Austria – Locul unde Dumnezeu a pus cerul prea jos

Pe lângă istoria sa întortochiată, marii oameni de cultură pe care i-a dat, bogăţiile adunate si etalate cu semeţie, Austria este renumită si pentru peisajele sale fermecătoare. Dintre acestea, de departe, cele montane sunt vestite în întreaga lume.

Drumurile şerpuiesc printre spinările împădurite, presărate parcă de o mână ciclopică într-o dezordine plăcută privirii. Brazi drepţi şi înalţi, crescuţi ca peria, dau impresia unei pături aruncate peste spinările munţilor spre a ţine de cald – sau răcoare – pentru viaţa ce se petrece sub verdele închis al umbrarului. Ici colo mici poieniţe înierbate pun câte un petec de un verde mai crud.

 

La poalele pădurilor, păşunile se întind de-a lungul şoselelor,  bordând cu smaraldul lor proaspăt tainele întunericului codrilor de deasupra. Căsuţe izolate sau fânare încă neumplute sparg cu culoarea lor maronie-putredă netezimea peisajului. Oricât ai căuta un petec de teren pârloagă, ori vreun gunoi cât de mic aruncat ori depozitat, nu vei găsi. Totul este ca în peisajele austriacului Anton Joseph Koch: idilic.

Cu cât urci mai mult, cu atât culmile devin mai ascuţite, mai neregulate şi, uneori, îşi pierd din podoaba verde, dând impresia că pătura cu care au fost învelite este mai roasă ori chiar ruptă şi prin spături ies, rebele, piscuri cenuşii.

Ciudăţenia constă în faptul că nu ştii niciodată dacă în spatele piscului pe care îl vezi în faţa ta nu se ascunde cumva un altul, mai înalt, pe care îl bănui doar, ca prin vis. Căci parcă-parcă zăreşti ceva, ca un contur cu o tentă mai închisă, care acum se tulbură, acum se limpezeşte, rămânând totuşi în stadiu de bănuială. Şi asta din cauza norilor câlţoşi care se agaţă de culmile munţilor austrieci, precum scaieţii de blana mioarelor ce-şi fac veacul în poieniţele şi platourile înalte. Iar dacă ai ocazia –şi nu se poate să nu o ai dacă traversezi Austria- să treci de cota 1000 m, atunci vei avea prilejul să asişti la un spectacol incredibil: printre toate piscurile, coborând uneori prin văi, caiere despletite de nori albi se scurg, se ridică, se deşiră şi se împletesc, încât ai impresia că acesti munţi sunt o ţesală imensă care piaptănă fuiorul norilor. Multe din suviţe rămân îndelung printre „dinţii” giganticului pieptene, altele dispar pentru a apărea după câtva timp ceva mai încolo, reluânu-şi dansul de forme şi transparenţe.

Este clar: aici Dumnezeu a pus cerul prea jos!

Pentru frumuseţea munţilor austrieci, cerul de aici trebuia să existe mult mai sus, norii să se plimbe pe deasupra culmilor şi să admire jocul de volume al piscurilor care, privite de sus, ar apărea ca suprafaţa unui ciocan de tocat carne.

Iar noi, efemerii existenţiali în comparaţie cu zbârciturile majestuoase ale Terrei, să le putem admira frumuseţea de basm, de la poale până la ultima piatră din vârf.

Dar poate tocmai acesta este farmecul lor, să fie descoperiţi „pe bucăţele”,  să lase loc la visare şi la o eventuală nouă vizită, în speranţa că atunci vei vedea mai mult, mai bine.

 

Dragoş Vasiliu – Iaşi

August 2015

 

***

Am primit pentru publicare acest articol, scris cu talent, de la autorul cărţii:

„Fără chip”, Dragoş Vasiliu-Iaşi.

Simt o Bucurie când  pot publica scriitori ce au texte asemănătoare cu profilul   site-ului meu, astfel încât, citiorii să aibă informaţii şi imagini cât mai utile.

Precizez,  că nu decid să public textele primite decât după ce le citesc, astfel încât, responsabilitatea se împarte…

Textul primit de la autor este presărat cu fotografii foarte frumoase,  din locurile descrise, pe care, însă, la postare, blogul nu le-a preluat.

Aştept să le primesc  în alt format, iar eu să le prelucrez şi postez,  pentru a fi văzute de cititori.

***

Până primesc fotografiile din Austria, vă rog să priviţi imagini din ROMÂNIA:

Am fotografiat un câmp cu floarea soarelui pe un deal de lângă satul Ţibăneştii-Buhlii.

 

Şi… Trandafirii, aproape nelipsiţi din conţinutul Blogului meu.

*

Am postat astăzi,

Luni, 7 Septembrie 2015   Jeniţa Naidin