Anthony Stevens – Despre terapia lui Jung – 5 –

 

 

 

Iubirea este un Dar de la Dumnezeu,

nu e o obligaţie.

Preţuiţi Darul primit

şi nu pretindeţi atenţie tot timpul.

Iubiţi fără să cereţi nimic în schimb.

Doar Dumnezeu are dreptul să judece.

Jeniţa Naidin

 

 

Din Iubire pentru Dumneavoastră cititorii mei postez informaţii dobândite în viaţa mea,  sau din cărţi importante citite de-a lungul timpului.

Aceste informaţii au valoare de Adevăr şi de aceea şi azi, vă propun să citim   fragmente din cartea:

„JUNG”,

scrisă de  Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,

în colecţia: Maeştri spirituali.

Prima postare  a început în data de 15.03.2015.

Astăzi culeg  un text de la pag. 151 -156.

În Linişte,

ce reprezintă o calitate a vieţii noastre interioare,

să avem o lectură-studiu  folositoare sufletului nostru.

Citez:

«Jung considera că pe măsură ce civilizaţia noastră devine mai seculară, mai materialistă şi mai coercitiv extravertită, nefericirea, 

„lipsa de sens şi scop”

a vieţilor noastre sporesc.

Care ar fi soluţia?

Nu o  „reîntoarcere la Biserică”, deoarece propria lui experienţă l-a învăţat că –exceptând cazul când se produce o revelaţie de tip gnostic – religia organizată înseamnă moarte spirituală.

(Deschid o paranteză, cu tot respectul faţă de scrierile lui Jung, pe care le studiez cu atenţie în ultimii douăzeci de ani, dar doresc să spun cititorilor mei că am credinţa mea personală cu privire la Biserici, Lăcaşuri de Cult, Temple, Catedrale, etc., şi anume, că sunt necesare oamenilor, pentru fiecare în parte în diferite etape ale vieţii. Nu pot fi de acord cu dogmele, cu habotnicia şi cu fixaţiie. O libertate bine înţeleasă a fiecărui suflet,  ce are dreptul să se ajute, pentru a fi sănătos, după cum are nevoie, este mai mult decât necesară.

Iar religia organizată nu are cum să fie „moarte spirituală” dacă este slujită de preoţi-oameni de cultură şi cu adevărat iubitori de Dumnezeu. Închid paranteza).

Contiuu  să citez:

Şi tot în urma propriei experienţe, era încredinţat că n-avem altă soluţie decât să  părăsim căutarea exclusiv extravertită de sensuri, desfăşurată în lumea exterioară a obiectelor materiale şi atât de tipică pentru cultura noastră, spre a restabili, în schimb, contactul cu facultăţile creatoare de simboluri existente latent în însăşi natura noastră psihică. Iar pentru asta e nevoie de un intens travaliu psihologic care să ne facă receptivi la bogăţia lăuntrică a inconştientului, spre a ne realiza efectiv tendinţele către totalitate.

În acest proces, semnificaţia şi sensul ne reumplu vieţile.

Jung a împărţit analiza în patru etape care inevitabil se suprapun şi nu se  succed neapărat, întotdeauna, în aceeaşi ordine. Ele sunt:

„(I) Confesiunea – reprezintă etapa catarsisului iniţial, în care pacientul împărtăşeşte analistului secretele care-l apasă.

Procesul este de regulă asociat cu un simţământ de mare uşurare, de despovărare, de eliminare a unei încărcături otrăvite. Sentimentele de vinovăţie scad în intensitate, la fel sentimentul de-a fi izolat, inferior, un paria.

Începe integrarea umbrei.

(II)    Clarificarea – etapă echivalentă, în mare, cu analiza  „interpretativă” freudiană. Sunt examinate simptomele şi fenomenele de transfer şi sunt identificate zonele de dezvoltare ratată. În această etapă se produc rareori transformări radicale, dar începe interacţia intensă cu inconştientul.

 

(III)    Educarea:  intuiţiile obţinute în etapele I şi II, sunt acum implantate în viaţă. Persoana începe să se resimtă pe sine altfel şi să exploreze noi modalităţi de a fi. Lucrul acesta e însoţit de o adaptare la cerinţele societăţii.

(IV)  Transformarea:  interacţia cu inconştientul determină persoana să se confrunte cu umbra, anima sau animusul şi cu alte componente arhetipale activate spre a-i contracara homeostatic, în mod natural, dezvoltarea anterioară- îngustă, neurotică ori unilaterală.

În această etapă întră în scenă, suverană, funcţia transcedentală a simbolurilor.

Calea spre individuaţie este acum deschisă şi e asociată cu atingerea  „identităţii de sine”, o stare depăşind simpla  „normalitate” sau  „adaptare socială”  şi reprezentând deplina afirmare şi acceptare a persoanei proprii ca entitate completă şi perfect îndreptăţită.”

Jung a explicat procesul analitic prin prisma studiilor sale de alchimie. A admis că, asemenea alchimiei, analiza nu e o ştiinţă, ci o artă, o ars spagyrica (spagyrica provenind din două cuvinte greceşti, span, care înseamnă a sfâşia, a separa, a întinde – aşadar a analiza -, şi agerein, a aduna laolaltă sau a asambla – aşadar a sintetiza). Deviza alchimică solve et coagula („dizolvă şi coagulează”) exprimă înseşi aceste două trepte:

„Alchimistul vedea esenţa artei sale în separare şi analiză, pe de-o parte, şi în sinteză şi consolidare, pe de alta”. […].

Faza analitică este corespondentul metodei reductive a lui Freud şi primelor două etape ale analizei jungiene, iar următoarea, faza sintetică, e corespondentul ultimelor două etape.

Atingerea scopurilor analizei sau, dimpotrivă, eşecul ei depinde de materialele brute (prima  materia din alchimie) cu care pacientul şi analistul vin în situaţia analitică (retortă, vas) şi de transformarea produsă prin interacţia lor. Prima condiţie este ca ambii să-şi asume o totală responsabilitate atât pentru ei înşişi, cât şi pentru propria contribuţie la relaţia lor. „Doctorul trebuie să iasă din anonimat şi să dea seamă despre sine, aşa cum le cere şi pacienţilor să facă”.

La început, celor mai mulţi pacienţi le este greu să-şi asume responsabilitatea faţă de ei înşişi şi boala lor, preferând să-i facă pe alţii răspunzători şi să adopte o atitudine pasivă sau ependentă de analist.  Dar lucrurile trebuie să se schimbe dacă analiza are şansa să treacă vreodată dincolo de a doua etapă.

„Adevărata terapie începe abia când pacientul vede că nu-i mai stă în cale tatăl sau mama, ci el însuşi…”. […].

A convinge pacientul să-şi asume propria boală cere uneori mult tact, căci altminteri el poate adopta o atitudine morală de autocondamnare.

Pacientul trebuie să înţeleagă că boala nu e  „vina”  lui, însă doar el poate să-i dezvăluie semnificaţia şi să-i descopere tratamentul.

Scopul este de a stimula o relaţie creatoare, atât cu boala, cât şi cu personalitatea ca întreg, şi nu de a genera sentimente de vinovăţie ori remuşcări.

Tehnicile analizei jungiene –  cele două fotolii, reciprocitatea dialectică

între două persoane egale, pauzele relativ frecvente şi reducerea progresivă a numărului de şedinţe, analiza personală a viselor şi  „imaginaţia activă” din afara situaţiei analitice – au, toate, scopul de a întări la pacient acest simţ al responsabilităţii faţă de propriul proces de creştere lăuntrică.

Iată de ce a înlăturat Jung divanul din camera de consultaţie. Determinând  pacientul să fie pasiv şi dependent, divanul favoriza cu siguranţă regresiunea freudiană la complexele infantile şi împiedică iniţierea acelei aventuri cu scop de conlucrare şi prospectare ce defineşte, în concepţia lui Jung, analiza.

Deşi lua notă de ceea ce fusese pacientul în trecut, Jung se arăta mult mai interesat de ceea ce este pacientul în procesul devenirii lui prezente.

Faptul de a sta faţă în faţă  pe fotolii asemănătoare înlesnea,  atât pentru pacient cât şi pentru terapeut,  considerarea celuilalt drept un coleg implicat într-o activitate comună, ca şi testarea veridicităţii eventualelor proiecţii pe care fiecare le-ar fi putut face asupra celuilalt.

În ce priveşte frecvenţa şedinţelor, Jung  critica practica freudiană de-a vedea pacienţii foarte des, vreme îndelungată.

„Psihanalistul crede că trebuie să-şi vadă pacientul o oră pe zi, luni în şir; eu mă rezum în cazurile dificile la trei sau patru şedinţe pe săptămână. De regulă mă mulţumesc cu două şi de îndată ce pacientul începe să meargă bine le reduc la una singură. Între timp, el trebuie să lucreze singur, dar sub supravegherea mea. Îi furnizez  cât se poate de repede cunoştinţele psihologice necesare pentru a se elibera de autoritatea mea medicală. În plus, întrerup tratamentul cam la zece săptămâni, ca să-l retrimit astfel în mediul lui normal… În cadrul unui asemenea procedeu, timpul acţionează ca un factor de însănătoşire, fără să fie nevoie ca pacientul să plătească timpul doctorului. Cu o orientare adecvată, majoritatea devin în stare după o vreme să-şi aducă propria contribuţie – oricât ar fi ea de modestă la început – în  activitatea comună. Potrivit experienţei mele, durata absolută a curei nu e scurtată prin mai multe şedinţe.” […]

Afirmaţia lui Jung că timpul necesar analizei nu se scurtează prin menţinerea unui număr mare de şedinţe săptămânale e dovedită de anumite studii care n-au reuşit să demonstreze că cinci şedinţe ar produce rezultate mai bune decât se pot obţine cu una sau două şedinţe pe săptămână.  Există totuşi analişti, mai ales freudieni, dar şi unii postjungieni din şcoala „psihologiei dezvoltării”,  care susţin – aşa cum se susţine o dogmă religioasă – că analiza înseamnă patru sau cinci şedinţe săptămânale,  „astfel nu e analiză”.  Jung ar fi tratat cu dispreţ o asemenea idee. În orice caz, procesul analitic nu poate fi grăbit.

Ars spagyrica necesită fatalmente timp ca să-şi îndeplinească ţelurile.

Un alt aspect al practicii  lui Jung, pe care cei mai mulţi analişti au decis să-l ignore (adesea din motive financiare), este recomandarea lui de a se întrerupe analiza din zece în zece săptămâni, astfel ca pacientul să plonjeze iar în viaţă şi să i se tempereze speranţele puse în analist, stimulându-i-se în schimb încrederea în sinele propriu.

În felul acesta pacientul nu trăieşte pentru analiză, ci face analiză ca să trăiască –

lucru extrem de benefic atât pentru pacienţi, cât şi pentru analişti deoarece e evitată starea de epuizare ce-i poate afecta atât de lesne pe terapeuţii conştiincioşi şi munca lor este ferită de pericolul de a cădea într-o  „rutină” ori într-o tehnică lipsită de viaţă. O întrerupere periodică a îndatoririlor clinice le dă analiştilor posibilitatea să se dedice altor ocupaţii, precum cercetarea, scrisul, lectura, pictura, modelajul în lut, călătoria, sportul, astfel încât să-şi poată realimenta energiile creatoare şi să-şi întărească imunitatea faţă de acele forme de contagiune psihică şi de „vidare”  obişnuite în rândul terapeuţilor, asistenţilor sociali şi psihiatrilor.

Trebuie totuşi să recunoaştem că unii pacienţi nu pot deloc să lucreze astfel, mai ales cei care, din cauza unor deficienţe parentale manifestate în copilărie, au tulburări de personalitate la limita patologicului ori de tip narcisist – sau, în fine, suferă de ceea ce Bowlby numea  „dependenţă anxioasă”.  Aceşti pacienţi au nevoie de timp ca să stabilească o relaţie de lucru cu analistul, relaţie datorită căreia pot începe să se considere capabili de o legătură durabilă, bazată pe intimitate şi încredere. Şi numai după ce a obţinut lucrul acesta pot începe să beneficieze de acea interacţie imaginativă cu inconştientul pe care Jung o consideră crucială în analiză. Exceptându-i pe aceştia şi alte câteva cazuri neobişnuite, abordarea jungiană clasică poate fi aplicată cu succes pacienţilor suferind de cele mai diverse probleme personale şi dereglări neurotice.

Pentru Jung, interacţia cu inconştientul reprezenta propriul său mod de viaţă, având drept scop de  a fi, pur şi simplu, în suflet (esse in anima), ceea ce înseamnă să fii mereu receptiv la forţa creatoare a sufletului.

„A fi ceea ce posedă suflet este a fi viu.

Sufletul este partea vie din om,

e ceea ce trăieşte în sine şi produce viaţă…”».

(Va urma)

*

Vă propun să privim imagini frumoase:

Naşa mea de la Băbuşa în Biserica Cimitirului din Com. Dumeşti jud. Vaslui

Bistriţa,  Joi,  19 Martie 2015   Jeniţa naidin

Articol revăzut azi, 13 August 2015  Jeniţa Naidin