Anthony Stevens – Despre terapia lui Jung – 6 –

Am fotografiat flori de pe masa din bucătărie.

 

 

„Astăzi te afli

acolo unde te-au dus gândurile de ieri,

Iar mâine te vei afla

 acolo unde te vor duce gândurile de azi.”

Blaise Pascal

 

 

Azi suntem la finalul postărilor mele despre Terapia lui Jung.

Timp de şase zile v-am adresat o invitaţie luminoasă pentru ca să citim fragmente din cartea:

„JUNG”,

scrisă de  Anthony Stevens, apărută la Editura Humanitas, 1996,

în colecţia:

„Maeştri spirituali„.

Prima postare  a început în data de 15.03.2015.

Astăzi culeg  un text, fragmentat,  de la pag. 156 – 161 a acestei cărţi minunate.

Ne amintim un Adevăr spus demult pe care încerc să îl scriu aici aproximativ:

Numai în linişte ştiinţa imemorială,  ce zace în cele mai ascunse locuri ale Fiinţei noastre,

va pătrunde, încet-încet, în Conştiinţa noastră.

Prin lectura-studiu propusă în aceste zile, ca şi mine, veţi medita la viaţa Dumneavoastră  interioară,  adică la funcţionarea sufletului,  mai precis,  la Viaţa Dumneavoastră eternă, ce temporar este într-un trup fizic.

Citez:

«Lucrurile devin vii şi capătă suflet atunci când ajung sub influenţa imaginaţiei.

„Psihicul creează în orice moment realitate şi singura expresie pe care o pot găsi pentru activitatea asta  e –fantezie-.”  […].

 

Secretul, atât al analizei cât şi al vieţii, este să participi activ la această fantezie, deopotrivă în  viaţa din somn şi în cea trează.  „În somn fantezia ia forma visului. Dar şi în viaţa trează continuăm să visăm sub pragul conştiinţei”.  […].

Sufletul ne însoţeşte neîncetat,  însă în genere îi ignorăm manifestările pentru că nu reuşim să i le percepem. Iar lucrul acesta poate fi corectat nu numai ocupându-ne de visele noastre, ci şi din practica imaginaţiei active. E vorba de un procedeu prin care se asigură libertatea psihicului, îngăduindu-i să se exprime spontan, fără obişnuitul amestec al eului.

Este  „arta de a lăsa lucrurile să se întâmple”,  pe care Jung o remarcase la Hélène Preiswerk în timpul şedinţelor de spiritism şi de asemenea la el însuşi când se confruntase  cu inconştientul.

„Arta de a lăsa lucrurile să se întâmple, acţiunea prin nonacţiune, să te laşi în voia ta – cum propovăduia Meister Eckhart – au devenit pentru mine cheia menită să deschidă poarta către Cale.

Trebuie să lăsăm lucrurile să se întâmple în psihic”. […].

Imaginaţia activă necesită o stare de reverie, aflată între somn şi trezie. Este ca şi cum ai începe să te cufunzi în somn, dar te-ai opri puţin înainte de a-ţi pierde cunoştinţa şi ai rămâne în starea asta, atent la ce se întâmplă. E important să înregistrezi tot ce ai resimţit, astfel încât să poţi pune acest material, într-o formă neperisabilă, la dispoziţia conştiinţei:

îl poţi reda în scris, într-o pictură, în obiecte de lut şi chiar în dans ori în interpretări dramatice.

La început eşti de obicei un simplu spectator, dar dacă îţi este dat să resimţi realitatea sufletului şi să te supui cu adevărat forţei sale modelatoare, atunci trebuie să pătrunzi înlăuntrul fanteziei şi să devii un actor total implicat în dramă:

 

„Trebuie să te incluzi pe tine însuţi în acest proces, cu reacţiile tale personale, exact ca şi cum ai fi unul dintre personajele fanteziei sau, mai curând, ca şi cum drama care se joacă în faţa ta ar fi reală. Desfăşurarea fanteziei este un fapt psihic, la fel de real pe cât eşti de real – ca entitate psihică – tu însuţi.

Dacă această operaţie crucială nu este îndeplinită, toate transformările rămân, abandonate, în fluxul de imagini şi tu însuţi rămâi neschimbat.” […].

Tot din cauza propriei sale experienţe, Jung ţinea foarte mult ca pacienţii lui să-şi reprezinte în picturi imaginile psihice.

„Pacientul poate deveni independent în mod creator prin această metodă – dacă  o pot numi astfel. Nu mai e dependent de vise ori de cunoştinţele doctorului său, ci, pictându-se pe sine, îşi dă o formă proprie. Pentru că ceea ce pictează reprezintă fantezii active….

Este el însuşi într-un sens nou şi până acum străin pentru el, căci eul i se înfăţişează acum ca obiectul a ceea ce acţionează înlăuntrul său.  […].

Învăţând să-şi analizeze visele şi dezvoltându-şi capacitatea de imaginaţie activă, pacientul îşi asumă tot mai mult responsabilitatea pentru propria-i viaţă şi individuaţie.

„Prin urmare, timpul dintre consultaţii nu trece fără folos. În felul acesta faci mare economie de timp atât pentru tine, cât şi pentru pacient, în cazul căruia timpul înseamnă bani considerabili; şi totodată el învaţă să stea pe picioarele proprii, în loc să se cramponeze de doctor. Travaliul întreprins de pacient prin asimilarea progresivă a conţinuturilor inconştiente duce în cele din urmă la integrarea personalităţii sale şi ca atare la înlăturarea disocierii neurotice.”. […].

Terapeutul

La Jung veneau multe persoane, cu atestări medicale sau fără, exprimându-şi dorinţa de a deveni analişti.

Pe unul dintre aceşti solicitanţi Jung îl descrie în autobiografia sa:

era doctor, cu un trecut fără pată şi cu cele mai bune recomandări. Când şi-a exprimat intenţia de a se instrui ca să devină analist, Jung I-a spus:

„Ştiţi ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie mai întâi să învăţaţi să vă cunoaşteţi chiar pe dumneavoastră .

Dumneavoastră  înşivă sunteţi instrumentul.

Dacă nu sunteţi un instrument bun, cum ar putea pacientul să fie făcut bine? Dacă nu sunteţi convins, cum l-aţi putea convinge?  Trebuie să fiţi neapărat autentic. Dacă nu sunteţi, doar Dumnezeu vă mai poate ajuta!  Veţi îndrepta atunci pacienţii pe un drum greşit.

Aşadar, trebuie să acceptaţi mai întâi să fiţi analizat dumneavoastră.”. […].

 

Şi Jung l-a respins de îndată ce i-a ascultat primul vis care dezvăluia o psihoză latentă. Ce contează însă sunt observaţiile sale, relevând accentul pe care-l punea pe necesitatea ca terapeutul să se supună integral procesului pe care intenţionează să-l supervizeze pentru alţii.

„Un discipol din vechime spunea:

Dacă omul nepotrivit foloseşte unealta potrivită, unealta potrivită acţionează nepotrivit.

Acest proverb chinezesc, atât de adevărat, din păcate, contrastează puternic cu credinţa noastră în metoda  potrivită,  indiferent de omul care o aplică.

În realitate, totul depinde de om şi prea puţin sau nimic de metodă”. […].

Nu numai că analistul trebuie analizat în cursul instruirii sale, dar el trebuie să-şi continue singur analiza de-a lungul vieţii profesionale.

 

„Analistul  trebuie să înveţe  tot timpul, la nesfârşit… Am putea spune fără să exagerăm prea mult că nu mai puţin de jumătate din orice tratament care atinge straturi îndeajuns de adânci constă în examinarea de sine a doctorului, pentru că numai ceea ce  doctorul poate îndrepta în el însuşi ar putea avea şansa să fie îndreptat şi în pacient.

Şi nu e inutil nici dacă simte că pacientul îl loveşte, ba chiar îl dispreţuieşte; doar propria sa durere e aceea care-i dă măsura forţei de a vindeca. Acesta şi nu altul e sensul mitului grecesc despre doctorul rănit. […].

 

Autoanaliza e necesară deoarece, în concepţia lui Jung, relaţia analitică presupune din partea analistului o implicare la fel de puternică, dacă nu şi mai mare, ca a pacientului. La nivel inconştient, atât doctorul, cât şi pacientul iau parte la ceea ce alchimiştii au denumit coniunctio: asemenea unor substanţe chimice, ei sunt uniţi în situaţia analitică prin afinitate, iar interacţia lor produce o schimbare.

„Când se combină două substanţe chimice, ambele sunt modificate. Este exact ce se petrece în transfer”. […].

Termenul de  „transfer” a fost introdus iniţial de Freud spre a determina procesul inconştient prin care pacientul atribuie analistului simţăminte şi atitudini proprii, de fapt, unor persoane semnificative din trecutul său. Lucrul acesta produce aşa-numita relaţie de transfer, care trebuie diferenţiată de relaţia analitică sau alianţa terapeutică, referitoare la întregul relaţiei dintre pacient şi analist ca persoane reale.

Jung a lărgit considerabil sfera freudiană a transferului, concepând relaţia doctor-pacient ca pe o legătură arhetipală, prezentă în noi de la începuturile timpului.

În cursul unei analize, imaginile arhetipale sunt activate şi, odată proiectate asupra persoanei analistului, pot să-i confere acestuia o mare forţă terapeutică (sau distructivă).

Propria experienţă a lui Jung a pus în evidenţă proiecţia frecventă a unor persoane arhetipale de tipul magicianului, şamanului, vraciului şi bătrânului înţelept.

Apoi, fapt foarte important sub aspectul rezultatului terapeutic, analistul poate să devină receptorul proiecţiei unor nevoi arhetipale neîmplinite anterior. El poate deveni bunăoară personajul patern atotputernic de care pacientul a fost lipsit în copilărie – ceea ce a reprezentat, neîndoielnic, o componentă crucială în transferul efectuat de Jung însuşi asupra persoanei lui Freud. În sfârşit, intensa activitate inconştientă a pacientului determină o activitate simetrică în inconştientul analistului, iar rezultatul este că legătura dintre ei se transformă în ceva mult mai profund decât relaţia convenţională doctor-pacient.

Iar tocmai acest aspect al transferului duce la necesitatea stringentă ca terapeutul să fie temeinic analizat şi să rămână conştient de propria sa  „ecuaţie personală”.  Atunci abia îi este cu putinţă analistului să identifice elementele pe care le proiectează inconştient asupra pacientului (aşa-numitul contratransfer) şi să  le folosească în mod constructiv în relaţia terapeutică, neîngăduindu-le să devină distructive.

Mai mult, spre deosebire de analiştii altor şcoli, Jung a relevat importanţa vitală a sentimentului – nu numai al pacientului faţă de analist, ci şi al analistului faţă de pacient.

Sentimentul oferă un catalizator de inestimabilă valoare.

El trebuie să fie prezent în relaţia eului cu inconştientul şi, în aceeaşi măsură, în relaţia analitică însăşi. Lucrul acesta e mai cu seamă valabil atunci când pacientul şi analistul sunt amândoi bărbaţi sau amândoi femei, reuşita fiind condiţionată de existenţa unei relaţii afective a fiecăruia cu inconştientul celuilalt. Unii pacienţi, excesiv de raţionali,  „încearcă să înţeleagă doar cu creierul… şi când au înţeles cred că au realizat până la capăt ceea ce le revenea. Faptul că ar fi trebuit să aibă şi o relaţie afectivă cu conţinuturile inconştientului li se pare bizar, ba chiar ridicol”.  […].

Şi totuşi, dacă sentimentul nu e prezent, nu se va produce nici creşterea lăuntrică, nici transformarea.

Astfel, în orice analiză temeinică personalitatea doctorului şi a pacientului sunt implicate la fel de total. Propunând această concepţie profund angajată asupra relaţiei analitice, Jung desăvârşea viziunea operei sale de-o viaţă, datând din vremea în care, student la medicină, citise în Krafft-Ebing că bolile mentale sunt „maladii ale personalităţii” şi că, pentru a le trata, doctorul trebuie să se situeze  „înapoia obiectivităţii experienţelor sale” şi să răspundă cu „totalitatea fiinţei proprii”.».

*

Mai demult, am aşezat flori, am fotografiat imagini frumoase.

Să le privim în ziua  eclipsei parţiale de soare, superlunei,  mareei secolului…

şi ce va mai fi….

Bistriţa,  Vineri, 20 Martie 2015.   Jeniţa Naidin

Articol revăzut azi,  13 august 2015        Jeniţa Naidin