânără cu un ochi care vede aura,
constatai că în preajma bărbatului respectiv aura ei era perforată,
zdrenţuită parcă. Concluzia este că bărbatul avea o agresivitate
inconştientă, foarte puternică, care zdrenţuia aura partenerei sale.
El s-a mirat atunci — de unde agresivitate, când se ştia pios,
milostiv? Stând un pic de vorbă cu el, am aflat că mai fusese
căsătorit, divorţase şi purta o ură înverşunată primei sale soţii.

E  lesne de înţeles că, în preajma lui, orice femeie simte un mare
disconfort, pentru că el se împotriveşte femeii în sine. Aflând
acestea, bărbatul m-a întrebat ce-i de făcut. „Trebuie să-ţi rezolvi
agresivitatea inconştientă”, i-am spus. În viaţa sa conştientă, el era
bun, milostiv, însă inconştient era agresiv. El ştia că este bun ca
pâinea lui Dumnezeu — făcea şi pomeni, punea lumânări la biserică — ,
nu agresiv.

„Cum să-mi dizolv agresivitatea inconştientă?” m-a întrebat.
L-am sfătuit ca în fiecare zi, în rugăciunile sale, să o pomenească pe
fosta lui soţie şi să ceară pentru ea putere, sănătate, gândire bună.
„Cum să cer aşa ceva pentru ea? Este o scorpie, cea mai mare scorpie!
a ripostat el. Nu pot să mă rog pentru ea!”
„Acest nu pot trebuie să-l depăşeşti! Numai dacă te rogi pentru ea o
să-ţi dizolvi agresivitatea inconştientă”.
„Dar nu merită…”, mi-a răspuns.
„Tocmai pentru că nu merită! Cu cât te rogi mai mult pentru ea, cu
atât ea va înflori, acolo unde se află”.
„Dar nu merită să înflorească! Vreau să piară, să se usuce!”
„Iată, cred că ţi-ai conştientizat destul de bine de ce, când se află
lângă tine, partenera are aura zdrenţuită!”, i-am zis eu atunci.
Ce se întâmplă când ai o aură zdrenţuită? Eşti vulnerabil. Poţi să iei
foarte uşor o gripă sau o infecţie, de exemplu. În acelaşi timp, poţi
resimţi influenţa negativă ce vine dinspre o anumită persoană, sau pur
şi simplu din câmpurile din jurul nostru (din care, când suntem
sănătoşi, selectăm numai pozitivitatea). Revenind, pot să vă spun că
acel pacient a reuşit până la urmă să se vindece, să se roage cu
bucurie pentru acea „scorpie”. În cele din urmă a început să vadă că
nu era chiar aşa de scorpie cum credea el, şi că numai încărcătura lui
de ură o făcea pe fosta lui soţie să pară atât de rea.

O doză de agresivitate inconştientă avem cu toţii, să ştiţi. Ne naştem
cu ea. Ea este baza complexului Cain. Inconştient, vrei să-l elimini
pe semenul tău. Omul se simte bine dacă elimină un om. Subconştientul
se simte bine când lichidează pe cineva, când extermină. Ce înseamnă
acest lucru? Să ne gândim la serviciu, de exemplu. Toţi colegii îţi
par răi şi urâcioşi. Te-ai simţi bine dacă ai reuşi zilnic să elimini
câte unul… Inconştient, deci, purtăm în noi complexul Cain — unii mai
puternic, alţii mai slab. Cert este că acest complex produce în noi o
anumită vulnerabilitate. Cum dispare agresivitatea inconştientă? La
modul practic, această agresivitate dispare mâncând mai des verdeţuri.
E un lucru la îndemâna noastră. Dacă mănânci verdeţuri, descreşte
agresivitatea inconştientă — foarte simplu. E una dintre cele 6
opriri: oprirea de la hrana care aprinde simţurile, care aprinde
agresivitatea. Noi nu ne dăm seama, mâncăm asemenea hrană spre
împuţinarea vieţii noastre şi spre urâţirea ei.

Dar mai ales terapia iertării şi ofranda remediază agresivitatea
inconştientă. „Împacă-te cu aproapele tău… cu fratele tău, cu pârâşul
tău”. (Matei 5:23-25). Dacă ai o aversiune faţă de cineva, atunci la
rugăciune evocă-i faţa senină şi „dăruieşte-i” mental: pace, sănătate
şi Har. Agresivitatea inconştientă se împarte şi ea în 3 categorii:
împotriva ta, împotriva semenului tău şi împotriva spaţiului în care
trăieşti. Conflictul psihic cu spaţiul predispune la boli de piele,
dar şi la dizarmonii nervoase.


Cei agresivi împotriva lor înşişi sunt foarte mulţi. Poate tu crezi
despre tine că eşti blând. Adesea cei blânzi îi iartă pe toţi ceilalţi
şi se atacă pe ei înşişi. Asta este o agresivitate împotriva ta.

Să nu   spui niciodată: „Nu merit să trăiesc”.   

Această agresivitate naşte
predispoziţii maladive în zona bazală, a energiilor ancestrale. Bolile
uterului pornesc de la această atitudine, de la această
auto-depreciere, de la această auto-ieftinire a femeii. Dacă aveţi
probleme în zona bazală, la aparatul uretral, să ştiţi deci, că prima
măsură pe care trebuie s-o luaţi este să vă schimbaţi atitudinea faţă
de voi. Orice altă depreciere naşte aici vulnerabilitate.”.

 Vasile Andru 

***

Cred că v-aţi făcut un pic de timp pentru Sufletul Dumneavoastră, Dragi cititori!

Vasile Andru  a Plecat din trupul fizic pe data de 21 oct 2016, dar prin scrierile sale este nemuritor.    

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Luni, 1 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  




Paisie Aghioritul – „Înţelepciunea lui Dumnezeu şi mediul”

Motto:

„Toate întru înţelepciune le-ai făcut…”(Ps.103, 24)

De Înălțare 2020 am fotografiat Creația lui Dumnezeu. J.N.

Pentru că şi în acest an rândunelele clădesc un cuib la geamul meu, vă invit să vedeţi câteva fotografii ilustrând munca lor din aceste zile:

Astăzi citim câteva cuvinte din cartea:

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, capitolul:

„Înţelepciunea lui Dumnezeu şi mediul”

            „Părinte, oare să stricăm cuiburile rândunelelor?

            Rândunelele murdăresc şi adună ploşniţe.

– Tu poţi face un cuib de rândunică?

Ce-a făcut Dumnezeu cu un singur cuvânt al Său! Ce armonie, ce felurime!

Ori în ce parte s-ar întoarce cineva vede înţelepciunea şi măreţia lui Dumnezeu. Uită-te la luminile cereşti, la stele, cu câtă simplitate le-a împrăştiat mâna lui Dumnezeu fără să folosească firul şi colţarul.

Cât de mult odihnesc ele pe oameni! În timp ce luminile lumeşti înşiruite, sunt foarte obositoare. Cu câtă armonie le-a făcut Dumnezeu pe toate! Vezi şi copacii unei păduri

pe care I-au plantat oamenii sunt ca o armată, ca o companie. În tip ce pădurile naturale ce mult odihnesc! Unii copaci sunt mici, alţii mari, fiecare cu culoarea lui. O floare mică a lui Dumnezeu are mai mult har decât o grămadă de flori false de hârtie; diferă precum diferă materialul de material.

            Toate cele pe care le-a făcut Dumnezeu sunt minunate. Organismul omului este o întreagă fabrică. Inima, ficatul, plămânii, pe toate le-a rânduit Dumnezeu cu înţelepciune. Dar şi plantele, cum le-a făcut! Atunci, în timpul ocupaţiei germane am pus cinci pogoane de pepeni. Odată am rupt  frunzele mari ce erau lângă rădăcină. Am făcut-o cu un scop bun, ca să îi curăţ. Dar acele frunze mari de jos sunt ca un filtru – sunt „rinichii” care trag toată amăreala. Pepenii au devenit… Că de mâncai ţi se făcea gura pungă.

            – Părinte, Sfinţia Voastră toate le observaţi.

            – Da, în toate Îl aflu pe Dumnezeu! Şi în plante şi în animale, în toate. Cum să nu te minunezi! Vezi, o păsărică atât de mică cum călătoreşte, cum merge în Africa şi se întoarce fără busolă şi îşi regăseşte cuibul ei.

Iar oamenii se rătăcesc cu hărţi, şi cu indicatoare. Şi păsările nu merg pe uscat şi nu îşi pun semne. Ci zboară în văzduh, pe deasupra mării. Unde să-şi pună semne? Unele păsărele ici se aşază şi pe pescăruşi, pe „avioane”. Acelea merg…”par avion”. Când păsările zboară deasupra mării, se aşază în vreo insulă să se odihnească. Odată când eram la Coliba Cinstitei Cruci, am văzut venind din părţile  răsăritului nişte păsări ca vrăbiile, dar mai mari şi mai frumoase. Era un stol mare. Dar 4-5 se vede că obosiseră şi nu mai puteau zbura.  Atunci s-au mai desprins încă vreo 15 din stol – celelalte au continuat  zborul – şi au stat puţin pe un copac, să se odihnească, după care s-au ridicat şi au plecat împreună. S-au urcat foarte sus ca să se orienteze şi să-şi afle iarăşi tovărăşia lor. M-a impresionat cum pe cele 4-5 ce obosiseră nu le-au lăsat singure, ci s-au desprins încă vreo 15 din acelaşi stol , ca să le însoţească.

            Cât de frumoase le-a făcut Dumnezeu pe toate! Vezi unele pisici colorate. Ce pardesie minunate au! Noi oamenii  invidiem hainele animalelor! Nici împărăteasa n-a purtat un astfel de pardesiu!…  Oriunde te-ai întoarce, vezi înţelepciunea lui Dumnezeu. Mai demult când toate erau naturale, ce frumos era! Iată cocoşul când cântă, nu cântă arătându-ţi timpul? Stă într-un picior şi când îi amorţeşte şi acesta, iarăşi strigă: „Cucurigu!”. Şi uită-te cum cântă la 12, la 3, la 6. Este corect. La fiecare trei ore. Şi nu are nici ceas, nici baterie, şi nici nu are nevoie de a fi întors!…

            Tot ce vedeţi, tot ce auziţi, pe toate să le folosiţi pentru călătoria înspre cele de sus. În felul acesta se poate urca de la creaturi la Creator. Americanii au mers pe lună  şi au pus cel puţin o plancardă pe care scria: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”(Ps.18,2). Au mers şi ruşii în spaţiu, dar Gagarin a spus că n-a aflat pe Dumnezeu. Ei, cum să-L afle dacă a mers cu picioarele în sus şi nu cu mâinile?  Aşa ajung după aceea să spună: „Natura a făcut totul”. Totul acum… Un motor vechi se strică şi se adună o grămadă de meşteri, tehnicieni, etc., ca să-l repare. Se gândesc încearcă… Şi este un motor vechi. Dar un întreg glob pământesc Dumnezeu îl învârteşte fără curent şi nici bateria nu se termină; nici motorul nu se opreşte. Cu ce viteză se învârteşte şi omul nici nu îşi dă seama! Înfricoşător! Dacă pământul s-ar mişca cu o viteză mai mică omul ar face tumbe. Marea cu atâta apă nu se varsă, deşi se roteşte cu atâta viteză! Şi stelele, care au atâta volum, se rotesc ameţitor de tare, dar nu se atinge una de alta, ci stau departe una de alta. Iar omul face un avion, şi se minunează şi se mândreşte. Şi dacă i se suceşte puţin mintea, spune prostii; nu mai pricepe ce face.

[…]

Civilizaţia este bună, dar, ca să ajute, trebuie să se „civilizeze” şi sufletul. Sfântul Cosma a spus: „De la cărturari va veni răul” (Prezicerea aceasta a Sf.Cosma Etolul se referă la cei învăţaţi ce nu vor avea frica de Dumnezeu). Cu toate că ştiinţa a înaintat atât de mult şi a făcut un progres atât de mare, chipurile ca să ajute lumea, fără să îşi dea seama că ea distruge lumea.

Dumnezeu a lăsat pe om să-şi facă de cap, pentru că nu Îl ascultă şi astfel el îşi mănâncă sieşi capul.

Omul se distruge singur prin ceea ce face.

Ce au izbutitit să facă oamenii secolului 20 cu civilizaţia lor? Au zăpăcit lumea, au poluat atmosfera, toate.

 […] 

Aşa şi oamenii, dacă ies din armonia lui Dumnezeu, se chinuie.

[…]

Acum vor pleca din oraşe din pricina civilizaţiei, pentru că nu vor mai putea trăi în ele.”.

clemates et pisi. foto j.n.
clopoței foto j n

*** 

Cuvintele  înţelepte, pe care le-am citat mai sus, ne îndeamnă la meditaţie. 

Aceste cuvinte sunt din  cartea: „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan” a Cuviosului Paisie Aghioritul,

 Chilia „Bunei-Vestiri” Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000.

Mă bucur când observ, în cărţile pe care le citesc, conexiuni  de suflet.

Cuviosul s-a mutat la cele veşnice pe 12 iulie 1994, ziua şi luna de naştere a tatălui meu. Iar în anul 1994, dar la 28 octombrie, tăticul meu s-a mutat la cele veşnice.).

După cum ştim, cititul este o îndeletnicire care ajută Spiritul omului, iar volumul:

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”

 a Cuviosului Paisie Aghioritul are acest rol.

V-o recomand cu căldură.

 Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Joi, 28 Mai 2020

De Înălţarea Domnului!

am privit soarele printre ramuri de Înălțare j n

Spre o Lumină caldă


Liniştea din Inimă

Prin intermediul liniştii suntem conştienţi de tăcere.

Când avem sentimentul că suntem una cu tot Universul, cu tot ce există pe lume, atunci Iubim cu adevărat, Iubim sufleteşte.

Sufletul e totul. De când mă ştiu spun în sinea mea că Sufletul e Viaţa. Este credinţa mea nestrămutată.

Iubesc liniştea lăuntrică şi reuşesc să o am pentru că nu opun rezistenţă zgomotului, ci îl las să existe.  Să acceptăm inaceptabilul şi să credem în Dumnezeu, în Inteligenţa Universală.

Mereu îmi amintesc cuvintele Sfântului:

„Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii,

ai cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

Priviţi flori de tei pe care le-am fotografiat acum patru ani pe un Drum din România.

flori de tei
o pictură murală din satul Izvoru. foto: Familia Nico et Aurelian Regheni

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Duminică,  24 Mai 2020

Spre o Lumină caldă


16 Mai 2020 – ”Ultima zi”

foto: j.naidin
foto: j. naidin

Poeta Magda Isanos, născută în Iaşi la 17 Aprilie 1916, a vieţuit pe Pământ 28 ani şi 7 luni!

A lăsat în urma sa creaţii literare demne de a fi citite.

A doua oară a fost căsătorită cu Eusebiu  Camilar, martor George Lesnea.

Sufletul ei a Plecat în Eternitate la data de 17 Noiembrie 1944, pe când se afla în casa părinţilor, retraşi la pensie în Bucureşti, pe strada Popa Nan, 49.

Părinţii sensibilei Poete au fost medici şi au lucrat cu profesorul C.I.Parhon.

Iată cuvinte din Prefaţa scrisă de Constantin Ciopraga, la cartea „Cântarea munţilor”, ediţia 1988:

„Ca unul care se repetă de câteva ori, acest „nu ştiu” merită o oprire în loc:

„Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară/ ştiu doar ce văd”, avea să spună Blaga, într-o postumă: A fost cândva pământul străveziu. „Nu ştiu ce-a fost mai demult./ Am uitat”, scrisese Magda Isanos, afiliată regnurilor, vegetalului în special, de la care aşteaptă răspunsuri:

„Cu fiecare lucru, azi, ştiu,/ mă-nrudesc şi de zarea mea, ţiu (…)/  / Ce-a fost demult am uitat/ Poate-am dormit şi-am visat./ În bulbii de morcovi şi cepe/ e încă un vis care-ncepe…”(Amiaza).

Lui „nu ştiu” şi lui „ştiu”, vocabule corespunzând diverselor etaje ale conştiinţei, li se aliază treptat un „simt”, traducând dimensiunea emotivă, disponibilităţile compensatorii ale unei sensibilităţi acute, având ca efect perceperea lumii în unitatea ei indisolubilă

Personal, în ultimul timp văd că „ştiu că nu ştiu nimic”, constatând lucid cât de adevărat s-a spus, cu mult timp înainte ca eu să simt acest Adevăr, pe care ni-l evidenţiază doar Dumnezeu în Conştiinţa noastră.

Astăzi, fiindcă tot nu ies din apartament,  am cules la calculator o poezie ce îmi este dragă, şi spun:

Numai Dumnezeu ştie când va fi Ultima zi…  a oricărui om! 

Apus de soare în cer, cruce de lemn pe pământ. foto: j.n.

„ULTIMA  ZI

Când voi muri, ştiu că  va fi o zi

frumasă, voi culege-n palme soare

şi voi simţi întâia sărbătoare, 

gândind la mâine n-am a mă trezi.

Copacii, doar de dânşii de-o să-mi pară 

rău, când îi voi vedea cu ceru-n braţă 

vestind la geam ciudata dimineaţă 

în care toate trebuie să moară.

Mă va cuprinde-o dragoste nătângă 

 de mine, lacrimi tulburi de pământ

în colţul gurii mele-or să se strângă 

şi voi zâmbi, mirată că mai sunt.

Dar pe neaşteptate o să crească 

o noapte pe deasupra frunţii mele,

şi deopotrivă, zâmbete şi stele, 

departe, mai departe-or să pălească.

Prin somn, ca printr-un zid voi auzi 

cum se loveşte-un ram de cercevea, 

cum plânge lângă mine cineva 

încet, de parcă m-aş putea trezi.

Şi dintr-o dată totul sub pleoape

 căzând adânc spre liniştea de-apoi,

ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape, 

şi totuşi prea departe, lângă voi.”

Magda Isanos, 1937

***    

Am cules la calculator poezia respectând normele de azi ale Academiei Române. 

Îmi place să mă gândesc la faptul că, noi, oamenii suntem mărginiţi, că suntem temporari aici pe Pământ.   Smerenia ne învaţă să avem mereu gândul la Plecarea de pe Planeta Pământ, ştiind că, de fapt, are loc o despărţire a Sufletului nemuritor de trupul în care a stat o vreme.

Cu adevărat, Moartea este o trecere, este o eliberare a Sufletului, a Conştiinţei noastre ,

 ce a însufleţit corpul fizic,

 atât cât i-a fost dat de Sus.

Nu vă temeţi! Aşa ne-a spus şi Iisus.

foto: j. naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă,

Jeniţa Dodiţă Naidin

Sâmbătă, 16 Mai 2020

Spre o Lumină caldă!

Cum trec florile de păpădie așa trece și Viața pământeană. foto: jenita naidin

***   .   


10 Mai 2020 – Rugăciunea unei REGINE

Am fotografiat soarele privit printre ramurile unui copac. j.n.

Astăzi vă invit să citiţi Rugăciunea compusă de Regina Maria a României.

În ţara noastră, 10 Mai  a fost,  în perioada 1866-1947, Ziua Naţională a României.

Acum este legiferată ca fiind Ziua Monarhiei în România.

Iată cum se ruga Bunica Regelui Mihai I, Regina Maria:

Rugăciunea unei REGINE

Îmi înalţ inima spre Tine, Oh! Doamne!

Ascultă, Te rog smerita mea rugă. M-ai înălţat, m-ai aşezat  în locul de slavă

şi ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora.

Mi-ai însemnat un drum care trebuie să fie al meu

şi pe care trebuie să păşesc fără a şovăi.

Din pricină că sunt nevoiţi să-şi înalţe fruntea ca să mă vadă,

mulţi cred că nu calc decât prin locuri pline de soare;

dar Tu, O! Doamne! Cunoşti pietrele ce-mi rănesc picioarele

şi mulţimea spinilor sub trandafirii ce mi-au fost dăruiţi.

Ai făcut să strălucească chipul meu în faţa smeriţilor acestei lumi.

Ai aşezat purpura pe umerii mei şi coroana pe capul meu

şi mi-ai poruncit să le port ca şi cum n-ar fi o povară.

Şi ai grăit:

Ai fost aleasă între mulţi, fii vrednică de cinstea ce ţi s-a făcut,

fie mâna ta blândă, cuvintele tale pline de mângâiere

şi fă din inima ta un loc de odihnă pentru cei obosiţi şi fără tihnă.

Scoală-te în zori de zi, iar noaptea nu dormi prea greu ca nu cumva să rămână neauzit vreoun strigăt înălţat către tine.

Căci eşti mama unui popor şi ai fost aleasă să-l călăuzeşti în viaţă

şi să porţi povara durerilor şi bucuriilor lui.

De aceea strig către Tine

 Oh! Dumnezeul meu! Dă-mi putere să înfrunt orice soartă,

să înving orice temere, să străbat orice furtună.

Dă-mi o nesfârşită răbdare, O Doamne!

Şi voinţa de a birui orice ispită nevrednică,

fă-mă fără teamă,  bună şi dreaptă,

neclintită în mijlocul oricărei nenorociri.

Dă-mi o inimă vitează ca să suport toate durerile pe care le văd şi le aud,

o inimă vitează ca să nu pierd curajul la sfârşitul unei zile de zbucium.

O inimă destul de mare ca să poată iubi şi pe cei pe care nimeni nu-i iubeşte,

destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească cu grabă

şi destul de  milostivă ca să poată ierta „de 70 de ori câte 7”.

Dă-mi darul  cuvintelor care să mângâie, O, Doamne!

Şi darul compătimirii şi al înţelegerii, ca de câte ori întind mâna să nu fie în zadar.

Îngăduie-mi, O Doamne! Să ţin capul sus, nu din trufie,  

ci pentru că mi-e cugetul curat ca şi  cristalul în care străluceşte soarele

scoţând la iveală o mie de lumini şi pentru că mă pot uita fără teamă în ochii oricui.

Îar când va veni ceasul meu din urmă, O, Doamne!,

fă să mă găsească fără amărăciune în suflet împotriva nimănui

şi fă ca nimeni să nu se creadă duşmanul meu,

aşa încât înainte de a veni în faţa Ta,  

mâinile ce ridic în binecuvântare să fie uşoare ca nişte aripi plutind spre cer.

Şi de îşi va aminti cineva de mine pe pământ, O! Doamne! ;

să mă vadă cu un zâmbet pe buze,

cu un dar în mână

şi cu lumina credinţei în ochi,

acea credinţă care mută munţii din loc.

AMIN! 

Iubesc Cerul. j.n.

*** 

Iubesc Cerul. j.n.

Reiau, uşor modificat, ceea ce am scris în data de, Miercuri, 13 decembrie 2017:

Doresc ca toţi copiii, din zorii vieţii lor să aibă în preajma lor fiinţe care să îi îndrume pentru a crede în Dumnezeu.

Le cer iertare fiiilor mei – născuți în 1974  și  în 1977 – că,

dintr-o teribilă neştiinţă şi neatenţie la sufletul meu, ce a fost şi este profund religios,

dar fricos faţă de exterior,

nu i-am ajutat când  erau mici să ştie ce e credinţa în Dumnezeu.

Până în anul 1992 am trăit  între atei, de care mi-a fost frică.

Mult mai târziu,

 am ştiut şi eu că relaţia cea mai importantă

este Relaţia dintre om şi Dumnezeu.

Vedem în aceste zile,  atât de frumoase şi  pline de Înţelepciune pentru România,

cât de importantă a fost Credinţa în Dumnezeu pentru Regele Mihai.

Atât Mama cât şi Bunica lui l-au ajutat să creadă în Dumnezeu.

Vă invit să credem în vremuri mai bune pentru viitorul României!

Ceremoniile,  ocazionate de Plecarea în Eternitate a Regelui Mihai I, copleşitor de benefice pentru sufletul şi spiritul nostru desfăşurate atunci sub ochii noştri prin posturile de  televiziune, ne-au fost  tuturor  un îndemn la:

 Credinţă, Răbdare, Iertare, Iubire.

 Dragi cititori, Fiţi binecuvântaţi!

Iubesc Soarele! j.n.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Duminică, 10 Mai 2020

 La Dumnezeu totul este posibil.  

Liliac foto j.n.
Cu bucurie am fotografiat cerul. j.n.

***


Apreciez Terapia de responsabilizare

copac cu flori foto jenita naidin 1 Mai 2020

Motto:

La Dumnezeu totul este posibil.

Floare frumoasă în bucătăria mea pentru a mă însoți. j.n.

Sunt preocupată în mod deosebit  de sănătatea sufletească.

Atunci când Viaţa ne arată mai multe posibilităţi de a ajuta sufletul omenesc, Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu.

Unii dintre noi am reuşit să luăm cunoştinţă şi, astfel, avem idee despre mai multe feluri de  terapii pentru a ne ajuta atât pe noi înşine, cât şi pe semenii noştri .

În ultimii ani am aflat multe lucruri despre sufletul omenesc, fie studiind lucrări din domeniul psihologiei şi spiritualităţii scrise de oameni avizaţi, sau conversând cu oameni de diverse vârste şi profesii de la care am avut foarte mult de învăţat, dar şi acordând atenţie vieţii proprii, printr-o introspecţie continuă şi sinceră în faţa lui Dumnezeu, primind îndrumări de la un duhovnic cu har şi prin practicarea, pe cât posibil neîncetat, a  Rugăciunii.

Toate lecturile şi studiile mi s-au părut interesante şi utile şi sunt adepta creării unui orizont larg de cunoaştere, şi a dezvoltării unei conştiinţe universale care ne scapă de toate bolile.

Legat de psihanaliză, pot spune că este o metodă de vindecare a sufletului uman reală şi aplicabilă multor situaţii.

Şi alte terapii sunt necesare, utile,  dar cum sunt diverse tipuri de suferinţe sufleteşti, este bine să  cunoaştem diverse modalităţi de vindecare sau ameliorare a acestor suferinţe teribil de grele şi neînţelese încă de oameni.  

Pentru mine, Revelaţia a venit atunci când am sesizat, din conversaţiile cu persoane care mi-au cerut sprijinul, cât de important este să discutăm cu cel aflat în suferinţă şi despre responsabilitatea lui, şi nu numai despre suferinţă, dar  şi despre ce anume se crede sau se presupune că a provocat această suferinţă.

În acest eseu, pe care l-am intitulat:  

Apreciez Terapia de responsabilizare (sintagma Terapia de responsabilizare am preluat-o din scrierile preotului-psiholog Filothei Faros), vom vorbi despre posibilitatea ca fiinţele umane, care la un moment dat au o tulburare a sufletului, să cunoască modalităţi superioare de a se bucura de viaţă prin sporirea dispoziţiei de a trăi mai responsabil.

Să citim în DEX  ce înseamnă responsabilitate: „Obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde , de a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere., cât şiresponsabil: (despre o persoană) Care poartă răspunderea  unui lucru, a unui fapt; răspunzător.”

Filothei Faros spune: Responsabilitatea constituie o preocupare fundamentală în psihoterapeutica orientată spre abordarea realităţii. Ea poate fi definită ca şi capacitate a omului de a-şi împlini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalţi în împlinirea propriilor nevoi. Un om responsabil este, de pildă, cel care poate oferi şi primi dragoste. […]

Un om responsabil se angajează de asemenea să facă doar ce-i dă sentimentul că are valoare pentru sine şi pentru alţii. Este dispus să suporte diverse privaţiuni pentru a simţi că reprezintă ceva ca om.

În contemporaneitate ne confruntăm cu unii oameni moderni care nu au fost învăţaţi să iasă în întâmpinarea nevoilor celorlalţi dimpotrivă, li s-au satisfăcut propriile nevoi de către ceilalţi. Ei nu au grijă nici de ei, trăiesc într-un mod iresponsabil. Aceşti oameni, pentru a fi schimbaţi, trebuie să aibă un alt model în faţă decât persoanele alături de care au căpătat această infirmitate sufletească. Educaţia copilului este de o importanţă vitală, el trebuie învăţat de mic să ajute şi el la împlinirea nevoilor altora cât şi ale lui, pe măsura vârstei şi a posibilităţilor lui.

Când fiinţa umană nu a beneficiat din zorii vieţii de prezenţa unor persoane adecvate, prin mijlocirea cărora să poată dobândi puterea şi curajul de a se confrunta cu realitatea, mai târziu încearcă, dar fără sorţi de izbândă, să îşi împlinească nevoile prin diverse mijloace care mai de care mai nerealiste, mai greşite. Pentru aceste fiinţe soluţia este să ceară ajutor potrivit.

Putem spune că oricine are o problemă psihologică serioasă nu a avut parte de o legătură sau o relaţie potrivită să-i împlinească nevoile umane cele mai profunde.

Suntem în martie 2011 când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cazul Mariei Cardinal a cărei vindecare prin psihanaliză a durat 7 ani, din anul 1961 până în anul 1968.

În anul 2008 am publicat un articol, despre acest caz (articol cuprins şi în acest volum), în care spuneam cum eroina îşi investise greşit energia urându-şi mama şi, cum numai după mulţi ani a reuşit să se vindece.

Din punctul de vedere al relaţiei mamă-fiică era prea târziu, fiindcă mama murise între timp.

Ei nu i s-a spus, de către psihanalist, că în acel prezent, când mergea la pasihanalist şi plătea sume importante, ducea o viaţă în care nu îşi putea asuma responsabilitatea. Ştim că era nevoie să îşi povestească traumele, să aducă în faţa psihanalistului visele şi coşmarurile, dar era nevoie şi de o prezentare a responsabilităţilor ce-i reveneau. Precizez faptul pozitiv şi anume că psihanaliştii le cer celor analizaţi să muncească. Credem că, în măsura în care cel care cere ajutor poate primi îndrumarea, faptul de a i se prezenta ce responsabilităţi are, duce la scurtarea timpului alocat psihanalizei.

Din cazuistica rezolvată prin psihanaliză, cum este şi cazul din Cuvinte care eliberează, nu ştim dacă medicul este cu mintea la Dumnezeu şi nici că ar da îndrumări în acest sens celui suferind sufleteşte. De aceea am spus şi susţin şi acum: aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor: consilieri, psihologi, psihiatri, psihanalişti, asistenţi sociali şi, cu un respect blând, le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste diplome: pe Dumnezeu.

Continuăm să vorbim despre responsabilitate şi spunem că, un om responsabil când promite ceva cuiva îşi dă toată silinţa pentru a împlini acel lucru având în vedere că va avea valoare în faţa celuilalt, dar şi pentru a câştiga el însuşi sentimentul valorii de sine. Sănătatea sufletească înseamnă responsabilitate, tulburarea sufletească înseamnă iresponsabilitate.

Omul se naşte marcat, ştanţat de cel mai puternic lucru din lume: nevoia. Pentru a-şi împlini nevoile sale omul înfruntă cele mai mari pericole, dar pe drumul de la naştere până la moarte vedem că împlinirea nevoilor se dobândeşte, nu se realizează automat. Deşi este dificil, mulţi oameni reuşesc să fie responsabili şi să îşi împlinească nevoile şi chiar să transmită principiul asumării răspunderii şi celorlalţi.

Suntem de părere că e bine să existe o preocupare şi un interes mai mare pentru a promova, a face publicitate mai mult celor care duc o viaţă responsabilă, nicidecum să fie arătaţi doar iresponsabilii. Credem că oamenii care se comportă iresponsabil, de fapt nu sunt nişte iresponsabili nevindecabili, ci, prin comportamentul lor, încearcă nerealist să îşi împlinească nevoile lor fundamentale ca fiinţe ce se află aici, pe Pământ.

Nimeni nu contestă faptul că sufletul, spiritul omului este de origine divină.

Venim de la Dumnezeu şi plecăm la Dumnezeu.

Aici, pe Pământ, toţi oamenii învaţă, greşesc, caută să dobândească şi să folosească Înţelepciunea pentru a trăi onorabil, în Iubire. Iubire nu înseamnă încuviinţarea fără discernământ a comportamentului celui pe care îl iubim. Nu poate fi contestat faptul că multe din dorinţele copiilor, precum şi a celor maturi, sunt de-a dreptul dezastruoase, conducând la autodistrugere sau distrugere. Plecând de la aceste consecinţe, ar trebui să fie clar pentru toată lumea că satisfacerea acestor dorinţe nu poate fi expresia iubirii.

Vom vorbi mai departe despre nevoile fundamentale ale oamenilor, dar nu înainte de a preciza faptul că Terapia de responsabilizare nu porneşte de la ideea că oamenii sunt bolnavi sufleteşte, psihic, nu îi cataloghează aşa, ci ia în considerare faptul că ajută oamenii care au o suferinţă sufletească, sunt tulburaţi, deranjaţi sufleteşte, psihic.

Să dăm cuvântul medicului Filothei Faros să vedem ce spune despre principalele nevoi fundamentale ale fiinţei umane:

Prima nevoie fundamentală a omului este nevoia de a iubi şi de a fi iubit. Această nevoie, în toate formele ei de manifestare – ca prietenie, dragoste părintească şi familială sau dragoste erotică – ne conduce prin diversele ei tipuri de acţiune, la împlinirea ei. De la naştere până la moarte simţim nevoia să iubim şi să fim iubiţi. Sănătatea şi fericirea noastră, de-a lungul întregii noastre vieţi, depind de capacitatea noastră de a împlini această nevoie. Nu este de ajuns doar ca alţii să ne iubească, nutrim şi noi nevoia de a iubi. Atunci când suntem incapabili de a satisface această nevoie fundamentală, suferim inevitabil, reacţionând în diverse chipuri, de la un uşor disconfort, nelinişte, deprimare, până la o abstragere, distanţare totală de lumea ce ne înconjoară.

Egală ca importanţă cu nevoia de iubire este şi cea de a simţi că avem valoare, atât pentru noi înşine, cât şi pentru ceilalţi. Deşi cele două nevoi sunt diferite, omul care iubeşte şi este iubit simte de obicei că are şi valoare; iar acela care simte că are valoare este de obicei un om care este iubit şi care poate să răspundă la dragoste.”

Împlinirea nevoilor noastre fundamentale se poate realiza prin stabilirea de legături consistente cu ceilalţi oameni. Fiinţa umană trebuie să aparţină într-un fel sau altul unei anumite comunităţi care să constituie un punct de sprijin important. Este vital să avem în viaţa noastră oameni cărora să le pese de noi, dar şi nouă să ne pese de ei. Fiecare dintre noi avem nevoie să avem sentimentul puternic al existenţei acestor fiinţe în viaţa noastră.

Omul are nevoie să trăiască în realitate şi, de aceea, când ceva nu e bine în viaţa sa şi conştientizează acest lucru, cei din jurul lui, familia, rudele, colegii sau consilierul, psihologul îl vor pune în contact nemijlocit cu realitatea şi îl vor ajuta să îşi împlinească nevoile în această lume reală. În mod adecvat, cu blândeţe şi fermitate, să i se spună şi care sunt responsabilităţile acestei persoane tulburate sufleteşte, dar şi să fie felicitată că a cerut ajutor pentru a scăpa de tulburarea sa.

Se ştie însă, că, pentru ca în viaţa unui om să poată exista fiinţe care să contribuie la împlinirea nevoilor lui, este necesar ca şi el să poată şi să vrea să îşi aducă contribuţia la satisfacerea propriilor nevoi.

Să luăm exemplu din creşterea unui copil: Pentru ca un copil să dobândească sentimentul valorii de sine, nu este suficient doar ajutorul dat de părinţi şi dragostea lor, ci este nevoie ca şi el să se bucure de anumite reuşite. Ca el să poată câştiga sentimentul valorii de sine este necesar să nu aibă parte numai de oferte din partea părinţilor, a adulţilor ci să fie în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele.

Părinţii care oferă permanent ceva propriilor copii şi care nu aşteaptă o contraofertă din partea lor subminează în felul acesta preţuirea lor de sine. Copiii aflaţi permanent în aşteptarea de a primi se simt, poate fără să-şi dea seama, ca nişte cerşetori, iar acela care are sentimentul de cerşetor nu poate avea prea mult respect faţă de sine. Atunci când ajung să primească mereu oferte din jur, le este cultivat sentimentul nefiresc – cinic – că atât părinţii lor cât şi, prin extensie, lumea întreagă este datoare să le ofere ceva, situaţie în care se poate vorbi deja de statornicirea unei infirmităţi cronice la nivel sufletesc. De acum încolo vor aştepta mereu ca toţi să le dea ceva, fie de natură economică, sentimentală sau orice altceva, fiind condamnaţi astfel la o lipsă majoră şi tragică în acelaşi timp. Marea absenţă din viaţa lor va fi tocmai prezenţa umană, întrucât va fi imposibil pentru oricine să vieţuiască alături de ei – indiferent că este vorba de prieten, iubit, soţ – atât timp cât vor continua să nutrească aceleaşi aşteptări de la ceilalţi, toate fiind centrate pe persoana lor. Situaţia acestor oameni va fi deosebit de tragică, fapt datorat dificultăţii sau chiar imposibilităţii apariţiei vreunei schimbări în viaţa lor, având o existenţă marcată de infirmităţile sufleteşti dobândite încă din copilărie, perioadă în care pentru orice om se pune fundamentul neclintit al personalităţii sale.

Când ajutăm în mod exagerat, atât copiii cât şi alte persoane adulte, uneori fără să ni se ceară, rezultatul este că le luăm din putere, iar noi obosim încât, apoi, nu mai putem ajuta aproape deloc.

Ştiu, din păcate, că, atunci când copilul primeşte mereu oferte şi nu e în stare şi el să răspundă într-un mod corespunzător la ele, atât părintele cât şi copilul ca adult trăiesc o adevărată tragedie.

Părintele e acela care nu i-a cerut la timpul potrivit o contraofertă. Şi eu, ca părinte, am greşit în acest sens, chiar dacă din neştiinţă! Scriu cu dorinţa din suflet ca alţi părinţi sau adulţi care se ocupă de copii să nu mai greşească!

Pentru unii dintre noi, când ne-am crescut copiii, s-a întâmplat să nu avem în vedere, din neştiinţă, nici Lecţiile Naturii, dar nici nu au fost condiţii să citim ce ne-ar fi ajutat, pentru că nu erau, ca acum, la îndemâna noastră lucrări îndrumătoare, ba nici nu auzisem (cel puţin eu, în anii 1974, 1977 când mi-am născut copiii, nu auzisem) de: François Dolto, C.G. Jung, Wilhelm Stekel, D.W. Winnicott sau părintele-psiholog Filothei Faros.

Ştim acum, cum păsările ajută puii în primele zile de viaţă, cum le aduc în cioc mâncare iar apoi îi învaţă să zboare şi să trăiască independenţi. Nu îi hrănesc toată viaţa!

De remarcat că atunci când omul, de altfel prin gesturi de bunătate, prin intenţii bune, îl ajută pe celălalt acolo unde nu este cazul, de fapt nu înţelege că acea fiinţă doar prin efort propriu se poate dezvolta.

Un om a învăţat din Lecţiile Naturii şi despre această teribilă inteligenţă a Naturii a povestit următoarele:

Mergeam întâmplător pe un drum de ţară şi am văzut un cocon la care am observat cum fluturele se chinuia să iasă printr-o gaură mică ce apăruse, în mod natural, în acel cocon. Am considerat că fluturele, oricât s-ar chinui, nu ar putea să iasă de acolo şi am decis să îl ajut. Am deschis coconul, iar fluturele a ieşit şi a căzut pe pământ. Era foarte slăbit şi aripile lui nu erau suficient de puternice pentru a zbura. Timpul, care era necesar să mai rămână în cocon şi prin efort propriu să îşi dezvolte aripile, a fost scurtat de mine, a povestit omul.

Lăsat să treacă singur încet, încet, un lichid din corpul fluturelui i-ar fi întărit aripile.

Acest om a înţeles că Natura, prin Iteligenţa ei infailibilă, ştie cum să facă lucrurile, iar intervenţia sa nesăbuită a luat din puterea fluturelui exact cum fac părinţii care nu îi învaţă pe copii să îşi dezvolte calităţile ci fac lucrurile în locul lor, nu îi lasă deloc să sufere când sunt mici, iar apoi observă, cu mare durere, că aceşti copii devin nişte adulţi neajutoraţi, nişte dependenţi, nişte iresponsabili.

Fluturele avea de trăit chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a putea creşte şi pentru a se dezvolta încât să poată zbura.

De multe ori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă. Am fi limitaţi dacă am trăi fără greutăţi. Fără obstacole de tot felul, nu am fi puternici, nu am putea „zbura”.

Dobândirea Înţelepciunii se face prin problemele ce ni se dau pentru a fi rezolvate. Uneori Dumnezeu ne dă posibilitatea să iubim scoţându-ne în cale oameni pe care să îi ajutăm în rezolvarea problemelor lor, deci, El ne învaţă a iubi, astfel.

După ce am spus povestea omului care a vrut să ajute fluturele să iasă mai repede din cocon şi gândurile ivite în mintea noastră, să trecem la o altă parte a eseului nostru şi anume: vom face o comparaţie succintă între psihoterapiile clasice şi terapia de responsabilizare.

Pentru a arăta diferenţele dintre psihoterapia de responsabilizare şi psihoterapia convenţională am selectat câteva idei scrise de Filothei Faros:

„Psihoterapia convenţională, fundamentată în totalitate sau doar în parte pe concepţiile psihanalitice şi pe învăţătura lui Freud, se predă aproape în toate universităţile din lumea apuseană; şi, indiferent că ea este aplicată ca psihanaliză «ortodoxă» (clasică) sau de consiliere, se bazează pe următoarele convingeri:

Psihiatria convenţională crede, fără nici un dubiu, că boala psihică este o realitate; că oamenii ce suferă din cauza ei pot fi catalogaţi şi că trebuie abordaţi terapeutic în conformitate cu tipul de diagnostic ce le-a fost aplicat.

De asemenea, psihiatria convenţională este convinsă că motivele bolii psihice ar fi în principal organice şi că, prin urmare, vindecarea celor ce suferă din pricina ei depinde doar de medicamente. Această concepţie a dominat, aproape la modul absolut, zeci de ani din două motive: în primul rând, pentru că ea este promovată şi impusă de companiile farmaceutice de aşa manieră încât greu mai lasă loc şi pentru altceva; în al doilea rând, pentru că ea răspunde psihologiei omului apusean modern, care urmăreşte un rezultat satisfăcător imediat, fără a-şi asuma vreo răspundere pentru propria lui situaţie. Totuşi, în ultima vreme, a ieşit în evidenţă mai mult ca niciodată eşecul evident al acestui tip de abordare a tulburării psihice, ce se bazează în mod exclusiv pe substanţe chimice, ale căror efecte colaterale sunt dezastruoase, neducând la nici un rezultat de fond.

Continuăm să citim câteva cuvinte selectate din scrierile preotului-psiholog Filothei Faros cu privire la diferenţele dintre psihoterapiile clasice şi terapia de responsabilizare.

„Aceste medicamente acţionează în general doar ca nişte chingi cu rolul de a-l imobiliza psihic pe cel în cauză, în aşa fel încât să fie incapabil de a mai protesta în vreun fel la situaţia în care se află (sau a fost adus). La congresele psihiatrice care au loc în ultima vreme prin sponsorizările firmelor de medicamente a început să se discute despre necesitatea îmbinării acţiunii farmaceutice cu cea a psihoterapiei. […] Psihoterapia convenţională susţine că fundamentul terapiei îl constituie examinarea în amănunt a vieţii trecute a pacientului, cercetarea cauzelor psihologice ale problemei lui, existând convingerea că, de îndată ce persoana tratată va înţelege pe deplin aceste cauze, va fi în stare să valorifice noua situaţie schimbându-şi atitudinea faţă de viaţă; şi că numai plecând de la această schimbare se pot dezvolta şi aplica mai eficient acele metode de viaţă care vor dezlega dificultăţile lui psihologice.  […] Pacientul dobândeşte astfel cunoaşterea propriului trecut prin interpretările pe care psihoterapeutul le dă comportamentului său, fapt care îl ajută să renunţe, la anumite atitudini statornicite în trecut şi să reînveţe să stabilească relaţii cu oameni, cu obiceiuri sau purtări mai bune, ceea ce va duce în final la dezlegarea problemelor sale. Psihoterapia convenţională insistă ca pacientul să aibă în vedere înţelegerea şi cunoaşterea propriului subconştient chiar şi atunci când e vorba de o consiliere simplă.”

Filothei Faros spune despre terapia convenţională că ar considera conflictele subconştiente ca fiind mai importante decât conflictele conştiente.  În total, enumeră, detaliat, şapte postulate în baza cărora se practică terapiile convenţionale, în cadrul cărora, pe lângă textele de mai sus, arată că prin faptul că terapeuţii şi psihiatrii convenţionali au convingerea că boala psihică este o realitate şi nu consideră acea persoană ca fiind responsabilă, nu consideră important ca omul să înveţe cum să trăiască în realitate (în afara unor cadre artificiale sau iluzorii) şi să încerce să se împlinească cu adevărat în viaţă, ci au convingerea că cel aflat sub tratament poate deprinde un comportament mai bun când va înţelege care sunt atât cauzele concrete cât şi cele subconştiente ale problemelor lui.

Suntem parţial de acord cu felul cum este prezentată terapia convenţională, de către Filotehei Faros, noi având convingerea că, a ajuta un suflet tulburat este o responsabilitate în cadrul căreia terapeutul trebuie să fie, pe cât posibil, cunoscător a tuturor terapiilor, dar să aplice, personalizat, ceea ce se potriveşte acelui suflet unic, îmbinând ceea ce ajută, nicidecum criticând vreo metodă. Să lucreze cu gândul la Dumnezeu pentru a-l ajuta pe cel suferind.

Dar să mergem mai departe şi să vedem, selectiv, opinia lui Filothei Faros despre terapia de responsabilizare:

„Încă de la început trebuie accentuată diferenţa de ansamblu între psihoterapia de responsabilizare şi cea convenţională. Este vorba de tipul relaţiei stabilite între terapeut şi pacient care ţine atât de psihoterapia de responsabilizare, cât şi de cea convenţională. În psihoterapia de responsabilizare, urmărirea stabilirii unei relaţii potrivite între psihoterapeut şi cel tratat este absolut necesară. Psihoterapeutul convenţional a fost învăţat să rămână pe cât se poate de impersonal şi obiectiv, evitând legarea sufletească de pacient ca o persoană deosebită şi importantă pentru viaţa sa, fiind interesat mai ales de realizarea acelei legături care să ducă la un transfer de dispoziţie. […] Întrucât terapia de responsabilizare nu acceptă ideea de boală psihică, cel tratat nu stabileşte cu psihoterapeutul o legătură de pe poziţia unui bolnav ce nu este responsabil pentru comportamentul său. Având în vedere că psihoterapia de responsabilizare nu acceptă ideea că tulburarea psihică ar fi fost determinată de ceva organic, nu crede că cel chemat s-o vindece o poate face prin întocmirea şi administrarea unor reţete de medicamente. […] O implicare directă şi dedicată în vindecarea unei persoane deranjate psihic, mai ales prin legătura sufletească ce trebuie edificată cu ea, presupune riscarea confortului personal din partea tuturor implicaţi în acest proces.”

Înainte să continuăm a mai vorbi despre terapia de responsabilizare, să amintim aici părerea noastră şi anume că, un om tulburat sufleteşte poate fi ajutat de terapeuţi avizaţi, dar considerăm că duhovnicii cu har sunt cei mai buni terapeuţi.

Iată ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul:

„Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.”

În demersul nostru de a arăta o succintă comparaţie între terapiile clasice şi terapia de responsbilizare mai spunem câteva din cuvintele preotului-psiholog Filothei Faros:

„În psihoterapia de responsabilizare, psihoterapeutul este preocupat de prezent şi are privirea aţintită spre viitor, nelăsându-se prins de acea istorie plină de evenimente a celui tratat, fiind convins că oricum nu se mai poate schimba din cele petrecute în trecut. Nu poate accepta însă nici faptul că cel aflat sub tratament este incapabil să mai facă ceva din cauza trecutului său întunecat.”

Suntem cu totul de acord cu cele de mai sus, dar adăugăm, aşa cum am mai spus, faptul că nu respingem aplicarea terapiilor convenţionale acolo unde este cazul. Ştim că, şi dacă un om are un trecut plin de suferinţe şi traume ce au lăsat urme în sufletul lui, el se poate vindeca. De aceea am pus ca Motto: Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Deci să credem în vindecare şi să nu clasăm pe nimeni ca fiind nevindecabil.

Este adevărat că evenimentele trecute le determină sau influenţează pe cele viitoare, dar tocmai a face în prezent ceva bun, a şti şi a crede că acel trecut a fost aşa cum a fost şi că numai o gândire şi o acţiune prezentă corectă poate duce la un viitor mai bun, este esenţial.

Aceasta e schimbarea: să ştii că au fost conflicte subconştiente care au dus la un anumit comportament, dar a venit momentul să se aleagă între bine şi rău, să se pună accent pe moralitatea comportamentului.

Este necesar să se aibă în vedere deprinderea acelor moduri de acţiune în viaţă care să ducă la o mai bună împlinire a nevoilor celor pe care îl ajutăm. Noi spunem: trecutul nu se regretă, nu culpabilizăm pe nimeni, nu ne autoculpabilizăm, totul e petrecut deja, să vedem ce putem face aici şi acum.

Comparând terapiile se vede că: „… ele sunt de neconciliat atunci când se pune problema acceptării atât de răspândite a ideii de boală psihică. Concepţia că există unii oameni ce suferă de anumite boli psihice, ce pot fi diagnosticabile cu precizie şi vindecate, după cum se întâmplă cu celelalte afecţiuni, este inexactă. Această inexactitate constituie o piedică hotărâtoare în faţa unei terapii psihiatrice potrivite. Terminologia ştiinţifică cât şi cea neştiinţifică stă sub presiunea ideii că oricine face dovada unui comportament sau gândiri neacceptate de majoritatea societăţii este bolnav psihic.” 

Iată cât de sugestiv, F. Faros spune: „Abordarea psihiatrică convenţională a oamenilor numiţi de psihoterapia de responsabilizare iresponsabili pentru că au un mod de viaţă ce nu le împlineşte nevoile cele mai profunde, are la bază convingerea că ei suferă în realitate de o boală psihică, concepţie ce domină cu atâta tărie civilizaţia noastră, precum s-a crezut în Evul Mediu că pământul este plat.”

Ştim că oamenii se luptă în viaţa lor să îşi împlinească nevoile lor sufleteşti, iar atunci când nu reuşesc, ajung să se comporte într-un mod nerealist. Când sunt mai puternici din punct de vedere psihic recurg la un comportament nerealist când sunt supuşi unor mari constrângeri, şi uneori nici atunci, (ne gândim la sfinţii din închisori care au murit pentru adevărul lor, dar şi la copiii care, nesupunându-se părinţilor, – ne referim la părinţi care îi forţează să facă ce vor ei ca profesie, studii, fără să ţină cont de vocaţia copilului-, pe acei copii îi vedem că pleacă de acasă sau recurg la alte acte împotriva propriei lor persoane).

Cei mai slabi „de înger”, cum se spune, ajung să se comporte nerealist în condiţii mai puţin dificile, uneori la o vârstă destul de fragedă demonstrând un eşec în stabilirea unei relaţii consistente cu un om responsabil, de cele mai multe ori cu un părinte fragil, părinte ce nu poate ajuta prea mult.

Din moment ce psihoterapia de responsabilizare se bazează pe faptul că terapeutul vine în întâmpinarea celui deranjat sufleteşte pentru a-l învăţa să se ajute pe sine, pentru a-l deprinde să îşi îndeplinească nevoile cât mai eficient şi, astfel, să iasă din impasul în care se află şi să nu mai fie disperat, o considerăm ca fiind o terapie bună. Este o terapie care desfiinţează idea de boală psihică şi ţine cont de faptul că atât stările de boală trupească cât şi tulburările sufleteşti îşi au cauza în interiorul omului care a adoptat un anumit mod de viaţă prin care se raportează la cei din jurul lui, la lumea exterioară.

Suntem în măsură să spunem, din propria experienţă conversând cu oameni, că îndrumarea celor deranjaţi sufleteşte de a nu lua la modul personal ceea ce exteriorul proiectează către ei are un efect benefic. Desigur că, atunci când aud de la noi că ceea ce le spun ceilalţi, felul cum aceia se comportă cu ei, cum reacţionează reprezintă proiecţiile acelor fiinţe şi să nu le ia la modul personal, sufletele îndrumate nu pot aplica imediat în viaţa lor aceste sfaturi. Şi totuşi, când un suflet reuşeşte să integreaze acest comportament funcţionează mai bine şi conştientizează că are în interior totul pentru a se vindeca.

Revenind la discuţia legată de metoda terapiilor convenţionale de a investiga trecutul celui ce a solicitat ajutor psihologic, spunem că este normal ca terapeutul să aibă înţelegere, dar nu exagerată, faţă de suferinţele trecute ale celui ce a cerut ajutor, dar nu exagerată, faţă de suferinţele trecute ale celui ce a cerut ajutor, dar să îi ofere sprijinul necesar pentru a trăi fericit şi responsabil în prezent.

În cadrul comparaţiei pe care o face între terapiile convenţionale şi terapia de responsabilizare, preotul-psiholog Filothei Faros atrage energic atenţia tututor terapeuţilor spunând că nu există boală psihică ci lipsă de responsabilitate. Să citim câteva din cuvintele sale: „Un delicvent minor care continuă să fure maşini nu se va schimba atâta timp cât i se va permite să facă pe copilul chinuit, neînţeles de cei din jur şi care nu ştie ce se întâmplă cu el însuşi. Această situaţie va persista, indiferent cât va încerca psihiatrul să-i vindece meteahna respectivă plecând de la premisele ce definesc în mod convenţional boala psihică. Atât copilul în cauză cât şi toate celelalte persoane iresponsabile, în general caracterizate ca „bolnavi psihic”, trebuie să înţeleagă că, independent de ce li s-a întâmplat în trecut şi oricât au suferit – ceea ce cu siguranţă nu poate fi negat -, sunt chemate în primul rând să se ajute pe ei înşişi dacă doresc să culeagă din viaţă şi altceva mai bun decât au făcut până atunci. […] Problema celor ce preferă să vegeteze nu va dispărea, ci, dimpotrivă, va lua proporţii înfricoşătoare în societatea noastră, căci, în pofida efortului permanent ce se face pentru recuperarea persoanelor respective, ei nu se vor alege cu nimic esenţial în viaţă.”

Autorul se referă la ţara sa, Grecia, dar acest fenomen există în toate ţările lumii.

Legat de aceste situaţii în care cei care nu îşi pot împlini nevoile fundamentale ale vieţii dau permanent vina pe trecutul lor, pe părinţi, e prezentat cazul unei tinere obeze care nu urma nici un tratament pentru că spunea mereu că de vină pentru cum arată ea este mama ei. F. Faros spune în concluzie:

„Soluţia era să intre în contact cu realitatea pentru a-şi împlini nevoile, independent de mama sa. […] În psihoterapia de responsabilizare, terapeutul insistă ca cel tratat să aibă în vedere comportamentul prezent, analizându-i totodată cu multă atenţie faptele actuale.

Numai aşa cel din urmă ajunge să înţeleagă că neîmplinirea nevoilor sale este legată de comportamentul său de acum şi nu de altădată. […] Această preocupare presupune aducerea lui în contact cu realitatea şi îi pune în faţă adevărata alegere ce o are de făcut – sau spre o plinătate a vieţii, sau spre catastrofă.”

Terapia de responsabilizare pune accent pe lucrarea de pedagog a terapeutului, în cadrul ei nu sunt căutate cu asiduitate cauzele comportamentului deviant, dar insistă ca cel care a cerut ajutor să să-şi însuşească o modalitate mai bună de a-şi împlini nevoile.

Când cei doi, terapeutul şi cel tratat, se întâlnesc o parte din timp este consacrat pentru a examina împreună activităţile de peste zi şi terapeutul propune moduri de comportament mai corespunzătoare, mai eficiente.

Oricât ar fi de importantă confruntarea cu realitatea, ea reprezintă numai o parte a terapiei. Cel aflat sub tratament trebuie să înveţe să-şi împlinească nevoile în lumea reală ce i se descoperă în faţă, precum şi felul în care este chemat să o facă.

După ce legătura cu terapeutul s-a realizat, iar confruntarea cu realitatea a avut loc, terapia devine un fel de educare, căci deprinderea unui mod de viaţă mai eficient se va realiza mai bine şi mai repede dacă terapeutul preia rolul de pedagog.

Nu avem cum să recomandăm pentru cât timp terapeutul, consilierul, psihologul va prelua rolul de învăţător.

Totul se întâmplă diferit, cum diferiţi suntem fiecare dintre noi, oamenii.

Cu  Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Miercuri, 6 Mai 2020 

Universul este nesfârşit, iar în acest Infinit a Plecat şi Sufletul surorii lui Paul, 

Paula,  care, dacă mai era în trupul fizic, ar fi împlinit astăzi, 74 de ani.

Dumnezeu să o odihnească în Pace şi Lumină.

am fotografiat Cerul cu gândul la Dumnezeu

***


28 Aprilie 2020 – Iubesc Poezia şi pe Dumnezeu

Îl iubesc pe Dumnezeu. Am multe motive, dar de actualitate ar fi că Îl iubesc  pentru răbdarea cu care m-a înzestrat.

Şi totuşi!

Aflându-ne cu toţii în această carantină generalizată în toată România, 

 fiind obligaţi să stăm în locuinţe,

cu toată răbdarea, ieri mi-a fost  tare dor de timpul când mergeam lângă copaci cu flori,

iar cu cei mai vârstnici, cum sunt şi eu, vorbeam atingându-le tulpina cu mâna.

Mergând la somn cu acest dor, a venit un vis compensatoriu.

Astă noapte am visat un Cer senin azuriu,

 iar pe el un  copac- trandafir cu ramuri pline de flori roşii.

Mă gândeam,  în vis,  că doream să fotografiez acel arbust cu crengile bogate  în flori superbe  ce stăteau sus pe Cer.

M-am uitat prin fotografii pe care le-am făcut demult, dar şi prin Poezii.

vorbesc cu copacul

„ANDANTE

Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri,

cu libertăţi imaginare ne-ngânăm.

Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii

severii plopi pe lângă drumul ce-l umblăm.

Să evadăm din cuviinţă şi din pravili –

îndeamnă câteodat’ din inimă un glas,

şi din caverna sa, cu grai de-argint, un greer

îndeamnă zi cu zi, şi ceas de ceas.

Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,

te-aş duce uneori, să ne lovim de soare.

Să ne întâmpine o piersică pe creangă

ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.

Se-ntâmplă pentru ochii tăi (ochi de pădure)

să-nchipui uneori o vânătoare-n vis.

Într-un noian de frunze roşii, de odihnă,

gândesc să-ţi pun sub cap un iepure ucis.

Chemări de corn, şi goarne pe la vaduri,

din ceas de zori şi până-n ceasurile lunii,

ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde

asemnenea să devenim sălbăticiunii.

Dar totdeauna, iar şi iar, ca săbii plopii

se-mpotrivesc. Suntem învinşii fără lupte

în dureroasa urbe, umbre printre umbre, –

de vânători uităm, de soare şi de fructe.”

Lucian Blaga

*** 

Cu Iubire şi Recunoştinţă,

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Marţi, 28 Aprilie 2020

Universul este nesfârşit 

puzderie de flori la IZVORU

Daniel Goleman – Inteligenţa emoţională

foto Jenița Naidin

MOTTO: 

„Oricine poate deveni furios – e simplu.

Dar să te înfurii pe cine trebuie,

cât trebuie, pentru ceea ce trebuie 

şi cum trebuie – nu este deloc uşor.”

ARISTOTEL,  Etica nicomahică

„Bine nu poţi vedea decât cu sufletul;

Ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi.”

ANTOINE DE SAINT-EXUPERY, Micul  Prinţ

Dragi cititori, iată o carte, Inteligenţa emoţională,  care ne este de ajutor în aceste timpuri când, din cauza pandemiei de coronavirus Covid-19, cei mai mulţi dintre noi stăm în locuinţe.

Editată în România la Curtea Veche, 2001 şi 2005, fiind tradusă de  Irina-Margareta Nistor, această operă ne este de ajutor şi dacă citim  numai un mic capitol, în total, fiind vorba de 427 de pagini cu şi cu un corp de literă mic.

Daniel Goleman are o reputaţie mondială de jurnalist şi cercetător în domeniul psihologiei clinice şi ştiinţelor comportamentale, cu doctorat la Harvard.

Cnform notiţelor mele, văd că am citit-o în anul 2008 şi 2009, dar acum voi cita din ea doar câteva cuvinte, invitându-vă pe cei interesaţi să lecturaţi:

„ Capitolul 7  Rădăcinile empatiei

Revenim la Gary, strălucitul chirurg din păcate alexitimic, care şi-a supărat atât de tare logodnica, pe Ellen, pentru că nu-şi putea manifesta sentimentele şi nu le recunoştea nici pe ale ei.

Ca majoritatea alexitimicilor, el era lipsit de empatie şi de perspectivă. Dacă Ellen spunea că este cu moralul la pământ, Gary nu reuşea să o înţeleagă; dacă ea vorbea despre iubire, el schimba subiectul. Gary făcea comentarii „constructive” referitoare la Ellen fără să îşi dea seama că ea se simţea direct atacată de aceste critici şi nicidecum ajutată în vreun fel.

Empatia se construieşte pe conştientizarea de sine; cu cât suntem mai deschişi faţă de propriile noastre emoţii, cu atât suntem mai capabili să interpretăm sentimentele altora. Alexitimicii precum Gary, care habar n-au ce simt, sunt de fapt total pierduţi atunci când trebuie să-şi dea seama ce simt cei din jur.  Ei sunt afoni din punct de vedere emoţional.

Notele emoţionale transmise prin cuvintele sau faptele celorlalţi – tonul vocii sau schimbarea  poziţiei corpului, tăcerile elocvente sau tremuratul, care spune multe – trec neobservate.

Dezorientaţi de propriile lor sentimente, alexitimicii sunt la fel de uluiţi când ceilalţi exprimă sentimente faţă de ei.

Această incapacitate de a detecta sentimentele celorlalţi  este un efect major la nivelul inteligenţei emoţionale şi un eşec tragic în ceea ce ar trebui să fie ceva omenesc, căci toate se leagă între ele, rădăcina afecţiunii aflându-se în acordul emoţional şi în capacitatea de a fi empatic.

Această capacitate – talentul de a şti ce simt ceilalţi- intră în joc în vaste zone ale arenelor vieţii”.

*** 

Aş spune că în toate laturile vieţii oamenilor.

Vă invit să citiţi această carte. Este o carte de ştiinţă deosebit de folositoare şi necesită timp, fiind totul important în cuprinsul ei, dar este scrisă cu talent,  având presărate şi multe mici poveşti printre comunicările cercetătorilor din domeniul acesta atât de important al sufletului, psihicului uman.  

Cu Iubire şi Recunoştinţă,

Jeniţa Dodiţă Naidin

Joi, 23 Aprilie 2020 

De  Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă.

Urez tuturor fiinţelor cu acest nume  LA  MULŢI  ANI!

Universul este nesfârşit 

Planta LACRIMA MAICII DOMNULUI

***


Next page »