Jenita Naidin

 

 

Motto:

„Când firea izvodeşte frumosul măiestrit,

E osândit izvodul să piară-n ce-a rodit…”

 Bartolomeu Valeriu Anania

 

 

Reiau, sub un alt titlu şi revăzut, un text pe care l-am publicat în cartea mea Împreună din Iubire.

Astăzi, sunt 6 ani de când am citit prima dată poemul Lacrima, iar faptul că a fost recepţionat, cu sinceră apreciere, de  Domnul profesor Ovidiu Drimba, cu care am avut bucuria să vorbesc direct, de curând, mă face să cred că am fost inspirată să îl includ în acest eseu.

În oraşul Curtea de Argeş se află Mănăstirea Curtea de Argeş,

despre care, la data de 7 ianuarie 1517,

Neagoe Basarab, ctitorul ei, spunea că este:

„Mănăstirea domniei mele de la Argeş”.

În interiorul Mănăstirii se află mormintele Regilor României şi a domnitorului Neagoe Basarab.

În curtea Mănăstirii se află „Fântâna lui Manole”, un izvor despre care se spune că e sufletul Meşterului Manole ce s-a preschimbat în apă când s-a prăbuşit de pe turla capodoperei, pe care tocmai o construise şi în care îşi zidise, de vie, pe soţia sa, ANA!

Legenda Meşterul Manole are la bază un rit foarte vechi al Omenirii pe care îl găsim în creaţiile folclorice ale mai multor popoare.

Acest rit spune că e necesară jertfirea unei fiinţe la temelia unei noi construcţii dacă se vrea ca aceasta să dureze o veşnicie.

În lumea modernă sunt jertfele civilizate (ex: aruncarea de monede care se zidesc între cărămizi), dar sunt indicii de jertfe omeneşti în vechime.

Dar gândul nostru merge la bogata dramaturgie ce există despre edificarea Mănăstirii de la Curtea de Argeş.

Cu talent artistic, mai mulţi autori au abordat vechea baladă Meşterul Manole şi au creat opere valoroase.

Magnifice sunt, în opinia mea şi nu numai, piesele de teatru scrise de Lucian Blaga (piesă în proză) şi Bartolomeu Valeriu Anania (versuri).

De când am învăţat la şcoală despre această legendă străveche a oamenilor am dorit să văd Mănăstirea Curtea de Argeş, dar acest lucru s-a întâmplat abia spre vârsta de şaizeci de ani.

La întoarcere, am simţit nevoia să recitesc Drama Meşterul Manole scrisă de Lucian Blaga, din cartea „TEATRU”, Editura Minerva, 1970, şi să citesc Poemul dramatic Meşterul Manole a lui Bartolomeu Valeriu Anania, din cărţile, ce cuprind Opera sa Literară,  editate de Mircea Petean la „LIMES”- Cluj-Napoca, 2007.

Timpul a trecut, dar, de curând, am reuşit să parcurg aceste opere de artă şi am rămas cu impresia că nu mai doresc să văd acest edificiu fiindcă, din teribila lectură, pare real ce e descris.

Am o fotografie cu semnul, ca o ştampilă, de pe zid, ce poate fi văzut de vizitatori. Când m-am uitat acolo, la zidul inscripţionat, luminat de un soare cald, nu am crezut că a fost zidită vreo fiinţă vie în acest lăcaş.

Zidirea Mirei, la Lucian Blaga şi zidirea Siminei la Bartolomeu Valeriu Anania sunt jertfe de neînchipuit.

Când eram în Mănăstire, privind pictura şi mormintele regilor României, aş fi vrut să îmi amintesc din scrierea lui Lucian Blaga, citită demult, dar îmi venea în minte doar Balada iniţială învăţată din copilărie.

 

“Aici să-mi duraţi

Mănăstire-naltă

Cum n-a mai fost altă, că voi da averi

Voi face boieri.

Iar de nu, apoi

V-oi zidi pe voi.

V-oi zidi de vii

Chiar în temelii!”

 

*

Scriitorii Tiberiu Rudică şi Daniela Costea au spus:

“Simbolul cardinal al legendei meşterului Manole este similar cu cel al eroului mitologic Pigmalion, în general cu al tuturor marilor creatori care, pentru a ajunge la desăvârşire în creaţie sau pentru a-şi vedea opera visată înfăptuită, trebuie să admită – aşa cum foarte clar a spus-o Tudor Arghezi – «să îngroape în efortul lor ceea ce e mai scump; nu se poate viaţă nouă fără jertfă».”.

*

Pentru că am recitit opera filozofico-teologică blagiană în paralel cu versurile poetului Bartolomeu Valeriu Anania, citez aici,

pentru comparaţie,

din modul cum personajele-soţii ale lui Manole, din cele două piese, îşi exprimă gelozia faţă de biserica ce avea să se înalţe.

Lucian Blaga o numeşte pe soţia lui Manole, Mira. Iată un crâmpei din cuvintele ei:

„Manole, ştiu. Tu, tu inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas.

Mai lasă zidul. Mai lasă turlele. Rod iarăşi grijile negre?

Meşterul meu visează.

Pentru el, femeia adusă de peste apă nu e tocmai totul, dar să zicem jumătate din tot.

Cealaltă jumătate e ea.

Şi cu drept cuvânt. Las’, las’, nu tăgădui!

Nu mă supăr de loc că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoşată de puteri.

Soţul ei, Manole îi răspunde:

„Între voi două, nici o deosebire nu fac; pentru mine sunteţi una.”

Mira răspunde, promt, geloasă pe construcţia ce încerca să o dureze soţul ei:

„Iată pentru ce în fiecare dimineaţă zic:

 „Ce bine că nu vrea să se înalţe!”

*

Să citim acum Rugăciunea, către biserica ce stă să se înalţe, spusă de Simina, soţia lui Manole în piesa de teatru, în versuri, scrisă de marele scriitor, poet şi preot Bartolomeu Valeriu Anania.

 

„Frumoasă eşti! Dar nu mi-l lua! Te rog!

E soţul meu! Tu mi l-ai dat, zălog,

Cu jurământ de taină… Jurământ!

Şi tu ne-i spus că ni-i căminul sfânt.

Poţi tu, acum, frumoasă şi curată,

 Să risipeşti ce-ai adunat odată?…

Frumoasă eşti! Şi-n tine vor veni

Fecioarele şi mirii… Cum vei fi

De-a pururi dătătoare de inele

Zdrobind inelul bucuriei mele?…

Frumoasă eşti! Dar nu mi-l lua! Mi-l lasă!

E soţul meu! Şi pruncului de-acasă

Îi este tată… Sfânto, urcă-n cer!

Dar lasă-mi jos iubirea ce ţi-o cer!

De ce s-o duci cu tine-n veşnicii?…

De-ai şti tu, sfânto, cât te rog… de-ai şti!…”

*

E minunat că scriitorii, de-a lungul vremii, s-au inspirat din legende şi au scris opere minunate.

 

În piesa de teatru scrisă de Lucian Blaga, Manole spune, după zidirea soţiei, Mira:

„Lăcaşul creşte nebun.

El va fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte.”

*

În parcul din jurul Mănăstirii Curtea de Argeş, lângă „Fântâna lui Manole”, într-o zi cu un soare strălucitor, am meditat la faptul că acest vestit meşter s-a contopit cu soţia sa în Univers şi sunt amândoi Lumină:

„Astfel, ne contopim cu Universul,

Eu, Tu, acum suntem Lumină”

Versurile, ce mi-au venit în minte, sunt dintr-o scriere a poetului român Gheorghe Mizgan.  Poemul său în şaisprezece versuri, Lacrima, pare a fi creat anume pentru a ilustra jertfele omeneşti.

Desigur este vorba de sacrificiul spiritual, modern.

Să citim această misterioasă creaţie artistică cu gândul la legenda universală, şi, de ce nu, la Meşterul Manole care şi-a sacrificat Iubirea de dragul artei:

“Lacrima

Frumoasa mea, prin ochii tăi adânci

 Pierzându-mă în mrejele-nserării,

 Mă regăsesc scăldându-mă-ntre stânci

 Pe plaja mării-n valul dezmierdării.

 

 Când lacrima-ţi de smirnă picurând,

 Pecetea dragostei ce ne atinge,

 Pe rândurile scrise, suspinând,

 Duioase clipe, inima mi-o frânge.

 

 Cu raza blândă a singurătăţii,

 Din ochii tăi, din aura-ţi de sfântă,

 Izvor de taine-n clipele dreptăţii,

 Lumină diafană ce mă-ncântă.

 

Astfel, ne contopim cu Universul,

 Eu, Tu, acum suntem Lumină,

O amintire ne rămâne versul,

Pe Cer o oază într-o zi senină.”

11 februarie 2009

 

Gheorghe Mizgan

(din cartea „Aripi astrale”, prefaţată de prof. Vasile Găurean,  Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010, pag.16.).

*

Jertfindu-şi soţia, Meşterul Manole a împlinit ceea ce, peste ani a scris în versuri măiestrite, vrednicul de pomenire,  Bartolomeu Valeriu Anania:

 

„Când firea izvodeşte frumosul măiestrit,

E osândit izvodul să piară-n ce-a rodit…”

 

Aceste versuri sunt laitmotivul piesei de teatru scrisă de Valeriu Anania.

Aşadar, ceva se naşte şi ceva piere în continuu.

 

Posibil ca Meşterul Manole să se fi înălţat în nemurire prin ceea ce a făcut, construind mănăstiri, Dumnezeu l-a iertat, căci operele literare continuă să vorbească despre el nu numai în  Legenda  ce îi poartă numele.

Ceea ce a fost terestru, – el şi soţia – s-a distrus,

dar s-a realizat scopul sacru, spiritual.

Am trăit în tot spaţiul Mănăstirii Curtea de Argeş o vibraţie de o Înaltă Spiritualitate.

Noi  încercăm să înţelegem aspectul sacru al actului sacrificiului, indiferent care ar fi acel sacrificiu, şi punem totul pe seama lui Dumnezeu, a Inteligenţei Universale infailibile.

Acest gând ne susţine în Solitudine, în Singurătate!

Bistriţa,  Miercuri, 11 Februarie  2015         Jeniţa Naidin