A. Adler – Sensul vieţii

 

 

 

Absenţa stării de sănătate a omului,  nu este numai o problemă individuală,

cu siguranţă rezultă din disfuncţiile întregii societăţi.

Preocupările omului de a se integra pozitiv în societate sunt mereu  actuale.

Ele transpar în virtutea unei fundamentale trebuinţe de colectivitate,

aşa cum este menţionat şi în cartea:

Sensul vieţii,  scrisă de Alfred Adler.

Dr. Leonard Gavriliu, traducătorul lucrării,   

Spune:

Învăţăturile adleriene sunt

o practică a învăţului şi dezvăţului,

care sfidează limitele eredităţii, fără a le ignora.”

Doresc să vă sun că în această operă sunt îmbinate cunoştinţe de psihologie, sociologie, medicopedagogie,

dar şi o metafizică sui generis, în măsura în care omul este privit şi descifrat în inserţiile sale cosmice, ca obiect, dar şi ca subiect al unei evoluţii căreia, deocamdată, nu i se întrezăreşte punctul terminus.

În calitate de factor cosmic, omul are menirea de a evita orice individualism patologic

şi de a coopera la progres, în conformitate cu vectorii generaţi de sentimentul de comuniune socială,  acea energie psihică superioară proprie fiinţei umane nedegenerate de o educaţie lipsită de orizont social,

sentiment pe care Adler îl consideră a sta la baza tuturor cuceririlor culturii şi civilizaţiei.

Pentru el solidaritatea umană este câmpul de forţe cel mai prielnic fiinţării elevate.

În opinia psihologului  A. Adler, dar şi a noastră, problema Sensului vieţii are valoare şi semnificaţie numai dacă o privim în cadrul sistemului relaţional OM-COSMOS.

Este uşor de observat că, în această relaţie, Cosmosul posedă o putere modelatoare, este „tatăl tuturor vieţuitoarelor”, iar întreaga viaţă poate fi privită ca o luptă perpetuă de satisfacere a cerinţelor Cosmosului.

Omul ia fiinţă dintr-o celulă care conţine în ea toţi fermenţii dezvoltării sale.

În anul 1933 Adler spunea:

„Modul în care a apărut viaţa pe pământ este o chestiune problematică, a cărei rezolvare definitivă poate că nu o vom găsi niciodată.”

Referindu-ne la vieţuirea tuturor speciilor,

ştim că direcţia dezvoltării la fiecare specie are un ţel,

ţelul de a evolua spre perfecţiune şi de a se adapta activ la cerinţele cosmice.

Omul doreşte să fie învingător, să aibă o relaţie favorabilă cu lumea exterioară şi constrângerea sa înnăscută de a realiza o cât mai bună adaptare este permanentă.

Adler ne spune că noţiunea de adaptare activă înseamnă că atât corpul cât şi spiritul,

precum şi întregul domeniu organizat al vieţii, trebuie să tindă la această ultimă adaptare,

care este stăpânirea vieţii în propriile mâini,

prin avantajele şi dezavantajele instituite de Cosmos.

Spuneam că Adler se referă ferm la faptul că unitatea de măsură

cu care poate fi măsurat un om

este reacţia sa emoţională în faţa problemelor inexorabile ale Umanităţii, 

dar şi la felul cum se raportează omul la societatea umană.

El spune că omului îi sunt date, în mod irevocabil, trei probleme:

“atitudinea faţă de semeni,

profesiunea

şi dragostea.”

Ştim acum, din studiile realizate în ultimul secol,

majoritatea publicate în România doar după anul 1990,

că edificiul stilului de viaţă uman

se clădeşte în prima parte a vieţii.

El este constituit din influienţele capacităţilor native,

ale mediului

şi ale educaţiei din care copilul îşi structurează, în joacă, stilul său de viaţă.

Creat în copilărie, acest stil de viaţă poate rezista vieţii, fără a suferi modificări negative,

numai dacă s-a clădit sub aspectul eternităţii, sub specie aeternitatis, dacă s-a ţinut cont de latura perenă, de elementul permanent al Cosmosului.

În devenirea lui, omul este confruntat cu diferite probleme noi, care nu pot fi rezolvate

nici cu ajutorul reflexelor învăţate (reflexe condiţionate), nici cu acela al capacităţilor psihice înnăscute.

Problema importantă este aceea a spiritului creator mereu activ,

care, spune Adler, într-adevăr, se vede silit să rămână pe traiectoria stilului de viaţă infantil. Aici se concentrează tot ceea ce în diferite şcoli psihologice poartă numele de instincte, pulsiuni, sentimente, idei, acţiuni, atitudini faţă de plăcere şi neplăcere şi,

în viaţă,

dispune de toate formele de expresie, întregul primând faţă de parte.

Dacă există o deficienţă, ea este de găsit în legea de mişcare, în ţelul final al stilului de viaţă şi nu într-o expresie parţială.

Omul este o parte a întregului.

Valoarea sa depinde de rezolvarea individuală a problemelor vieţii.

Omul poate deveni matur sau rămâne în infantilitate.

Cum îi diferenţiem pe aceşti oameni?

Mai întâi prin comportamentul şi stilul lor de viaţă.

Noi spunem că maturitatea se vede şi  în seninătatea permanentă a feţei dată de statornicia principiilor de viaţă,

cum ar spune latinii semper idem, dar în cadrul fiinţării ca fire dinamică în acelaşi timp, cum spune Seneca:

Caelestium autem natura semper in motu est.

La maturitate,  omul înţelege cum să reacţioneze în faţa vieţii, el nu este egoist în mod firesc,

mereu dezamorsează violenţa şi în jurul lui răspândeşte pacea pe care o are în Sinea sa.

Îşi vede semenii ca elemente ale Întregului Cosmos.

Având această viziune globală şi unificatoare poate să lumineze pe alţii şi să îi ajute să se integreze în Întreg.

Omul, având în el, ca sens al vieţii, să devină matur, reuşeşte să dobândească acea detaşare care nu este indiferenţă,

ci, în ciuda aparenţelor, acţiune pură.

Acest om matur şi spiritualizat este cu adevărat activ deşi, de multe ori, este neputincios cu cei pe care vrea să îi ajute şi asta pentru că el are o viziune globală, unificatoare, iar această viziune nu poate fi impusă şi nici dăruită ca „o felie de pâine”,  ci numai comunicată acelei fiinţe care este pregătită să integreze informaţia.

S-a spus:

„Calul îl poţi duce la apă, dar nu-l poţi sili să bea”.

Omului îi este dat să meargă pe treptele unei fericiri tot mai mari, adică spre Dumnezeu.

În sufletul fiecăruia dintre noi există o eternă particulă dumnezeiască care ne ajută să creem,

în Sinele nostru,

o stare de fericire,

dar şi să contribuim la restaurarea Armoniei Universale.

Am spus mereu un lucru pe care, cu regret o spun, eu nu l-am realizat, şi anume ca puiul de om să fie ajutat din zorii vieţii să se bazeze pe Dumnezeu.

Să încheiem cu un crâmpei din concluziile lui Adler, pe care le-am ales cu un scop, iar fiecare cititor va avea  propria percepţie:

Omul priveşte, ascultă, vorbeşte numai când interesul său este legat de lumea exterioară, de ceilalţi.

Raţiunea sa, bunul său simţ se supun controlului semenilor, adevărului absolute şi ţintesc la corectitudinea eternă.

Sentimentele şi concepţiile noastre estetice, care poartă în sine poate cea mai mare forţă motrice de creaţie, au o valoare eternă numai dacă se desfăşoară în torentul evoluţiei pentru bunăstarea umanităţii.

Toate funcţiile noastre corporale şi sufleteşti sunt dezvoltate corect, normal, sănătos în măsura în care ele poartă în ele suficient sentiment de comuniune socială şi sunt apte pentru colaborare.

Când vorbim de virtute, ne referim la cineva care colaborează, iar când vorbim de viciu avem în vedere pe cineva care tulbură colaborarea.”.

 

Cred că aţi avut o   Lectură  plăcută!

 

Jeniţa Naidin

Sâmbătă,

13  Ianuarie 2018

 

.