Jenita Naidin

 

 

 

 

 

 

În anul 2000 m-am îmbolnăvit grav, şi discutând cu fiii mei în vârstă atunci de 26 ani şi 24 ani, şi la recomandarea medicului, urma să mă mut  din Bucureşti în provincie. Au fost câteva luni de  căutări. Mai întâi am făcut multe drumuri spre a găsi locuinţă în Târgovişte, localitate pe care o preferam fiind aproape de Bucureşti, şi   unde au rămas copiii mei în cele două apartamente ale familiei cu prietenele lor, tatăl şi bunica lor paternă. Atunci credeam că se vor căsători cu acele tinere fete.

Apoi am făcut drumuri la Vaslui, oraş aflat lângă locul naşterii mele. Nu am găsit nimic locuibil cu banii ce îi alocam,  în înţelegere cu copilul meu cel mai  mare.

După un timp am întrebat-o pe sora mea din Bistriţa dacă nu poate găsi să cumpăr un ap. de 2 camere în oraş, fiind zonă de munte menţionată de medici ca loc favorabil însănătoşirii, iar ea  a găsit. M-am mutat în vara anului 2000 cu gândul, spus atunci apropiaţilor, că simt că mai trăiesc doar câteva luni, îmi scriu în linişte memoriile şi plec la Cer.

Acum sunt convinsă, şi nu numai  din întâmplarea asta, că Viaţa şi Moartea sunt în Mâinile Universului, a lui Dumnezeu, şi nu a omului.

Iar despre ajutorul pe care mi l-a dat Dumnezeu în aceşti ani, mă gândesc la ce  spunea anul trecut o rudă a mea văzând că stau în Bucureşti cu chirie, în condiţii destul de grele,  doar pentru a fi aproape de fiii mei:

„Ai plecat în anul 2000 o epavă de 39 kilograme, ziceai că pleci de  pe Pământ şi ai făcut peste o sută de drumuri aici să îţi ajuţi copiii. Acesta e Dumnezeu şi asta e iubirea mamei pentru odraslele sale. Te văd ce faci, cât de mult ajuţi şi nu îmi vine să cred. Şi noi,  recunoaştem, am crezut în anul 2000 că vei muri.”.

Până la urmă, trăind, în anii 2007 şi 2008 am publicat două cărţi autobiografice.

Reproduc din aceste lucrări  câteva fragmente:

Cuvinte din cartea: „Scrisul şi Cititul” publicată la Editura Limes Cluj-Napoca, în 2007.

[…]

De ani de zile am notat şi am dorit să transform într-o lucrare pentru semenii mei experienţele vieţii mele sufleteşti şi despre cum m-a ajutat rugăciunea. Iată, cartea este acum în mâinile dumneavoastră.

Mărturisesc că aşa s-a întâmplat şi cu cele douăsprezece cărţi juridice pe care le-am publicat. Lucram în domeniul legislaţiei pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale de ani de zile şi, la un moment dat, după anul 1989, legislaţia se modifica fulgerător. Eu sistematizam textele juridice notând din Monitoarele Oficiale toate schimbările survenite prin legi, ordonanţe, hotărâri, ordine ale miniştrilor astfel încât îmi era uşor să accesez un material bine îngrijit de mine când aveam nevoie şi pe care îl ţineam pe birou.

Pe fondul modului în care funcţionez eu şi anume să fiu de folos cât de mult celorlalţi, m-am gândit că la fel de util le-ar fi şi colegilor mei din sistem dacă ar avea o carte pe masă cu toate aceste acte normative sistematizate într-o culegere.

Aşa s-au născut cărţile juridice la care am lucrat mulţi ani cu credinţă, efort susţinut şi smerenie.

Travaliul la cartea pe care o aveţi acum sub ochii dumneavoastră s-a desfăşurat cu altă stare de spirit şi anume cu o permanentă sfială.

Însăşi cărţile citite şi studiate în acest scop în ultimii cincisprezece ani sunt lucrări speciale, diferite de cărţile juridice şi Monitoarele oficiale pline de acte normative. Pe acestea din urmă le-am citit, au fost instrumentul meu de lucru peste treizeci de ani şi am faţă de ele un profund respect.

Părerea mea este că orice muncă este importantă. Există un timp pentru toate. Acum, venise timpul să mă ocup de probleme sufleteşti în principal, de spiritualitate, şi, deci, să scriu cărţi în acest domeniu. Mă întorceam la primul meu impuls din liceu, când am vrut să dau admitere la Facultatea de psihologie Cluj, dar nu am ajuns din motive financiare. Era o distanţă între Iaşi şi Cluj…

În cartea de faţă veţi afla cum am avut bucuria să vină în calea mea cărţile într-o ordine foarte folositoare ca şi cum mi le recomanda un profesor nevăzut. Cred că tot acel profesor nevăzut le spunea celor din jurul meu ce cărţi să îmi dăruiască şi preotului duhovnic ce să îmi dea de citit.

Am scris această carte din nevoia de a fi de folos celorlalţi. Am scris-o şi dintr-o nevoie personală pe care am s-o exprim printr-un vers al lui Lucian Blaga: Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. (poezia Încheiere, din volumul, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti,1986).

Am să nuanţez. După mine, învingem boli şi prin cititul cărţilor bune, prin scrierea lor, prin gândirea permanentă la Dumnezeu, prin gândire pozitivă şi fapte bune.

Aveam o sănătate fragilă şi, ca să mă aşez serios la scris, între altele, l-am crezut pe unul din poeţii mei preferaţi, Lucian Blaga. Mai sus am citat mesajul lăsat de el. Am muncit ani de zile cu toată fiinţa mea ca să scriu.

Iată, din mii de pagini scrise pe caiete, pe foi sau pe marginea cărţilor, am cernut textele prin site din ce în ce mai dese până la cea de mătase. Au rămas paginile acestea care reprezintă o fărâmă din sufletul meu oferită sufletului dumneavoastră.

Viaţa mea, privită acum, după un drum de peste o jumătate de secol, o pot caracteriza într-un mod simplu ca fiind împărţită în două etape: prima, până spre patruzeci de ani, trăită ţinând cont, în mare parte, de exterior şi ignorând ceea ce eram eu de fapt ca suflet şi spirit, ca matrice, şi a doua perioadă, de când am început să trăiesc conştientă de faptul că drama vieţii mele a fost rezultatul convingerilor induse de cei din jur şi nu de alegerile mele conştiente.

Am ales să îmi cunosc sinele meu real, în principal, prin autoanaliză.

Consider că cei care au experimentat o mare parte a vieţii fac bine tinerilor, dar şi oamenilor mai în vârstă, dacă scriu sincer despre viaţa lor. Doresc să spun semenilor mei cât e de important să avem pace sufletească, pace a minţii. Să spun cât de folos îi este omului dacă e învăţat de timpuriu să ştie să relaţioneze mai degrabă decât să ştie să producă bani.

În această carte vorbesc despre unele aspecte ale transformării interiorului meu, despre cum am conştientizat alegerile pe care le-am făcut în viaţă şi consecinţele lor, despre devenirea mea ca individualitate, ca om autonom şi independent.

Aduc un îndemn semenilor mei să se ocupe de ei înşişi pentru a ajunge să aibă o conştiinţă cât mai vastă, cât mai universală, să aibă idealuri, puncte de vedere superioare şi o cât mai perfecţionată stăpânire de sine.

Ştim cu toţii că suntem persoane în evoluţie, că pe parcursul vieţii trăim într-o continuă schimbare şi maturizare şi că în acest proces învăţăm din propria experienţă.     Împrejurările vieţii noastre şi experienţele personale sunt instructive, ne sunt date cu un scop.

Pentru mine, au fost foarte dificile lucrurile în perioada cât am îngăduit să fiu condusă de forţe exterioare şi asta mai ales pentru că în copilărie am primit anumite informaţii incomplete sau greşite despre viaţă. Ţin să precizez: am avut părinţi excepţionali, am copilărit într-o familie creştină remarcabilă. Însă, multe conduite ce mi-au fost inoculate, cât şi unele informaţii pe care le-am primit în copilărie, m-au expus în faţa acelor oameni care nu au fost de bună credinţă cu mine şi m-au încurcat în viaţă.

Cel mai mult m-au încurcat informaţiile că nu trebuie să ştiu lucruri fundamentale despre fiinţa omenească. Acum ştiu: şi fetele şi băieţii să studieze cele necesare despre cum funcţionează fiinţa omenească fizic şi emoţional. Transformarea mentalităţii mele s-a făcut greu, am urcat trepte spălate cu lacrimi ce îmi inundau ochii mai des decât vă închipuiţi.

Acum ştiu că noi suntem stăpânii gândurilor şi acţiunilor noastre. Ştiu că putem să ne îmbunătăţim, să divinizăm materia corpului nostru pentru a deveni instrument al spiritului şi să devenim călăuze de Lumină şi Iubire.

Printr-o muncă grea şi îndelungată cu noi înşine reuşim să ne cunoaştem slăbiciunile, să controlăm şi să stăpânim totul în noi astfel încât să putem servi oamenii iubindu-i dezinteresat.

Veţi găsi în această carte aspecte din autoanaliza a sufletului meu pe care am făcut-o timp de paisprezece ani, în principal, cu ajutorul cărţilor. Spun aspecte din autoanaliza sinelui meu pentru că, în întregul ei, această muncă de transformare a sinelui meu face obiectul altei lucrări. Pot să adaug şi un alt lucru trist care a condus la crearea acestei cărţi. A fost un moment când am devenit mută în propria mea familie. Păstrez proporţiile şi spun aşa: eram mută ca o lebădă. Spun sincer că scrisul m-a salvat.

[…]

Atunci când citim şi scriem comunicăm cu lumea şi suntem vii. Astfel, transformăm tăcerea în scris şi citit.

Munca e importantă, este dragostea scoasă la lumină cum s-a spus.

O autoanaliză făcută cu seriozitate, tenacitate şi fără întrerupere este o boală învinsă. Ajungem la un moment când funcţionăm armonios cu noi înşine şi cu ceilalţi, însă autoanaliza continuă toată viaţa. La mine a venit un moment când am constatat că am dobândit o stare bună de sănătate, am scăpat, într-o oarecare măsură,  de frici, de tristeţe, am seninătate şi pace sufletească ceea ce doresc tuturor oamenilor.

Unii, poate, nu vor înţelege ce spun, dar asta este averea adevărată a oamenilor: pacea minţii, a sufletului, seninătatea, să ştim să relaţionăm.

Este cunoscut faptul că a scrie este un act de voinţă şi de dezgolire. A scrie înseamnă să spui ceva mai întâi în tine însuţi, apoi să îl aduci la suprafaţă ca să îl poţi oferi. A scrie înseamnă să laşi o urmă pentru cei care rămân după ce pleci pe Marele Drum.

Ştim însă că pentru fiecare din noi, suferinţa trăită personal este aşa cum o simţim şi că nimeni nu poate contesta suferinţele sufleteşti ale cuiva.

Prin suferinţă ne purificăm şi evoluăm, ştim şi asta.

[…]

Am scris pe marginea cărţilor citite

o parte din viaţa mea sufletească.

[…]

Cum am putea să spunem ceva copiilor noştri, când noi nu ştim?

Despre nemuritoarea poveste a Micului prinţ am găsit scris într-o publicaţie că este una dintre cele mai citite scrieri din lume, alături de Biblie.

Oricum, nu puteam să le citesc copiilor mei Micul prinţ, cartea lui Antoine de Saint-Exupéry din moment ce eu am văzut prima dată cartea la vârsta de patruzeci şi opt de ani, când copiii mei erau trecuţi de adolescenţă.

Împrejurarea s-a produs când un copil în vârstă de zece ani a adus cartea în casa mea. Era în toamna anului 2000 şi în acea vreme începusem să mă ocup de sinele meu mai intens, îmi refăceam copilăria citind poveşti, continuam un amplu proces de autoanaliză sufletească şi introspecţie. Mi-a plăcut foarte mult povestea şi sper să o pot citi nepoţilor mei, dacă va vrea Dumnezeu.

[…]

Este în continuare momentul păstoririi Nazianzului. Înainte de asta să nu trecem peste o corespondenţă memorabilă între Grigorie, stabilit pentru asceză lângă casa părintească, azi Sivrihisar, şi Vasile care îl învinuia de lene şi trândăvie. Grigorie a răspuns cu scurta sa Epistolă 49, „un monument de rostire şi teologie: Află, Vasile, că mie cea mai mare lucrare îmi este nelucrarea. Şi măcar de-ar lucra toţi nelucrarea aceasta. Ar înceta tulburarea Bisericii şi războiul cel dintre noi!”

Aşadar, lucrarea lui era asceza şi rugăciunea. Aeia dintre noi care cunosc această lucrare prin faptul că au practicat-o personal într-o vreme a vieţii lor ştiu ce înseamnă. Şi este un lucru minunat, dar şi foarte greu, lăsat de Dumnezeu, cu un scop, unor oameni. Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. Scopurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna spre binele spiritual al omului, ştim asta.

Întors din coliba sa, Grigorie le explică cum în viaţa noastră deasupra tuturor trebuie să aşezăm Duhul Sfânt. Astfel călăuziţi, lumina dumnezeiască ne umple fără a se poticni de trupul nostru.

Vine o vreme când nu mai putem purta greutatea îndatoririlor noastre. Aşa a venit şi momentul bătrânului Grigorie, tatăl Sfântului Grigorie Teologul, care a plecat la Domnul.

Păstrez cu umilinţă şi smerenie proporţiile, dar ştiu ce moment greu, ce istovire simţeam când am hotărât să plec din Bucureşti, în vara anului 2000. Am murit atunci, aşa cum murim de atâtea ori în viaţă, mă refer la acele morţi pentru a trece în alte etape ale vieţii. O altă moarte semnificativă mai avusesem în 12 noiembrie 1992, şi Dumnezeu ne naşte din nou pentru o altă misiune şi toate misiunile, în şirag, alcătuiesc menirea întreagă pentru care vieţuim aici, pe Pământ, în trup. Vine însă şi moartea trupului şi cu asta încheierea unei etape când sufletul, atât de greu încercat pentru fiecare din noi, se eliberează de vehicolul său şi pleacă în Eternitate.

Nu putem contesta suferinţa nici unui om. El însuşi, omul, îşi ştie chinurile, şi Dumnezeu. Dumnezeu ne dă suferinţa cu un rost. Să-l iubim deci pe Dumnezeu necondiţionat.

Am să revin la viaţa Sfântului Grigorie Teologul, constatând cu plăcere că îşi făcea permanent introspecţia. Găsim scris: „A făcut judeţ cu sine însuşi.”

Despre cum se ruga, să citim împreună un crâmpei: „Rugăciunea îi era plină de pocăinţă. Se manifesta slobod prin nesfârşitele lacrimi ce-i izvorau din ochi, se scurgeau pe vechea cămaşă şi adăpau apoi pietrele şi puţina ţărână a peşterii.”

Când am citit că mama lui a murit rugându-se în biserică, am scris dintr-odată pe marginea de sus a cărţii: Să te găsească clipa plecării în Marea Călătorie în biserică în timp ce te rogi, este superb!

Pe atunci femeile intrau în altarul bisericii, citesc.

[…]

Duhul suflă unde voieşte. Dumnezeu judecă singur unde, când şi pe cine va lumina în chip cu totul aparte, ca aceluia să-i urmăm cu toţii. Dumnezeu hotărăşte de fiecare dată cine va avea «primatul», întâietatea adevărului. Iar dacă Dumnezeu hotărăşte, noi să urmăm voii Lui!

[…] Sfântul nostru, dragii mei, mergea iarăşi şi iarăşi la mânăstirile Egiptului şi la sihăstriile pustnicilor. Stătea lângă ei. Le asculta puţinele vorbe. Vedea nevoinţa lor aspră. […] Căuta la chipurile lor şi la dumnezeiasca dulce lumină de pe ele…[…]           Marile spirite luminate evită extremele. Au multă putere de distingere şi văd orice duce la extremă.”

Urmează apoi pagini de o frumuseţe aparte despre întoarcerea lui Atanasie din exil, despre vestita teologie a lui despre Duhul Sfânt, despre înţelesul numărului şapte, despre Cincizecime, despre faptul că Duhul este cu adevărat Dumnezeu.

Pe Sfântul Grigorie l-au sfătuit medicii să părăsească oraşul, să stea în linişte şi să se odihnească. Mai găsim şi în zilele noastre asemenea îndrumări.

Uneori găsim în carte cum îl întreba pe Hristos: „Mai am şi altele de îndurat, Doamne, în străinătatea asta?” Şi în zilele astea ne întrebăm aşa unii dintre noi.

Eu ştiu că de la tristeţe ţi se taie picioarele, nu mai poţi merge şi rămâi numai cu gândurile. Frica, grijile fără rezolvare în timp rezonabil, lipsa afecţiunii timp prea îndelungat, ne paralizează.

Împăratul Teodosie aflase despre Grigorie că este „o minte mare, dintre cei mai autentici ortodocşi.” Acesta însă socotea că tronul cel mai înalt era sihăstria şi se ruga neîncetat la Dumnezeu să îl lumineze. Se ocupa cu studiul şi rugăciunea.

[…]

Le spunea credincioşilor despre teologhisire: „Este înfricoşător şi primejdios lucru să se apropie cineva de Preacuratul Dumnezeu, fără ca el însuşi să fie curat.” Oamenii îl întrebau cât de des să se îndeletnicească cu Dumnezeu, iar el le răspundea: „De poţi să-L ai pe Dumnezeu în mintea ta mai des chiar decât răsufli.”

Mă gândesc acum la cărţile lui Serghei Nikolaevici Lazarev care în ultimii ani sunt citite de mulţi oameni. Acesta spune că „dacă noi nu ne vom schimba, vom muri. Pentru a ne schimba trebuie să avem idei juste, un comportament în concordanţă cu legile după care trăieşte universul, şi în primul rând să Îl iubim pe Dumnezeu”.

În orice facem, şi vă spun din propria experienţă că se poate, să îl avem în minte pe Dumnezeu. Eu vă spun sincer că nu fac nimic, de câţiva ani încoace, fără să accesez mental Divinitatea.

[…]

Se sfătuia cu Iisus Hristos: „- Ce ne facem cu ăştia, Hristoase? Acum, că s-au sfârşit prigoanele, că ne-am luat  bisericile şi episcopiile, cu ce episcopi să mergem la drum? …

Le pasă doar de mâncare şi de traiul bun; să pună mâna pe mai multe, pe tronul cel mai mare. Şi cu ăştia nădăjduieşte Biserica să dobândească propăşire duhovnicească! Hristoase Împărate, nu ne lăsa aşa, fă ceva, sprijină-ne, alungă diavolii ce ne îneacă…”

[…]

În aceeaşi idee de a vedea ce am greşit noi, vă propun acum câteva din cuvintele Sfântului: „Şi am căutat îndelung înlăuntrul meu. Am căutat să aflu care-i greşeala aceea – dintre toate greşelile mele – care întristează cel mai mult pe Domnul nostru. […] M-am încrezut prea mult în mine însumi. Am îndrăznit mult, am arătat o îndrăzneală fără măsură în înălţimea la care zburam. […] Doar prin mare smerenie rămâne omul la asemenea înălţime.”

Spuneam la început că am citit această carte în anul 2002, când încă nu puteam merge decât însoţită. Acum, când vă mărturisesc despre ea, vă propun să citim împreună câteva cuvinte ale Sfântului care m-au impresionat până în adâncul sufletului, dar şi ce am notat eu atunci drept expresie a suferinţelor mele:

„ – Ce-am ajuns, Hristoase, împărate al meu? Eu, care le-am cunoscut pe toate – bogăţie, prieteni, slavă, tronuri, învăţătură – acum sunt un nimic, bun de nimic… Nu pot să ajut cu nimic…. Se oprea, mai prindea puteri şi începea lucrarea rugăciunii; mereu în pat, întins sau şezând. Bine că măcar putea să se roage. […] – Fă-mă, Doamne, porumbel cu aripi întinse, fă-mă rândunea, să pot fugi de aici, să las oamenii… În pustie, ca fiarele… N-or să mă rănească, n-or să mă chinuie, voi fi lângă Tine, Hristoase. […] Ascultaţi-mă, fraţilor, lumea nu înseamnă nimic. Am cunoscut pe cei puternici ai pământului. Slavă şi bogăţie şi frumuseţe. Toate s-au prefăcut în cenuşă. Aşadar, mintea la Dumnezeu, iar trupul nevoinţei, şi aşa veţi afla odihnă şi libertate!”

[…]

Învăţăturile, despre Dumnezeu sau despre ştiinţă, care tot de la Dumnezeu este, se însuşesc treptat.

Mergem mai departe şi mai spunem câte ceva despre viaţa Sfântului. În timp ce era Arhiepiscop şi Preşedinte al Sinodului Ecumenic s-a îmbolnăvit, nu mai putea să meargă pe picioarele sale.

            Şi câţi dintre noi nu ştim, pe pielea noastră, ce înseamnă acest lucru!   Este un lucru greu să nu putem merge pe picioarele noastre, eu ştiu asta din proprie experienţă.

*

Din cartea Vindecarea, publicată în anul 2008 la Editura Limes Cluj-Napoca

[…]

Anul 2000 a însemnat o răscruce în destinul meu.

Cu toate că nu ştiam exact ce se va întâmpla ulterior, în luna aprilie 2000, aflându-mă alături de cele două tehnoredactoare pentru finalizarea cărţii:  Noua lege a pensiilor, în mintea mea a venit spontan un gând, şi anume să pregătesc cărţi în care să scriu despre viaţa mea sufletească, şi titlul unei asemenea cărţi. Am scris pe o foaie pe care am cerut-o celor două surori gemene:

Suferinţele copiilor izvorâte din suferinţele şi neştiinţele părinţilor.

Fiind foarte obosită, am decis să întrerup serviciul şi am crezut că imediat ce voi fi în liniştea astfel creată, în două, trei luni voi scrie cartea al cărei titlu tocmai îl aveam cu mine.

În acelaşi an, 2000, am plecat din Bucureşti la Bistriţa.

Am purtat înscrisul cu mine opt ani, timp în care am mai scris alte cărţi pe teme juridice şi am trăit alte evenimente care erau la rând pe drumul destinului meu.

Felul în care ne este încrustat drumul vieţii este o taină de nepătruns pentru om.

Ştiu despre mine că am funcţionat având un corp emoţional mai sensibil, iar cei din jur nu au sesizat că eu aşa pot comunica în probleme mai delicate, şi anume: fie prin comentarea unor texte din cărţi, fie discutând cu mine cu răbdare, blândeţe şi cuvinte potrivite.

[…]

 

De mai multă vreme am avut preocuparea să scriu o carte în care să vorbesc despre suferinţele copiilor. Sufletul meu e plin cu suferinţele trăite de copii, dar şi cu suferinţele mele ca mamă. Am decis să vorbesc despre amândouă cu speranţa că la un moment dat lanţul suferinţelor se va întrerupe. Sigur copiii copiilor noştri nu vor mai suferi. Sper. Cu această speranţă am muncit.

Iată, acum această carte este o realitate şi reprezintă o muncă interioară dificilă şi eliberatoare. În vederea scrierii acestei cărţi, timp de mai mulţi ani am studiat cărţi din domeniile psihologiei, religiei, filozofiei, psihanalizei şi am scris pe marginea lor.

Ani de zile am tot scris trăiri legate de familia mea, de relaţia mea cu copiii şi totuşi ezitam să public o carte cu asemenea probleme sufleteşti.

Prea des am auzit că până şi persoane pentru care am o preţuire aparte şi cu care aveam nevoie să discut direct spun despre mine: „a divorţat”, „a plecat de lângă copii”.

Astfel, am decis să duc la tipar cartea de faţă.

Mai recent, decizia mea a mai primit un impuls: Astăzi, urmărind acţiunea dintr-un serial de televiziune, am constatat că tatăl unui tânăr tot amână să spună adevărul fiului său, iar acest fiu suferă enorm. Pe scurt, despre ce e vorba: Acest om, să-i spunem Eroul, şi-a luat asupra lui o vină care nu îi aparţine cu gândul că face bine fiului său, iar în realitate fiul său suferă mult mai mult decât dacă ar şti adevărul. În fapt soţia fiului Eroului este într-o situaţie delicată, face mereu greşeli majore, iar Eroul şi-a asumat greşeala ei considerând că sacrificiul său salvează căsnicia tinerilor. Fiul său a văzut ceva ce putea fi interpretat în mai multe feluri şi, deci, se cerea explicitat.

Lăsat în neştiinţă, acest fiu suferă zi de zi.

Acţiunea din film m-a dus cu gândul la faptul că, fiind paralizată de frică, nu am putut vorbi cu copiii mei după trauma din 12 noiembrie 1992 ci am plecat şocată.

[…]

 

Asta e consecinţa educaţiei mele din copilărie: duşmanului dă-i pâine şi sare, spunea mama mea. Celui ce ţi-a făcut rău, fă-i un bine.  Mă simţeam foarte slăbită şi acceptam că voi muri, dar vroiam să aibă copiii un sprijin în tatăl lor, adică să nu cumva să îl urască pentru ce mi-a făcut, deci nu le-am spus ce am păţit.

Am zis că, în situaţia în care trăiesc voi explica, fie va fi timp să vorbim, fie le voi lăsa nişte cărţi cu adevărul meu sfânt. Timp să vorbim nu a fost şi nu este, dar cartea poate fi luată din raft la un moment dat.

[…]   Devenisem un om paralizat de frică.  Asta, privită acum, la o distanţă de 15 ani, este o situaţie şocantă, atunci am acţionat inconştient, din instinct de apărare.

Acum spun: Bine că există în om adaptabilitatea la situaţii noi, bine că există asceza, bine că există şi viaţa în lume şi viaţa în singurătate. Bine că există mai multe feluri de singurătăţi.  După trauma din anul 1992, cu toate că în sinea mea  ştiam că sunt bolnavă, am reuşit prin Rugăciune să mai lucrez 8 ani, dorind din răsputeri să termine  fiii mei studiile, să îi ajut să se încadreze în muncă, dar în anul 2000 a trebuit să plec din Bucureşti.

[…]   Am luat hotărârea de a scrie această carte, între altele, şi cu ajutorul cuvintelor marelui nostru gânditor, Constantin Noica.

Iată câteva extrase din Carte de înţelepciune,  la care merită să medităm:

„Orice om care a trăit ceva deosebit până la 40 de ani, spunea Benvenuto Cellini…Orice om care a trăit în marginea  vieţii merită să spună ceva despre viaţă.

[…] Ceea ce e frumos în îmbătrânire e că nu mai poţi spera, aştepta, amâna… Este singura vârstă în care nu trăieşti în suspensie.

[…] Preocuparea societăţii pentru vârsta a treia este, în fond, o ofensă la adresa bătrânilor.

Cum? – nu ştiu ei ce au de făcut? Nu şi-au pregătit capătul de drum?

Tocmai ei ar putea, cu autonomia lor, reeduca oamenii, care aşteaptă de la societate, ca şcolarul de la profesor, ceea ce nu poate veni decât de la ei. (Şi tocmai de aceea nu reuşeşte nici o ideologie, pentru că nu vine nimic de la ei. Cu cărămizi proaste nu se fac edificii bune.)

[…] Pentru cine are ceva de făcut, viaţa nu merită a fi prelungită dincolo de isprava sa.”

Doresc să spun: Fie ca Dumnezeu să ne ajute să avem ceva de făcut şi să ne ducem menirea, isprava, până la capăt şi să avem sfârşit creştinesc în pace!   […]

 

Rugăciunea este o lucrare nesfârşită,

 mai presus decât orice artă sau ştiinţă.

Prin rugăciune intrăm în legătură

 cu Fiinţa Cea fără de început

 sau, altfel spus, însăşi viaţa lui Dumnezeu

intră în noi prin acest canal.

Rugăciunea este un act de înaltă înţelepciune,

care întrece orice frumuseţe şi vrednicie.

În rugăciune aflăm sfânta încântare a duhului nostru.

Arhimandritul Sofronie

*

Am comunicat aceste secvenţe din cele două cărţi ale mele scrise în anii menţionaţi mai sus pentru Dumneavoastră.

De atunci au mai trecut mulţi ani, suntem în Anul Domnului 2017, şi,  mă străduiesc ca fiecare zi să o trăiesc ca şi cum ar fi ultima, ştiu că a avea gândul la Plecarea în Cer este cea mai mare avere.

În aceste câteva luni din acest an, 2017, ajutată de Dumnezeu,

am reuşit  O Smerenie de care mă bucur nespus.

Fiii mei locuiesc şi în Bucureşti,  dar şi într-un sat, nu departe de Capitală,

iar eu sunt acolo la ei în sat de câte ori pot,  pentru a fi în preajma lor.

Fiţi binecuvântaţi cu toţii!

Cu Iubire şi Recunoştinţă,

Duminică,  14  Mai 2017

Jeniţa Dodiţă Naidin

Universul este nesfârşit