28 Octombrie 2018

Iată,

astăzi. 28 Octombrie 2018,

sunt  24 ani de când  Tatăl meu a Plecat în  Eternitate!

 

Vă invit să privim imagini frumoase ce le-am inserat  printre poezii.

 

Am găsit,  într-un volum  cu 412 poeme scrise de  Profesorul Zenovie Cârlugea, citit cândva  fără să las cartea din mână,

poezia  „Schitul Iezer   -1994 -”.

Observând coincidenţa  din titlu, cu anul Plecării Tatălui meu,

dar şi pentru că astăzi  este Ziua de naştere

a acestui mare Poet, Zenovie Cârlugea, fiu de preot,

căruia îi dorim: La mulţi ani!,

voi începe să culeg la calculator poeziile de azi cu aceasta:

 

„SCHITUL  IEZER

 

– 1994 –

 

acolo era o Vale a Plângerii – un sălaş cărăuşit

ridicat ca o ispăşire : candelă de sute de ani

aprinsă lângă moaştele închinoviatului Stătător

şi o cărare urcând pe sub cornii în floare

 

Duh păsuitor de toacă

se înşuruba într-un Sorb al Pământului

înrourând cu slavă stătătoare porfira oleandrilor

şi rotindu-se prisositor

într-un ciripit de pasăre

în ruina de putregai (luminător în noapte?)

a unui mic cimitir…”

Zenovie Cârlugea

 

***

Continuăm cu două poezii ale unui Poet Plecat demult de pe Pământ:

 

„AŞTEPTARE

 

Aceeași tăcută și dulce-așteptare…

Eri unul, azi altul, pier visele mele…

– Dar oare ce’nseamnă o stea ce dispare

Când bolta rămâne tot plină de stele?

 

Zadarnic:  nădejdea în mine nu moare…

Ce-s spinii pe ramuri, când vezi trandafirii?

Ce-s norii în fața eternului soare?

Ce-i stavila lumei în fața iubirii?

 

Eu nu voi, zadarnic, să caut uitarea:

Din calea iubirei oricât te-ai ascunde,

Ca moartea ea trece pământul și marea,

Ca moartea ea numai te află ori unde…

 

Ce-mi pasă că’ntr-una pier visele mele:

O noapte de vară e mult mai divină

Și mult mai măreață când are și stele

Ce cad în răstimpuri cu dungi de lumină!

 

Aceeași tăcută și dulce-așteptare…

Eri unul, azi altul, pier visele mele;

– Dar oare ce’seamnă o stea ce dispare

Când bolta rămâne tot plină de stele?”

 

 

„ÎN  ADORARE

 

Şi iar mă’ntorc la tine, slăvita mea Icoană,

Cu sufletul fierbinte şi fără de prihană:

L’aduc din depărtare şi-i obosit pe cale,

Zmerit îl plec în faţa altarurilor tale:

Că-mi vin în minte toate din clipa depărtată,

Când ne ’nflorea în suflet o dragoste curată.

Şi iar te văd mlădie ca floarea ’n adiere,

Şi creşti şi mai frumoasă în gândul ce te cere.

 

De mult  mă mână gândul, şi cât de greu se lasă

Pustiul vremii grele pe clipa luminoasă;

E ’ntunecată zarea în urma mea, ’nainte,

Din vremuri depărtate cât încă mai ţiu minte,

De când, lumină sfântă a visurilor mele,

Ţi-ai dus lumina toată – şi lumile de stele –

În alte zări, departe. Acolo e lumină, –

Ce dor mă arde  ’n suflet de raza ta senină?

 

Mi-i glasul slab şi versul nu poate să te prindă

În forma-ţi măiestrită ce ’n gândul meu s ’oglindă;

Nu poate să te-arate şi lumii, în splendoare,

Să spună că tresaltă în raza ta de soare:

O muzică divină, ce’n sufletu-mi pătrunde,

Un farmec ce se lasă cu mirul lui din unde

Ca un descântec dulce al inimii trudite,

Care-mi sporeşte toate visările ’nmiite

Şi-mi creşte iar iubirea şi’n gândul meu te sue

În flăcări de lumină ce n’au să mai apue.

 

Atâta gingăşie e’n darul tău din ceruri,

Şi nepătrunse’s încă adâncile-i misteruri,

Că mă’nfioară gândul când ştiu că nu-mi lumină,

Că nu-mi trimite-o rază din lumea lui senină.

– Tu eşti iubirea însăşi, beţia de viaţă,

Ce nu e drept acuma să’nvălue sub ceaţă

Şi raza ei din urmă. Nu-i drept să’nchizi în tine

Atât isvor de vise, de farmece divine.

 

La tine se închină şi florile pe şesuri,

Cu o privire caldă în treacăt tu le ’mpresuri,

Şi parcă-ţi spun în şoapte de dorurile mele,

– Îndură-te, stăpână, şi-ascultă-le pe ele,

Şi vino într’o caldă de suflete’nfrăţire

Să înnălţăm tării cântare de slăvire.

Să fim pătrunşi în taină de-adâncă’nfiorare

Şi sufletul să cânte în pură adorare.”

Vasile Lascăr

*

„ECCE  HOMO

 

Trestie în vânt tremurătoare

Mai presus de toate câte sunt

Nu-l pot încape stele  muritoare

Unde ajunge e stăpân demult

 

Le-atrage toate să le-ndestuleze

Din jertfa sinei sale nentrerupt

Unii încep în preajmă-i să vieze

Alţii numai hămesiţi se-nfrupt

 

Dar nimenea nu poate să-l termine

Nu-l poate mistui desăvârşit

Nu-i cum sminti din oasele puţine

Mirosul sfânt de om neprihănit

 

Nu-l poţi retrage de unde-a fost odată

Măcar un scâncet sau măcar în vis

Făptura omului imaculată

Consacră universul pradis

 

Făptura ta a grâu mirositoare

Prunc pâine-ajunsă sanctuar

Oricât se frânge-ntru îndestulare

Mereu e-ntreagă-n cosmos pe altar”

Ioan Alexandru

 

***

„În marile singurătăţi din mine

Aud de mult un cântec. Dar e cântec

Ceva ce nu se poate auzi

Decât doar cu urechea sufletului:

Sunete stinse, susur de astre

Vârtej de vis şi amintiri de vânturi,

Sonoră-nchipuire ce poate fi lumină,

Prezenţă care-nlătură cuvântul?”

*

„Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,

Ros de-ndoieli, bolnav de nostalgii,

Zadarnic caut o cerească pâine

În raftul vechilor mitologii.”

*

„M-aţi izgonit!

Mă-ntorc în nemurire,

Să-mi caut altă omenire-n loc;

Să-i dau şi ei mistuitorul foc;

Şi ferecat de-o nouă-nlănţuire

S-aştept să se mai năruie un cer,

Să mă mai latre încă-o omenire.

Şi-aşa, din izgonire-n izgonire,

Să-mi port prin haos râsul meu stingher.”

*

„Vreau să m-amestec pe deplin

Cu plasma din adânc a vieţii,

Să fiu la fel cu-acel elin

De care pomenesc poeţii

Şi căruia, în vremuri vechi

Un zeu îi dase drept pedeapsă

Să-i crească frunze din urechi

Şi negre rădăcini din coapsă”

 

*

„Pe buze ţi-am cules cu-o sărutare

Cuvântul care, nerostit, plutea

În sufletele noastre călătoare;

Şi-n mine, ca un chiot către soare,

O bucurie aprigă creştea.

Îmbrăţişam în tine cerul, vântul

Eram un mag, stăpân pe univers;

Dac-aş fi vrut, cu-o sfârlă, aş fi urnit pământul

Şi soarele, c-un deget, l-aş fi oprit din mers!”

 

 Alexandru Philipide

 

***

 

 

CRISTAL

Iubirea – boabă de diamante cu şase

feţe (tipar îngheţat, foc purificator)

când într-una bate soarele, în cealaltă

se arcuieşte curcubeul fără reproş

dacă moartea mă caută insidios pe o parte

eu mă aflu deodată pe alta, desigur

în cubul acesta strălimpede picură

lacrima heruvimilor

în veghe făr’ de-nserare

 Văz-Duhul –

 Entelechia…”

Zenovie Cârlugea 

 

***

 

***

 

Jeniţa Dodiţă Naidin

  1. 10. 2018

De ziua Sfântului  Ierarh Iachint,

Mitropolitul Țării Românești