17 Decembrie 2020 – MEDITAȚIE

foto jenita naidin

Am experimentat, în  cei 70 de ani de viaţă întrupată, UN  ADEVĂR:

Noi suntem cauza a tot ce ni se întâmplă. 

Atât în  situațiile dificile, rele, cât şi în cele bune, luminoase.

Este vorba de stadiul de evoluţie spirituală în care ne aflăm la un moment dat.

Cu mult curaj, să ne ocupăm de ceea ce suntem în Interiorul nostru şi vom vedea,  

fără să ne supărăm pe noi înşine, dar şi fără să ne acordăm merite exagerate, 

 cum noi, prin gânduri, cuvinte, acţiuni suntem cauza a tot ce am trăit.

Posibil, ca  prin introspecţie să constatăm:

 – că nu am avut credinţă reală în Dumnezeu;

– că nu am ştiut multe lucruri, dar nici nu am cercetat, am crezut fără să ne îndoim;

– că am fost  idealişti, naivi, fricoşi, slabi pregătiți psihologic;

– că nu ne-am gândit să ne rugăm înainte de a face lucruri;

– că am presupus că ceilalţi au citit ce am citit noi, deci ştiu ce ştim şi noi;

– că  ceilalţi sunt oneşti în relaţiile  cu noi şi ne protejează,  

când, de fapt, este normal ca  noi înşine să avem o reală relaţie cu Dumnezeu,

relaţie în care, accesându-L cât putem de des, primim îndrumări bune.

Prin autoanaliză, sau prin comunicare cu cei din jurul nostru, vom descoperi tot felul de motive şi motivaţii, urmare cărora am funcţionat într-un anumit fel, în anumite momente ale vieţii noastre.  

Personal, am descoperit mult mai multe motivații decât pe cele scrise mai sus,  ce au fost toate și ale mele,  alături de care mai adaug faptul că, având mai demult o credință slabă  în Inteligența Cosmică, în Dumnezeu, de multe ori am avut o mândrie păgubitoare.  

Cu timpul am dobândit Smerenia și am păstrat doar mândria care înseamnă stima de sine.

  ESENŢIAL este să nu ne culpabilizăm, nici să nu ne mândrim, 

dar să știm că transformarea de sine este posibilă.

în locuința mea. j.n.

Mi-am amintit azi  de cuvintele  unui  Înţelept, ce  sunt un real sprijin sufletesc.

 Vă invit  şi  pe Dumneavoastră, când aveți timp, mai ales acum,  de Sărbători,

 să citim împreună şi să medităm:

„Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, nu ne-am mai simţi niciodată singuri şi izolaţi.

Noi înşine ne izolăm, şi dorul acela de ceva nelămurit, acel inexplicabil omenesc este tocmai depărtarea omului de Dumnezeu.

Numai El poate completa inima noastră.

Fără El nimeni şi nimic pe lume nu ne poate satisface pe deplin.

Cine L-a găsit pe Dumnezeu şi trăieşte cu El în unire permanentă, acela nu mai este singur nicăieri, în cea mai neagră închisoare şi în cel mai îndepărtat colţ de lume în care a fost forţat să trăiască.  Patria lui, familia lui va fi acolo unde va fi Prietenul dumnezeiesc, în Duh, nu în spaţiu şi timp.

În orice clipă a vieţii suntem stăpânii soartei şi ai destinului nostru.

Acea fatalitate a scepticilor este o ignoranţă a celor leneşi.

Nimic nu este determinat, în afara liberului nostru arbitru.

Din comoditate, acuzăm destinul de erorile comise de noi înşine.

A te supune orbeşte fatalităţii echivalează cu o sinucidere a sufletului.

Înseamnă o renunţare la luptă, la viaţă deci, la progres. Înseamnă o stagnare, chiar un regres. Fataliştii sunt cei slabi, cei fără voinţă, incapabili de iniţiative, de efort spiritual.

Cei tari îşi reîmprospătează mereu puterile din izvorul de viaţă, de apă vie al lui Hristos, acel izvor nesecat de desăvârşire. Aveţi puţină bunăvoinţă la început, şi ea va veni mai multă, va creşte în voi, va deveni o forţă creatoare. Cereţi, nădăjduiţi, şi certitudinea vă va fi dată.

Răceala altora nu este decât reflectarea propriei noastre răceli, a propriei noastre indiferenţe. Alături de un foc aprins nu poate exista răceală, cum nu poate exista căldură alături de un aisberg.  După măsura dragostei voastre, voi degajaţi căldură sau frig, iar cei care vă înconjoară suportă căldura sau răceala voastră. Se prea poate ca în drumul vostru să întâlniţi fiinţe reci, rigide şi indiferente, dar dacă ele rămân tot aşa în contact cu voi, înseamnă că dragostea voastră nu este veritabilă.

Iubirea mare, sinceră, încălzeşte tot ce întâlneşte, şi nimeni şi nimic nu poate rezista acestui foc dumnezeiesc.

Astfel că voi, cei care vă credeţi singuri, lipsiţi de iubirea aproapelui vostru, verificaţi mai întâi măsura iubirii voastre  pentru ceilalţi, şi reaprindeţi această iubire.   

Atunci îi veţi atrage în jurul vostru pe toţi.   Vor veni să se încălzească la focul iubirii voastre. Deci de voi depinde dragostea aproapelui. 

„Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, făceţi-le voi mai întâi.”

foto j.n.

Atunci când constataţi  că vă este lezat orgoliul, când simţiţi o indignare care vi se urcă în gât, un val de întristare, aveţi grijă să nu cedaţi acestui sentiment niciodată!

El se va întări pe măsură ce-i cedaţi.

Nu lăsaţi să vă scape nici o silabă, căci pentru a-i pedepsi pe alţii pentru un afront ce vi se pare că vi s-a făcut, voi vă pedepsiţi în primul rând pe voi, vă otrăviţi inima, vă alimentaţi mândria, care începe să crească.

Şi mai ales, nu rumegaţi întristarea voastră, chiar dacă aţi reuşit să păstraţi tăcerea.

Prezentaţi-vă în faţa celor din jur cu o  faţă zâmbitoare, senină, deschisă, fără ascunzişuri; veţi face minuni.

Orice bucată de gheaţă se va topi în faţa surâsului vostru.

Niciodată să nu daţi ordine pe un ton brusc şi aspru.

Să nu credeţi că aceasta inspiră autoritate celor prezenţi.  

Omul brutal este întotdeauna un slăbănog în fond, lipsit de voinţă; el se camuflează prin tonul ridicat.

Fiţi calmi şi veţi culege liniştea.

 Întotdeauna o voce binevoitoare atrage serviciile tuturor.  Dacă voi sunteţi cei bruscaţi, gândiţi-vă că rămânând calmi, sunteţi cu mult superiori interlocutorilor voştri.

Totuşi, chiar sunteţi întotdeauna străini de brutalitatea altora?

Oare nu tot voi aţi provocat-o, cu un cuvânt înţepător, cu un gest ostentativ? 

Dacă conştiinţa nu vă reproşează nimic, a răspunde pe acelaşi ton pentru a vă apăra înseamnă să complicaţi inutil discuţia şi să vă înveninaţi inima.

Iar dacă totuşi vă simţiţi vinovaţi, tăcerea este şi mai eficace.

O victorie interioară, secretă, înseamnă mult mai mult decât o victorie în gesturi şi în cuvinte stridente.

foto j.n.

Mânia însă este o adevărată beţie.

Omul furios devine inconştient de faptele sale.

Milioane de celule nervoase sunt mobilizate şi distruse.

Într-un acces de furie, omul nu mai este decât o caricatură a lui însuşi.

Un demon se instalează în inima lui. Furia este contagioasă, ea atrage furia altora; un minut este suficient pentru a dărâma ceea ce a fost zidit ani de zile.

Furia este un exploziv periculos.

 Efectele ei sunt totdeauna dezastruoase şi de lungă durată.”.

***

foto j.n.

Să facem lucrurile ca pentru Dumnezeu şi vom avea mereu energie să muncim.   

Să ne străduim să integrăm, încet, încet, învăţăminte de folos în viaţa noastră.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Joi, 17 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

foto jenita naidin

***