123 de ani de la nașterea lui Lucian Blaga
Alături de poezii, în această Mare Zi, e şi Ziua Europei, vă invit să citiţi un mic fragment dintr-un amplu Interviu cu Ion Piso, în care se vorbeşte despre Blaga, realizat de Otilia Ţeposu:
«- Mi-aţi povestit că printre cei cu care vă întâlneaţi des la Cluj a fost şi marele poet, Lucian Blaga. În ce măsură v-a marcat prietenia cu el?
– Am petrecut o bună bucată de vreme în imediata lui apropiere, având şansa să iau prânzul la aceeaşi masă cu el, mai bine de un an, la pensiunea doamnei Bolchiş, […] ajutată fiind de o călugăriţă bucătăreasă. Ceilalţi comeseni erau dr. Iubu, mare admirator al lui Blaga, dr. Perian, conf. dr. Secărea, dr. Faur, câteodată mai venea şi Sigismund Toduţă, compozitorul. „Restaurantul” nostru era amenajat în singura încăpere care-i mai rămăsese doamnei Bolchiş în casa ei aflată aproape de Biblioteca Universitară, unde Blaga era atunci angajat (citiţi marginalizat). Pentru poet era un mare avantaj, că nu mai trebuia să meargă în pauza de masă până în cartierulMureşanu, unde locuia. La sfârşit de săptămână, când nu se întorcea după-masă la bibliotecă, era pentru mine o adevărată sărbătoare, căci îl însoţeam până aproape de casă, locuind şi eu în acelaşi cartier. Drumul dura cam o oră, şi atunci când paşii filosofului, mari şi tacticoşi, ca ai unui cocostârc, deveneau mai rari, îndrăzneam, după lungi ezitări, să întreb una, alta. Pentru răspuns, trebuia să aştept vreme de vreo jumătate de kilometru. Avea răbdare cu mine, cum are scaunul ăsta. Strălucea prin tăcere, gândea mult mai mult decât vorbea, contrar nouă, care vorbim mai mult decât gândim.
Când a împlinit 60 de ani, l-am sărbătorit toţi cei care mâncam la doamna Bolchiş. Am avut plăcerea să cânt de ziua lui. Compozitorul Sigismund Toduţă a compus un lied, la sugestia doctorului Iubu. Cornel Ţăranu l-a cântat la pian şi l-a înregistrat. După supa cu găluşte şi friptura de viţel, stropită cu vin de Cricău, slăbiciunea poetului (vorba vine, pentru că aproape numai se cumineca), a apărut doamna Bolchiş, cu torta, şi când Blaga a suflat în lumânare, am dat drumul magnetofonului pe care-l ţinusem ascuns până în acel moment. Marele Taciturn a lăcrimat.
Doctorul Iubu a avut o mare admiraţie pentru ceea ce făcea Blaga şi l-a ocrotit cât a putut. „Plămada” asta l-a costat şi pe el, dar şi pe dr. Perian. Au încercat să trimită în afara ţării poezii şi opere ale lui Blaga, pentru nominalizarea la Premiul Nobel. Au fost prinşi şi cercetaţi, interogaţi, şi au ajuns la închisoare. Iar noi, ceilalţi, am fost chemaţi să dăm explicaţii.
Câteodată, doctorul Iubu aducea de la Valea Drăganului păstrăvi înveliţi în frunze de brusture, îi gătea bucătăreasa doamnei Bolchiş şi ne întâlneam la locuinţa filosofului D. D. Roşca, unde venea şi Blaga. Toţi aşteptam momentul de după festin, când Blaga se ridica şi scotea din buzunarul pardesiului lăsat în cuier câteva foi, din care ne citea ultimele creaţii. Au fost momente unice, deosebite. Nu pot să spun că ne-a legat o mare prietenie. Să păstrăm proporţiile, a fost însă o legătură specială între noi şi eu am avut mult de învăţat din ea.».
Doamne! Ce întâlniri deosebite a avut cât a stat pe Pământ Lucian Blaga. Revenind în actualitate, sunt bucuroasă de faptul că anul acesta când are loc cea de-a 38-a ediţie a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, Duminică, 13 mai în Sala de spectacole a Centrului Cultural „Lucian Blaga” Sebeş la ora 19.00 va fi Spectacolul de teatru în premieră absolută: „Tulburarea apelor” după Lucian Blaga.
Noi, cei care nu avem posibilitatea să fim în sală la Sebeş, recitim piesa din carte şi sperăm, mai ales cei care suntem idealişti, naivi incurabili, că acest spectacol va fi şi pe alte scene din România şi nu numai.
Am ales astăzi să citim poezii citite de filosoful Lucian Blaga,
dar şi scrise de Poet:
Mihai EMINESCU
„Ce suflet trist…
Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinţii din părinţi,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinţi?
Ce suflet trist şi făr’ de rost
Şi din ce lut inert,
Că dup-atâtea amăgiri
Mai speră în deşert?
Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luaţi-mă cu voi!”
Johann Wolfgang von Goethe
„Mărturisire
Ce e greu de ascuns? Este focul,
Căci trădat este, ziua, de fum,
Iar noaptea, de flacără, în tot locul;
Dragostea-i greu de păstrat, oricum,
Căci, din speranţă născută şi dor,
Înmugureşte în ochi uşor;
Cel mai greu de-ascuns e poezia:
Nu-i ţii sub obroc minunăţia.
Poetul astăzi de o cântă,
Pătruns de ea-i, şi-l tot frământă;
De-a scris-o bine, vrea, anume,
Să i-o iubească-ntreaga lume.
Oricând ţi-o spune vesel dacă
Te chinuie ori stă să-ţi placă.”
„Viaţă nouă
Se zbate-un fluviu din stânci să scape,
Cu Oceanul se se împreune
Reflexe ceru-n undele lui pune,
Lărgime vor turbatele ape.
Demonic deodată se prăvale –
Şi munţii, păduri de-a curmeziş se-aşează.
Oreas stă o clipă, meditează
Nu-i chip de fel să’nainteze-n cale.
Dau undele asalt, se zbat în van,
Se umflă şi se beau apoi pe sine,
Zadarnic vor spre tatăl Ocean.
Dar iată-le: s-au liniştit în fine
Le scoate noaptea stelele în faţă
Şi lacu-ncepe-acum noua viaţă.”
Alinare-n lacrimi
De ce eşti oare-atât de trist
Când totul e voios?
Ţi se cunoaşte după ochi,
Ai plâns, neîndoios.
„Şi chiar de-am lăcrămat, stingher,
Mi-am plâns durerea mea.
Şuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia.”
Voioşi prietenii îţi spun:
La pieptul nostru, vin’!
Şi orişice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.
„În larma voastră, nici ghiciţi
De unde-i chinul meu,
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
De-i dorul cât de greu.”
Ci hai mai iute, fruntea sus!
Atât de tânăr eşti!
La anii tăi ai doar puteri
Şi-avânt să cucereşti.
„Să cuceresc acesta, nu,
Căci prea departe mi-i,
Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos
Ca steaua din tării.”
La stele n-ai ce să râvneşti;
Splendoarea lor sorbim
Şi fermecaţi privim în sus
Spre-al nopţii cer senin.
„Şi zi de zi, privesc în sus
Departe, fermecat;
Lăsaţi-mi nopţile să plâng,
Că plânsul n-a secat.”
*
Cuvinte orfice
Ca-n ziua când Pământul te chemase
să-i fii copil vremelnic printre astre
Soarele sta, vestind eterna lege
sub care soarta tu ţi-o vei petrece.
Nu ţi s-a dat putinţă de schimbare:
profetica prezicere constrânge
şi nu-i nici timp, nici vreo putere care
prescrisa viaţă-n creştere o frânge.”
***
Rabindranath
TAGORE
«„Crede în iubire, chiar dacă este un izvor de suferinţă.
Să nu-ţi închizi inima!”
„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite, nu le pot înţelege”.
„Inima este făcută numai pentru a se dărui cu o lacrimă sau un cântec, iubita mea”
„Nu, dragul meu, nu pot înţelege, vorbele tale sunt nedesluşite.”
„Bucuria este fragilă ca o picătură de rouă.
Ea moare surâzând.
Dar mâhnirea este puternică şi durează.
Îngăduie ca o dragoste dureroasă să se trezească în ochii tăi.”
„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe.”
Lotusul vrea mai curând să se desfacă în soare şi să moară,
Decât să trăiască sub chip de mugure o veşnică iarnă.”
„Nu, dragul meu, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe”.
***
Am iubit această lume
Şi am înconjurat-o ca un vrej vegetal cu fiecare fibră a fiinţei mele!
Lumina şi întunericul lumii amestecat cu amurgul
Au plutit prin spiritul meu, în el s-au topit
În aşa fel încât la sfârşit viaţa mea şi universul sunt una!
Mi-e dragă lumina acestei lumi, mi-e dragă viaţa în ea însăşi.
Cu toate acestea nu-i mai puţin adevărat că va trebui să mor.
Cuvintele mele vor înceta într-o zi să înflorească în spaţiu.
Ochii mei niciodată nu se vor mai putea dărui luminii;
Urechile mele nu vor mai auzi soliile tainice ale nopţii
Şi inima mea
Nu va mai alerga grăbită la pătimaşa chemare a soarelui răsare.
Va trebui să iau sfârşit
Cu cea din urmă a mea privire,
Cu cel din urmă cuvânt!
Astfel dorul de a trăi este un mare adevăr,
Iar absolutul adio – un alt mare adevăr.
Şi totuşi trebuie să aibă loc între ele o armonizare!
Altfel creaţia
Nu ar fi putut îndura aşa de mult timp zâmbitoare
Enormitatea înşelăciunii!
Altfel lumina de mult s-ar fi înegrit
Ca o floare devorată de viermi!
***
În aurora sa viaţa mea era asemenea cu o floare –
Floarea invoaltă care lasă să-i cadă una sau două petale
Şi nu-şi simte nicicum pierderea
Când briza primăverii vine să pândească la uşa sa.
Acum când tinereţea ei a luat sfârşit
Viaţa mea este asemenea unui fruct
Care nu mai are nimic de păstrat pentru sine.
Ci ea aşteaptă să se dăruiască întreagă
Cu toată povara dulceţii sale.
***
Nu păstra pentru tine…
Nu păstra pentru tine, prietene, taina inimii tale!
Spune-mi-o mie, doar mie, în taină.
Tu, ce zâmbești cu-atâta gingășie,
șoptește-mi cât mai lin:
inima mea te va auzi –
nu urechea.
Adâncă-i noaptea, casa tăcută,
cuiburile păsărilor învăluite în somn.
Deschide-ți printre lacrimi furișe,
printre zâmbete nesigure,
printr-o dulce-mbujorare-a durerii-
deschide-ți taina inimii tale…».
«Îţi voi rosti numele…
Îţi voi rosti numele, singur şezând
la umbra gândurilor mele tăcute.
Îl voi rosti fără cuvinte,
îl voi rosti în neştire,
pentru că sunt asemeni unui copil
care-şi cheamă mama de o sută de ori,
bucuros că poate rosti: „Mamă”.»
***
Lucian BLAGA
„LINIŞTE
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
Se spune, că strămoşi, cari au murit fără de vreme
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
vieaţa netrăită.
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?”
„Lumina
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie,
Când singur plutea-n întuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
«Să fie lumină!»
O mare
şi-un vifor nebun de lumină făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi,
de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept cânt te văd – minunato,
e poate ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi.”
„ÎNTREBĂRI CĂTRE O STEA
Stea, care subt carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?
Eşti steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?
Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?
Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită sub vinete bolte?
De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?”
LUCIAN BLAGA
***
Aţi observat cum Poezia reuşeşte întotdeauna să ne ajute sufleteşte. Poezia adevărată.
Să privim câteva imagini:
Cu Recunoştinţă şi Iubire
Jeniţa Naidin
Miercuri, 9 Mai 2018
