A iubit o Stea
Întotdeauna avem suficient timp,
dacă îl folosim cum trebuie.
*
Iar ceea ce pluteşte în apariţia şovăitoare
Să prinzi în gânduri tainice.
Johann Wolfgang Goethe
A fost o iubire platonică atât de frumoasă!. În timp ce el o privea, începură să-i curgă lacrimile de bucurie.
Sunt cuvinte din cartea autobiografică, MAIORUL, scrisă de Dr. dr. Ana Tătaru,
sub pseudonimul Ana Spătaru, apărută la Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005.
Ştim că Iubirea ne poate inspira şi că tot ce îşi propune să facă, este posibil.
Povestea adevărată pe care o citim, fără să lăsăm cartea din mână, din volumul MAIORUL ne fascinează prin unicitatea ei, dar şi prin dimensiunile ei universale.Vedem cum eroina, pe nume Nuţa, îndrăgostită la vârsta de 18 ani, deşi despărţită brutal de iubitul ei, păstrează în inima ei Iubirea ce creşte în dimensiunea sa interioară. Sufletul ei cunoaşte adevărul spiritual, iar calea spirituală a vieţii îi arată sufletului evoluţia sa.
Din această trăire îşi ia eroina energia şi, peste ani, foloseşte prilejul pentru a-l întâlni, străbătând pentru asta mii de kilometri.
Îşi găseşte iubitul, pe nume Nikolai, dar acesta îşi trăia ultimile clipe de viaţă!
Întreaga viaţă eroina şi-a văzut iubitul ca pe o oglindă a Sinelui său Superior. A descoperit calea spirituală a Iubirii. Ea ştia că, de fapt, Sinele este pretudindeni şi emană strălucire către cei din jur când este conştient de existenţa lui Dumnezeu.
Iubirea de Dumnezeu, credinţa, i-au fost inspirate eroinei din copilărie de la părinţi şi din mentalul colectiv al acelor ani, fiind născută la 15 iulie 1927.
Se cunoscuseră în România, în anul 1945. Ea, elevă eminentă în ultima clasă de liceu, – „îmbrăcată în costum naţional, cu bluză albă de borangic, cusută cu roşu”-, el, maior, comandantul trupelor ruseşti în oraş, şi primul vals împreună sub privirile uluite ale asistenţei.
«Vârtejul era plăcut şi degetele ce-i atingeau mâna dreaptă erau pline de electricitate, un fluid foarte plăcut ce îl transmiteau…Părinţii colegelor Nuţei comentau cu înfrigurare: „De ce a deschis balul fata popii cu rusul şi nu cu colonelul român?” ».
Fiecare din cei doi eroi ai poveştii de iubire, după separare, au fost căsătoriţi, însă nu şi-au împlinit nevoia fundamentală de a iubi, de a fi iubiţi şi de a fi valorizaţi în acele ralaţii de angajament.
Când, după 15 ani, din iniţiativa Nuţei, cei doi se întâlnesc, ea îi povesti despre „nefericirea ei în căsătorie şi despre cei doi copii pe care-i pierduse înainte de naştere”, „El îi mai spuse că îi murise fiul cel mare, într-un accident de tramvai, celălalt de boală şi că soţia a preferat ca el să fie îngrijit de sora lui… Când îi spuse astea, se întristă profund. Nuţa simţi părerea de rău că şi el avea o căsnicie nereuşită, iar ceea ce-l legase de Ilena, copiii, muriseră.”
Ce să înţelegem de aici decât faptul că oamenii ar trebui să se căsătorească din dragoste şi să nu ţină seama de exterior. Părinţii Nuţei i-au interzis Iubirea! Cei doi îndrăgostiţi nici nu s-au sărutat vreodată!
Pe patul de suferinţă, cu ochii tot atât de calzi, luminoşi şi senini ca atunci când ea era elevă, iubitul Nuţei scrie pe o fotografie: „Prietenei scumpe inimii mele, din tinereţe, pentru lungă, lungă amintire. Cu ocazia întâlnirii noastre lângă Moskova, 5. VIII. 1960. Nikolai.”
Eroina Nuţa, scriitoarea de azi, Dr. Dr. Ana Tătaru, a păstrat lungă aminirea şi a scris cartea la o distanţă de 45 ani!
Iată ce face Iubirea! Iubirea nu moare! Nimic nu poate înlănţui sufletul omenesc!
Scriind cartea şi-a descărcat sufletul, s-a vindecat!
Şi la această întâlnire la o distanţă de 15 ani totul a rămas doar în suflet: „Cu cât se priveau mai mult, cu atât cuvintele dispăreau. Îşi vorbeau din priviri, se îmbrăţişau din priviri, dar timiditatea nu-i lăsa să îndrăznească. Ea l-ar fi mângâiat măcar pe obraz, dar se temea ca el să nu interpreteze gestul ca un gest de milă.”
Ea îi înmînează o fotografie a ei pe care a scris: „E greu şi să spun, e greu şi să nu spun, tot ce e în inima mea”.
Cartea MAIORUL, ca şi celelalte trei ce vorbesc despre viaţa autoarei ne prezintă un univers eclectic, şi, astfel, citim despre Iubire, Istorie, Cultură, Dumnezeu.
Rumi spunea: Există cineva care are grijă de noi din spatele cortinei. Adevărul este că noi nu suntem aici. Aici e doar umbra noastră.
Posibil, că aşa o fi gândit autoarea când a intitulat „Oameni şi Umbre” cele patru cărţi în care vorbeşte despre viaţa sa.
Prima carte, MAIORUL, este o împletire a evenimentelor din viaţa autoarei aşa cum s-au desfăşurat ele în timpul adolescenţei, fiind descrise trăiri sufleteşti personale, dar şi fresca societăţii burgului în care trăia în acei ani, 1927-1945.
Spre finalul primei părţi din „Oameni şi Umbre”, Doamna dr. dr. Ana Tătaru ne înfăţişează drama sa sentimentală şi umană cu privire la Iubire.
Mama ei sesizase ce se întâmplă:
«„Te-am citit ca pe o carte deschisă, draga mamii! Eşti îndrăgostită şi e foarte trist că te-ai îndrăgostit de o stea!” „De ce stea?” „Apoi maiorul e la depărtare de tine ca o stea!” „De ce spui asta?” Pentru că el va pleca, chiar dacă te iubeşte, şi tu vei rămâne aici.” „De ce să plece?” „Apoi, n-ai auzit ce se spune în oraş, că în curând vine armata română aici şi comandantul rus pleacă?” Vestea o lovi ca o măciucă. „Cine ţi-a spus?” „Ştiu din multe părţi, aşa că asta e sigur! Ia judecă şi tu, doar eşti o fată deşteaptă: de măritat nu te poţi mărita cu el că eşti prea tânără, n-ai terminat şcoala, şi nici nu ştii limba, ca să mergi printre străini. Nu poţi merge în lumea largă aşa tânără şi fără experienţă chiar dacă el te iubeşte. Să-i fii numai iubită, nu poţi, că ai rămâne stigmatizată de societate şi taică-tău te-ar alunga de la casă… Ar rezulta doar suferinţă pentru toţi! Cred că nici tu nu-ţi doreşti asta.” „Dar eu îmi doresc măcar să-l văd, să stau de vorbă cu el. Nu e neapărat nevoie să ne sărutăm, însă mi-e tare drag. Ce să fac?” Dacă aş fi în locul tău, m-aş bucura că un bărbat aşa frumos şi important m-a iubit şi m-a respectat mai presus de toate şi … ar rămâne o amintire frumoasă.” Nuţa plângea acum şi mai tare, şi preoteasa o luă în braţe, ca atunci când era copilă şi avea o supărare. Ea continuă apoi: „Vezi tu, dragă, fiecare trece, în viaţă, prin drame mai mici sau mai mari. Şi eu am fost îndrăgostită în tinereţe de un om cu care nici măcar nu m-am sărutat şi mie încă mi-a fost tare greu să mă despart de el. Pe noi ne-a despărţit războiul, că el fusese luat în armată…” „Dar cine vorbeşte acum de despărţire?” „Doar ţi-am spus că ei trebuie să plece.” Nuţa nu mai avu putere să răspundă.».
Deci, fata repetă destinul mamei, exteriorul e foarte important, cât despre a fi ajutaţi tinerii ce sunt cu adevărat îndrăgostiţi şi anume, să se discute cu amândoi, în mod direct şi să fie conştientizaţi de voinţa lui Dumnezeu, dar şi să fie responsabilizaţi amândoi asupra consecinţelor, nici vorbă!
Am reprodus, mai sus, un crâmpei din frumoasele şi dramaticele pagini din cartea MAIORUL cu gândul la tinerii din zilele noastre pentru a-i îndemna să cultive Iubirea în sufletul lor şi să nu se grăbească cu apropierile în plan fizic. Din ceea ce discut eu, în calitatea mea de scriitoare în domeniul sufletului, cu tinerii constat că, de fiecare dată când nu îşi consolidează relaţii sufleteşti şi prietenii adevărate, dar se grăbesc către apropieri fizice, se despart şi suferă enorm. Numai perechile care au liantul cel mai puternic sentimental-spiritual, rămân împreună şi se căsătoresc.
Căsătoria este actul sacru, este sacralitatea imensă a existenţei, trasmutaţia pe cele trei planuri a nunţii, iar Drama Creaţiei şi Misterul Mântuirii nu este deloc o idilă oarecare, ci o asumare conştientă sau inconştientă de destin. Şi căsniciile nefericite mântuiesc, ascund în ele o nevoie de ispăşire şi de sacrificiu. Dar, căsătoria trebuie să fie o alianţă nu o luptă.
Invit tinerii la curiozitatea de a citi cărţi despre tradiţiile misterioase ale istoriei ancestrale şi despre ritualurile tainice ale religiilor arhaice, dar mai ales ale începutului Creştinismului!
Această cunoaştere amână acte în planurile materiale şi deschide mintea spre a şti puterea spiritului ce conduce materia. Îi va ajuta să trăiască conştient, responsabil şi să dobândească un înalt nivel de cultură, ceea ce este foarte important şi pentru băieţi şi pentru fete!
În volumul doi, Mărgăritarele copilăriei, primăvara tinereţii, autoarea începe cu descrierea satului unde a fost familia ei înainte de a se naşte ea, -Ţigmandru, pe Târnava Mare. De acolo plecase, între îngeri, sora sa Livia, iar mai târziu părinţii îi dăduseră şi ei acest nume. Noi considerăm acest lucru o greşeală din partea celor care procedează astfel. Nu e aici locul să explicăm încărcătura grea a semnificaţiilor acestui obicei.
Mai departe ne spune că în locul ei părinţii aşteptau un băiat şi cum tatăl s-a întristat cînd a văzut că i s-a născut tot o fată. Mai avea o soră Iulia. Vedem mai departe cum mama eroinei acestor cărţi a sesizat înclinaţiile artistice ale fetiţei Livia-Ana, numită Nuţa, dar şi energia ei nestăvilită, şi a ajutat-o în a se manifesta prin dans şi cântec.
Citim cu fascinaţie evenimente din viaţa de studentă a autoarei, evocarea unor profesori, dar constatăm şi viaţa culturală de calitate a Clujului universitar de atunci.
În Spinii tinereţii, lectura ne poartă prin alte trepte de viaţă ale eroinei: numirea ca profesoară, logodna, nunta, moartea tatălui, bucurii dublate de necazuri.
Cînd ne spune despre plecarea din ţară, ne arată şi suportul spiritual:
«Ca să pleci în lumea largă, fără să fii asigurată de un ajutor, la vârsta de 42 de ani, reprezenta un curaj aproape nebunesc. Însă abia de câteva zile imprimase recitările omului iubit şi îi reveneau mereu în minte versurile poeziei lui Arghezi: „De-abia plecaseşi” …, care se termină cu: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”».
Volumul patru, intitulat Două călătorii, constituie, pentru cei care nu au călătorit niciodată în vreo ţară străină, cum este şi cazul meu, un prilej de a afla, povestit cu talent, sinceritate şi claritate, informaţii diverse şi importante, unele pentru a fi de folos preventiv, dacă vor călători vreodată.
Doamna Dr. Dr. Ana Tătaru (Livia-Ana Tătar), lingvistă şi literată, scriitoare ce a publicat lucrări ştiinţifice importante, dintre care o amintim pe cea fundamentală: Dicţionar de pronunţare a limbii române, lucrări semnate cu numele său real, în acest ultim tom, din ciclul OAMENI ŞI UMBRE, semnate Ana Spătaru, povesteşte o călătorie în Japonia pe care a făcut-o în anul 1968 şi o călătorie în America pe care a făcut-o în anul 1976, deşi a mai fost în multe ţări, participând la peste 40 de congrese ştiinţifice internaţionale.
Când am citit splendida descriere a călătoriei în Japonia pe care autoarea a făcut-o în anul 1968 am o conexat informaţiile cu Japonia anului 1600 despre care am citit în imensul roman Shogun, autor James Clavell. Eu, ca şi ceilalţi români, în acel an 1987, am citit uşor sutele de pagini traduse pentru că în România se citea foarte mult înainte de anul 1989.
Evenimentul deosebit când Nuţa a vizitat Japonia a fost prilejuit de participarea la Congresul Internaţional de Acustică de la Tokyo.
Cărţile pot fi citite în ce ordine dorim pentru că fiecare are înţelesul ei. Lectura este o Bucurie pentru că, vorbind în cărţile sale în numele unei experienţe trăite personal, acestea au precizia, simplitatea şi prospeţimea cunoaşterii şi astfel sunt vii şi pot fi citite cu plăcere.
Cărţile, prin care povesteşte crâmpeie din viaţa sa, sunt de o frumuseţe copleşitoare atât prin stilul folosit, prin conţinutul echilibrat între trăirile, tragice în unele planuri şi fericite în alte planuri, totul datorat Iubirii reale pentru Dumnezeu a autoarei, cât şi prin claritatea şi corectitudinea limbajului. Scriitoarea este o eminentă profesoară de Limba Română, deci corectitudinea limbajului i-a fost la îndemână ca şi adevărul povestit ce dă lecturii o notă de permanentă curiozitate de la prima până la ultima filă.
Când manifestăm Adevărul, când ne împodobim viaţa cu Frumuseţe şi Înţelepciune, ne aflăm în Rezonanţă cu Creatorul şi cu divina Sa Creaţie, adică suntem invulnerabili, puternici, sănătoşi, mereu învingători.
Doamna Dr. Dr. Ana Tătar este un exemplu viu de om care a trăit permanent cu mintea la Dumnezeu şi de aceea, fiind acum în vîrstă de 84 ani, are mintea clară, dovadă eseurile pe care le publică în ziarul Răsunetul, texte din care toţi oamenii au de învăţat.
Când iubim curat, necondiţionat, trăim conform Legii Rezonanţei. Când suntem creativi şi creatori trăim conform acestei legi. Când exprimăm Binele, când dăruim cu generozitate, când privim cu înţelegere şi milă, când suntem blânzi, buni şi drepţi, acţionăm conform Legii rezonanţei.
Fericirea şi libertatea trebuie să ni se datoreze sută la sută nouă. Acest lucru rezidă din cărţile Doamnei Dr. Dr. Ana Tătar. Şi asta pentru că fericirea şi libertatea, cele două aspecte fundamentale ale sănătăţii, sunt stări interioare şi în Sinele nostru nu avem acces, decât noi. Ceea ce înseamnă că ultima responsabilitate revine Omului.
Bistriţa, 2 noiembrie 2011 Jeniţa Naidin
