Avem o CRUCE de purtat

 

 

Sunt la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în  2011

Sunt la Mănăstirea  Rohia,  în 2011

Fiecare să îşi poarte CRUCEA!

Auzim des, în viaţa noastră, această sintagmă.

Astăzi, vineri, 14 septembrie 2012, de ziua Crucii, mă gândesc cum fiecare dintre noi ne purtăm, mai uşor, ori mai greu, CRUCEA.

Simbolistica acestui cuvânt greu de sens  are semnificaţii multiple.

Să citim un text din Proloage  ce se află scris  la ziua de 14 septembrie de Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului:

„Crucea este, adică, partea cea mai adâncă din taina mântuirii fiecăruia dintre noi, partea cea mai adâncă din taina mântuirii lumii întregi. Este ca şi cum fiecare în parte, dimpreună cu toată lumea, am mărturisi cu recunoştinţă şi am zice către Hristos cel răstignit: te-ai gândit pe Crucea Ta şi la mine, Doamne, şi o picătură din sângele Tău ai vărsat-o şi pentru mine, în ceasul pătimirii Tale, pe lemnul cel grozav al Crucii. Învaţă-ne să nu uităm dragostea aceasta a Ta niciodată şi că-Ţi suntem datori cu un răspuns, că dragostea cu dragoste se plăteşte.”

 

Spunem că avem o Cruce de dus când suntem angajaţi într-o treabă ce ne revine şi a cărei rezolvare necesită din partea noastră mult efort.

 

Am pus titlul acestui text Avem o CRUCE de purtat, pentru că afirmaţia se referă la toate evenimentele vieţii noastre ce le trăim cât suntem în corpul fizic.

Doar plecarea la Cer opreşte zbuciumul vieţii noastre pământeşti!

Plecarea la Cer este un moment stabilit de Dumnezeu.

În această călătorie a noastră pe Pământ, vă spun, din proprie experienţă, că cel mai mare ajutor îl avem dacă ne rugăm neîncetat.  În acest fel creem o legătură puternică între noi şi Dumnezeu.

Fiind azi o sărbătoare aşa de importantă m-am gândit să postez un text pe care l-am publicat în cartea mea Scrisul şi Cititul, Editura Limes, 2007, şi pe care l-am scris în anul 2006,  povestind ceea ce eu personal am trăit.

În carte fiind un text amplu la acest capitol, aici  am selectat doar câteva fragmente.

Vă invit, cu drag, să citiţi:

 

Despre cum m-a ajutat pe mine Rugăciunea

            Rugăciunea este o lucrare nesfârşită,

 mai presus decât orice artă sau ştiinţă.

Prin rugăciune intrăm în legătură

 cu Fiinţa Cea fără de început

 sau, altfel spus, însăşi viaţa lui Dumnezeu

intră în noi prin acest canal.

Rugăciunea este un act de înaltă înţelepciune,

care întrece orice frumuseţe şi vrednicie.

În rugăciune aflăm sfânta încântare a duhului nostru.

Arhimandritul Sofronie

 

*

Rugăciunea şi munca limpezesc mintea omului.

Este o frază pe care o auzim destul de des în ultimii ani.

Eu pot spune că am experimentat şi este adevărat: Rugăciunea şi munca limpezesc mintea. Mai mult decât atât, în ultimii ani am fost atentă şi am văzut efectele benefice la mai mulţi oameni din jurul meu care au făcut acest experiment şi anume: au însoţit munca lor de rugăciune.

După mulţi ani de practicare a rugăciunii pot spune câteva lucruri pe care le simt, le trăiesc în mod firesc. Rugăciunea înseamnă, pentru mine, faptul că îl consider pe Dumnezeu o persoană vie. Ea este ajutorul cel mai de preţ şi preocuparea mea constantă. Şi eu, cu ani în urmă, simţeam că sunt singură şi scriam tot timpul, chiar şi pe cărţile pe care le citeam: „Doamne, cât de singură sunt!”. Asta pentru că eram singură şi nu integrasem încă ideea de Dumnezeu aşa cum o simt în prezent. Şi acum, când scriu, sunt singură, dar simt că Dumnezeu m-a ajutat să am o stare de acceptare a situaţiei şi să nu mă mai simt părăsită, adică îmi spun sincer că nu sunt singură, sunt cu Dumnezeu.

Acum pot afirma: niciodată nu suntem părăsiţi. Nouă ni se pare numai că suntem părăsiţi.

Privind în urmă, ştiu că rugăciunea mi-a fost de mare folos. Consider că am putut să depăşesc o oboseală  accentuată a sufletului cu ajutorul rugăciunii şi al unei autoanalize sincere a interiorului meu.

Nimic nu este mai greu, mai apăsător, pentru un om, decât să privească sincer în el însuşi. Acest lucru necesită o energie şi o perseverenţă aparte, dar, atât timp cât îţi recunoşti propriile dificultăţi şi le cauţi un remediu, Dumnezeu te ajută să rezolvi problema.

Eram spre vârsta de cincizeci de ani, lucrasem treizeci de ani neîntrerupt, fără concediu, şi într-un stres intens şi prelungit, când m-am trezit, într-o zi, că nu mai pot munci. Cel puţin nu mai puteam profesa în funcţia pe care o aveam atunci. Ar fi fost posibil doar dacă ar fi fost cine să mă ajute în câteva privinţe, pentru că nu mai aveam putere nici să chem taxiul, sau să telefonez să fiu ajutată cu o maşină de la dispeceratul instituţiei pentru a merge la serviciu. Eram foarte obosită. Cei din jurul meu erau, la rândul lor, copleşiţi de problemele lor.

Dumnezeu îmi luase mersul, nu de tot, pentru că prin casă şi prin împrejurimi puteam merge singură, dar nici asta oricând. Erau zile în şir în care nu ieşeam deloc, însă oricum, pentru distanţe mai lungi, aveam nevoie de ajutor. Câţiva ani nu am putut călători singură nici cu mijloace de transport în comun, nici cu trenul.

Am întrerupt activitatea, m-am mutat din Bucureşti în Bistriţa, un oraş mic, la munte, şi eram conştientă de faptul că nu puteam merge pe picioarele mele prea mult, decât prin casă, pe distanţe mici în împrejurimi, uneori, dar eram conştientă de darurile lui Dumnezeu şi anume: rugăciunea, cărţile, cititul, scrisul şi Darul Lacrimilor. M-am folosit de aceste daruri şi am admis că este o perioadă din viaţa mea diferită de cea dinainte.

Deschid o paranteză. Uneori, având o voinţă puternică, cutezam să îmi iau bilet dus-întors, pentru a fi o zi cu copiii, şi astfel petreceam două nopţi în cuşetă în trenul Bistriţa-Bucureşti. Atât simţeam că mă ţin puterile. Şi, mi-am văzut astfel copiii de câteva ori, spre mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce stau aşa puţin. Şi eu aş fi vrut să stau mai mult pentru că nu stingeam decât un dram din dorul imens. Dacă m-ar fi întrebat cu cuvinte calde de ce procedez aşa, le-aş fi spus, (în mod sigur cu ochii plini de lacrimi, fiindcă pe timpul acela plângeam din te miri ce), despre neputinţele mele, şi poate m-ar fi putut ajuta, însă am primit observaţii tăioase, interogaţii maliţioase şi alte durităţi.

La toate acestea, în gândul meu, am răspuns cu următoarea rugăciune:

Doamne, dă-mi putere să schimb ce se poate schimba,

dă-mi răbdare să suport ce nu se poate schimba şi dă-mi înţelepciune să le deosebesc. […]                                 Mi-am spus în sinea mea că este momentul să îmi ajut altfel copii, în primul rând să mă rog pentru ei permanent, să ajut în alt fel pe cei din jurul meu.

În ceea ce priveşte lecturile, am restrâns sfera de preocupări şi am continuat să citesc numai în domeniul spiritualităţii. Mi-am zis: este planul lui Dumnezeu pentru această perioadă din viaţa mea, iar alţi oameni sunt mult mai necăjiţi decât mine.

Am integrat un gând, pe care îl păstrez, şi anume: viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată, de aceea cât suntem aici, pe Pământ, să o trăim demn şi spre slujirea semenilor noştri. Consider că acest gând integrat ajută enorm orice fiinţă şi îl spun deseori oamenilor. Mi-a plăcut un  text dintr-o carte de rugăciuni şi vă propun să medităm la el:

„Ceasul morţii fiecăruia dintre noi nu l-a făcut cunoscut Dumnezeu  nimănui, pentru că în atotînţelepciunea Sa a chibzuit să fim întotdeauna pregătiţi, cu vrednicie, pentru clipa morţii, să fim împăcaţi cu Dumnezeu, să nu ne lenevim la gândul că moartea este departe, dar nici să nu ne îngrozim la gândul că ea este aproape.”

Avem un text splendid al Sfântului Vasile cel Mare: „gândirea permanentă la moarte este suprema înţelepciune omenească”. […] 

Cu această stare sufletească senină, că suntem vremelnici aici, trăim mai uşor, mai smeriţi, mai înţelept. Evităm păcatul mândriei. […]

Am spus cele de mai sus ca să ne obişnuim să vorbim despre acest moment al vieţii veşnice a sufletului nostru şi să nu ne fie frică de moarte. Adevărata noastră viaţă este viaţa sufletului, şi nu moare decât trupul şi asta atunci când este hărăzit de Planul Divin. Ştim asta. Tibetanii şi Egiptenii au cărţi minunate despre această transformare necesară. Eu văd plecarea noastră la Cer ca pe o primenire a Pământului şi Cerului. Dacă nu ar fi ciclul naşterii şi morţii şi ne-am naşte doar, cum am avea loc pe Pământ?

Mă opresc aici cu aceste gânduri şi să revin la Rugăciune.

Şi până acum câţiva ani, când am făcut schimbarea de care v-am vorbit mai sus, practicasem rugăciunea dar, din acel moment am luat legătura cu un Preot pentru a primi îndrumare şi am hotărât să mă spovedesc, pentru că nu mai făcusem aceasta de când eram copil. Ştiam că Dumnezeu conlucrează cu puterile omului, nu fără om şi că noi, oamenii, implicaţi şi cunoscători, ajutăm Creaţia. […]

Am parcurs cu bucurie cărticica şi am  început să meditez asupra unor noi lucruri. Am întâlnit expresii care mi-au plăcut: picături de lacrimi. Eu, la modul cel mai concret şi personal, eram obişnuită cu şiroaie de lacrimi, cu spălarea obrazului. Citind noile texte ce au venit în viaţa mea, m-am gândit la faptul că conştiinţa morală este puterea sufletească aşezată de Dumnezeu în noi, putere care stă la baza legilor morale divine cunoscute şi ne învaţă ce e bine şi ce e rău. Apoi am gândit cum conştiinţa simte răspunsul simţului moral care se dezvoltă în ea prin practicarea poveţelor lăsate de Domnul.

Cărţile sfinte ne dau îndrumări să deosebim conştiinţa psihologică, care este o funcţie de cunoaştere, de conştiinţa morală, care, pe lângă capacitatea de cunoaştere, ne ajută la îndumnezeire. Eu sunt de acord cu ce spun Sfinţii Părinţi, că singura metodă de vindecare a omului este cea ascetică fiindcă şi eu am aplicat în viaţa mea personală atitudinea aceasta. Pot spune că este foarte grea. Numai că până la urmă greutăţile, suferinţele ne dau puterea spiritului.

Puterea spiritului, spiritul sacrului este o avere inestimabilă în viaţa omului.

[…]

În anul 2001,   Preotul duhovnic mi-a dat să citesc cartea: Vindecarea arborelui genealogic, de Dr. Kenneth McAll, carte care a avut un impact enorm asupra mea. […]

Dacă aş fi citit aşa o carte în tinereţe, aş fi avut altă viziune despre viaţă. Aceasta a fost prima frază pe care am rostit-o, în gând, după ce am terminat-o de citit. […]   Şi am plâns. Şi cu picături de lacrimi şi cu şiroaie. Este mare lucru să fim informaţi explicit, să nu se lase lucrurile ca fiind de la sine înţelese.

Mă străduiesc cât pot să nu fac presupuneri şi le doresc oamenilor acelaşi lucru. Să aibă curajul să pună întrebările potrivite, dar să nu facă presupuneri. Să ne dorim să gândim pozitiv. […]

Mă gândesc la spaţiul tipografic restrâns, dar mi-ar plăcea să reproduc aici întreg Studiul introductiv al regretatului Părinte Constantin Galeriu. Mă voi rezuma să spicuiesc doar câteva fraze:     „Titlul însuşi, Vinecarea arborelui genealogic , arată că este vorba de o explorare amplă a suferinţei omeneşti atât în adâncul unei fiinţe agresate în însuşi începutul ei de existenţă (este vorba despre avort) cât şi conştiinţele celor care, din nefericire se fac părtaşi acestui supliciu. […] E de ajuns să arătăm aici că, potrivit statisticilor, în ţara noastră din patru sute conceperi umane (în anii de după «Revoluţie») doar o sută au ajuns la naştere. […] Suferinţa umană ia proporţii prin înrâurirea conştiinţei suprimării vieţii asupra mai multor ramuri colaterale ale Arborelui Genealogic al unei familii. […] O întrebare fundamentală s-a pus din vremuri străvechi: din ce moment o fiinţă concepută, rod al cuplului uman, este considerată existenţă şi persoană umană? Sfânta Scriptură, Bărbaţii Sfinţiţi ai Bisericii, precum şi legi ale Dreptului Antic arată realitatea vieţii personale şi drepturile la viaţă din ceasul odrăslirii vieţii. Şi, mai mult decât atât, chiar înainte de zămislire, din tainica Pronie şi prevedere a lui Dumnezeu: Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece te-am sfinţit şi te-am numit prooroc pentru popoare vorbeşte Dumnezeu prin gura proorocului Ieremia. Iar Psalmistul evocă în acelaşi duh:  Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele… nu sunt ascunse de Tine oasele mele pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Şi Sfântul Pavel inspirat arată:… Dumnezeu m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său să descopăr pe fiul său întru mine, pentru ca să-l binevestesc la neamuri (Galateeni…) […] Fundamental, se ştie, spiritul programează energii. Obsedat de biologic, de trupesc, la nivelul ZOOLOGIC decazi şi aşa rămâi. TRUPUL E O BUNĂ SLUGĂ DAR UN RĂU STĂPÂN, spun sfinţii părinţi. […] Vocaţia, chemarea omului este să facă din trup UN TEMPLU AL DUHULUI SFÂNT, o Biserică a Dumnezeului celui viu.”

[…]

– Rugăciunea lăuntrică neîncetată este ca un zbor liber al sufletului omenesc spre Dumnezeu. Pentru a obţine un progres cu rugăciunea aceasta izvorâtă de sus, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze. Roagă-te mereu cu ardoare, rugăciunea însăşi îţi va arăta cum poate să devină neîncetată, îţi trebuie însă un oarecare timp.!

[…] … însă, în ceea ce priveşte rugăciunea, spuneam câteva rugăciuni, dar nu permanent, ci la nevoie, şi TATĂL NOSTRU doar seara. Deseori îmi aminteam de mama mea, care la orice lucru adăuga: „Dacă vrea Dumnezeu”, şi de tatăl meu care, când eram mici, ne citea din Sfânta Scriptură Cartea lui Iov ca să ne ajute să avem răbdare şi să nu ne supărăm cu nici un chip pe Dumnezeu indiferent ce ni se întâmplă.

Eu am început cititul în Biblie  pe la patruzeci de ani când era fiul meu Florin  student în anul I (1992), fiindcă nu am avut până atunci Cartea în casă de când mă căsătorisem. În casa părintească Sfânta Scriptură stătea pe masa din camera părinţilor, era un exemplar vechi legat în piele de căprioară. În casa socrilor mei nu am văzut o Biblie.

Mai avusesem şi o idee năstruşnică în minte, nu ştiu de unde, precum că numai preoţii şi bărbaţii citesc în  Sfânta Scriptură, poate de la faptul că numai pe tatăl meu îl văzusem citind, dar pe mămica niciodată. Vedem cât de importantă este influenţa mediului în care trăim.

Amintesc aici cum, în ultimii ani, ca şi în prezent, cărţile de rugăciune şi Sfintele Scripturi m-au însoţit şi mă însoţesc, iar ceea ce cred că m-a ajutat a fost faptul că, citind textele, le credeam şi le puneam în aplicare.  Credinţa, încrederea m-au ajutat. […]

Legat de încrederea în Dumnezeu , am să dau un exemplu: de când am citit în Sfânta Evanghelie după Marcu textul:

„De aceea vă spun: Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre. Iar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele.”,  am crezut în faptul că o credinţă pură are puterea de a-şi realiza obiectivul prin ea însăşi. Aşa că rugăciunea poate fi o permanentă mulţumire. Azi, când scriu aceste rânduri, aşa gândesc: mulţumesc permanent Domnului pentru toate evenimentele vieţii, fiindcă ele au un rost, fie că sunt grele sau uşoare.

Sfântul Apostol Pavel afirmă că ceea ce la oameni este virtual la  Dumnezeu este real. Prin credinţă noi putem considera realizarea fermă a dorinţelor noastre legitime. Acele dorinţe care nu ne fac rău nici nouă, nici altora.

Ştim cu toţii că spovedania la un preot cu har, ca şi verbalizarea în faţa unui om care te ascultă cu inima, cu disponibilitate şi respectând confidenţialitatea (fie el, prieten, rudă, consilier, psiholog, psihanalist) este sănătate sufletească.

[…]

Am să vorbesc mai jos despre cum au venit în viaţa mea aceste cărţi de spiritualitate, această hrană a sufletului.

La început am citit mici cărţi de rugăciuni, sau despre vieţile sfinţilor. Apoi de la Biserica de lângă locuinţa mea din Bucureşti am cumpărat şi citit cărţi ale părintelui Ilie Cleopa, am început cititul în Biblie, mai târziu, când am ajuns în Bistriţa, m-a ajutat enorm o carte minunată: Urmarea lui Hristos. Cunoscătorii spun că acestei cărţi îi revine locul imediat după Sfânta Scriptură şi cu adevărat are putere de prefacere sufletească. […]  Cu adevărat, vorbele mari nu fac pe sfânt şi pe drept, ci viaţa cea plină de fapte bune place lui Dumnezeu. Mai bine doresc o inimă înfrântă şi smerită, decât ştiinţa de a hotărî în chip ştiinţific ceea ce este Treimea. De ai şti pe de rost toată Biblia şi zisele tuturor filozofilor, dar ţi-ar lipsi dragostea şi darul, ce  ţi-ar folosi? «Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune.»”

Din scrierile lui Nicolae Steinhardt învăţăm că dacă dăruim, dobândim. Învăţăm chiar că putem dărui din ce nu avem.

Dăruind altuia ceea ce nu ai – le vei dobândi şi pentru tine.”

[…]

Cu privire la Rugăciune, îl voi aminti pe Antonie de Suroj, şi vă propun cu drag un text din cartea Şcoala rugăciunii: Rugăciunea înseamnă pentru mine relaţii personale. Eu n-am fost credincios, pe urmă pe neaşteptate am descoperit pe Dumnezeu şi de îndată El s-a înfăţişat înaintea mea ca o valoare supremă şi ca întregul sens al vieţii – însă în acelaşi timp şi ca o personalitate. Socot că rugăciunea nu înseamnă nimic pentru acela care n-are obiect de rugăciune. Dumneavoastră nu puteţi  să-l învăţaţi să se roage pe un om la care nu există simţământul Dumnezeului celui viu, puteţi să-l învăţaţi cum să se comporte exact aşa ca şi cum el ar crede, însă aceasta nu va fi o mişcare vie, cum e rugăciunea autentică.

[…]  Una din cauzele, de ce rugăciunea, aceea obştească sau particulară, pare atât de moartă sau atât de formală, rezidă în faptul că foarte adesea lipseşte actul închinării la Dumnezeu,  care se petrece într-o inimă ce comunică cu Dumnezeu  Fiecare expresie, verbală sau în acţiune, poate fi de ajutor, însă toate acestea sunt numai expresia principalului şi anume a liniştii (tăcerii) adânci a comuniunii.”

 

[…]

Ştim că aspiraţia omului este să găsească modalitatea de expresie desăvârşită a fiinţei sale. Omul învaţă că lucrurile din afară nu reprezintă realizarea sa. Fiinţa sa adevărată este descoperită de lumina din interiorul lui.

Când descoperim scânteia divină din interiorul nostru, avem încredere în noi şi suntem senini.

Scriitorul Rabindranat Tagore spunea că ideea de Dumnezeu, pe care omul o are în spiritul lui, e minunea minunilor.

Medicul Carl Gustav Jung a scris despre posibilitatea vindecării sufletului uman prin citirea Sfintei Scripturi.  Aceeaşi afirmaţie o găsim şi în recentele cărţi ale lui Serghei Nikolaevici Lazarev.

Înainte de a vă mărturisi despre cum m-am ajutat eu cu învăţămintele din Biblie, vă propun să citim câteva cuvinte ale marelui psiholog elveţian C.G. Jung vorbind despre relaţia sa cu Dumnezeu:

„Omul nu se poate compara cu nimic: nu este nici maimuţă, nici vacă, nici copac…

Ca orice fiinţă, şi eu am  fost desprins din divinitatea infinită… Atitudinea religioasă a omului are un rol esenţial în terapia omului suferind sufleteşte.

Consider că toate ideile mele se învârtesc în jurul lui Dumnezeu ca planetele în jurul soarelui.”

[…]   

Încet, încet, am integrat informaţii care m-au ajutat să fiu ceea ce sunt, un om care am încredere în sinele meu, un om senin cu deplină stimă de sine. Pot spune, în cunoştinţă de cauză, că, precum vorbirea, şi sentimentele pozitive şi iubirea sunt înnăscute.  Avem posibilitatea să fim ceea ce suntem: o energie specială numită IUBIRE. În limbaj creştin, un „corp de slavă”.

Pentru a desfăşura activităţi, acelea pe care le putem face în diferite momente ale vieţii, în cele mai bune condiţii secretul este să lucrăm cu iubire.

Când iubirea nu există, iar munca e considerată doar un mijloc de subzistenţă, rezultatele nu sunt bune. Nu simţim oboseala când lucrăm cu iubire. Ori punem iubire în ceea ce facem, ori renunţăm să îl mai facem. Iubirea trezeşte toate energiile.

Gândurile şi emoţiile noastre antrenate adecvat ne pot face fericiţi.

Când suntem calmi, luminoşi, destinşi, facem din viaţa noastră o operă de artă.

 

Bistriţa, 14 septembrie 2012   Jeniţa Dodiţă Naidin

Sunt la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 2011