D.C. DULCAN – despre Mari Tămăduitori

Majoritatea medicilor sunt şi scriitori. Medicul şi omul de ştiinţă Dumitru Constantin Dulcan a publicat, de curând, o carte în care găsim toate temele care ne interesează atunci când ne acordăm timp să ne ocupăm de spiritul nostru, de sensul vieţii noastre:

Credinţa în Dumnezeu; medicina sufletului; despre creier şi conştiinţă; chimia iubirii; simţul moral şi multe alte teme. Este vorba de opera:

ÎN CĂUTAREA SENSULUI PIERDUT, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, 2 volume, 715 pagini total.

Am ales, pentru acest articol, să ne referim, din această carte, la capitolul: Mari tămăduitori în istorie, din care, mai întâi, vom citi câteva pasaje pe care le-am selectat:

„Pe lângă medicii care şi-au marcat opera prin arta şi ştiinţa lor, tradiţia spirituală a reţinut şi o serie de nume ale unor oameni înzestraţi cu capacitatea de a vindeca, veniţi din teritoriul religiei.

I-am numit tămăduitori pentru a face distincţia de cei cu pregătire medicală.

Primul mare tămăduitor în istoria religiei creştine a fost Iisus Christos. Literatura canonică a reţinut, de asemenea, o serie de alte nume […], Nectarie (secolul al XX-lea, Arsenie Boca (secolul al XX-lea) şi mulţi alţii. […].

Iisus Hristos a fost cel mai mare vindecător din toate timpurile.

Şi pentru corp şi pentru suflet. Şi pentru fizic şi pentru psihic. […] Eu personal îl privesc pe Iisus nu atât ca persoană istorică, înscrisă la o dată anume în vreo filă a timpului, cât îl percep ca fenomen.

Or, chiar dacă nu ştim cu exactitate data când s-a născut, pentru că nu avem certificatul  său de naştere, fenomenul Iisus a existat cu certitudine. Nimeni nu poate să-l nege. […] Avem astăzi dovada cea mai grăitoare, după 2000 de ani, că învăţătura lui Iisus este în total acord cu datele ştiinţifice actuale despre creier, că modelul psihologic ilustrat de Iisus, prin tot ceea ce a spus şi a demonstrat, este în mod cert benefic pentru sănătatea, pacea şi fericirea lumii. Iisus este pentru mine modelul psihologic ideal al comportamentului uman.

Într-un cuvânt, istoria ştiinţei nu-l poate infirma pe Iisus, ci îl confirmă.

Ce a adus nou Iisus?

Iisus a adus nou în psihologia umană câteva elemente reper, a căror valoare o putem înţelege abia astăzi şi numai în parte, prin ultimele date ale ştiinţelor actuale.

Iisus aduce nou – credinţa, iubirea ca forţe de coeziune umană şi iertarea.

Credinţa –presupune sentimentul de încredere, nu numai faţă de o raţiune transcendentă, ci faţă de noi înşine, de capacitatea noastră de acţiune, de succes, de vindecare.

[…]  Iubirea este un alt imperativ al învăţăturii cristice, folosită de Iisus în sintagma

„Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum şi eu v-am iubit”.

Prin acest îndemn, Iisus anticipa cu un avans de 2000 de ani conceptele fizicii cuantice şi cele ale neurofiziologiei emoţiilor. […] chimia iubirii este chimia păcii şi a fericirii umane.

Iertarea, ca o condiţie a conveţuirii umane, este o altă nestemată din învăţătura lui Iisus.

Răzbunarea este o relicvă ancestrală, o pornire a instinctelor primare, reptiliene, prin care indivizii unei specii îşi arătau pulsiunile de dominaţie faţă de ceilalţi.

Este plină istoria de victimele răzbunării.

Şi,  în mod ciudat, nimeni nu înţelege că fiecare gest  de răzbunare determină un alt gest similar, întreţinând vendeta la nesfârşit.”

Dragii mei cititori,  vă spun, din ceea ce observ discutând cu oamenii, că este adevărat ce am citit noi împreună în frazele de mai sus.

Eu am mai  spus și scris o constatare frecventă,

rezultată din observațiile mele din viața de zi cu zi:

Ceea ce facem altora nouă ne facem.

Să mai citim din cuvintele acestui eminent om de ştiinţă:

„Revenim la consecinţele biologice şi sociale ale acţiunii de răzbunare. Răzbunarea presupune o stare de ruminaţie, de întreţinere îndelungată a unui sentiment de ură împotriva cuiva. Ura am văzut că este o emoţie distructivă, care prin chimia sa implicită îl răneşte, în primul rând, pe cel ce o nutreşte şi apoi pe cel vizat, fără a se opri însă numai la atât şi otrăveşte întregul Univers cu consecinţele amintite.

[…]

Iertarea este condiţia vindecării.

Aceasta a fost şi motivarea şi vocaţia spovedirii din creştinism:

acţiunea de catharsis, de purificare.”

E bine să citim aceste lucruri acum când suntem în aşteptarea Crăciunului.

            În continuarea celor spuse săptămâna trecută, dăm cuvântul autorului cărţii ÎN CĂUTAREA SENSULUI PIERDUT, Dumitru Constantin Dulcan, pentru o completare la nestematele spirituale lăsate nouă de Iisus: „Generozitatea faţă de cei aflaţi în suferinţă a constituit mobilul esenţial al primilor creştini şi Iisus a ilustrat-o prin tot ceea ce a făcut pentru semeni.

[…]

Blândeţea este subliniată prin simbolul mielului. Cel ce-şi însuşeşte atributele enunţate nu poate fi decât blând.

Şi blândeţea înseamnă calm, pace cu tine însuţi şi cu semenii, evitarea emoţiilor negative – condiţie obligatorie a păstrării sănătăţii. Revin la cuvintele Lui care sună atât de înălţător: „Vă dau pacea mea, pentru ca să nu vi se tulbure inima şi nici să se înspăimânte”. Este explicată aici întreaga esenţă a ştiinţei de a fi.”.

În capitolul Mari tămăduitori în istorie autorul, după ce a vorbit despre Iisus Hristos, a mai amintit despre viaţa şi minunile săvârşite de Sfântul Nectarie şi Sfântul Arsenie Boca.

După cum ştim, vindecările prin Sacru sunt o dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Aceste vindecări sau autovindecări sunt făcute în numele lui Dumnezeu.

Sunt mari vindecători în Orient care practică sisteme spirituale şi vindecă adresându-se Energiei Cosmosului, dar aceasta este, de fapt, Dumnezeu. Ceea ce nu trebuie să uităm este faptul că avem cu toţii, în interiorul nostru, din naştere, programe de vindecare. Ştim foarte bine că Iisus nu le spunea oamenilor că El i-a vindecat, ci spunea: „Credinţa ta te-a vindecat”.

Sfinţii ne învaţă să iertăm ca să fim sănătoşi, senini.

Iisus ştia consecinţa iertării şi de aceea ne-a învăţat să ne iubim unii pe alţii şi să nu apună soarele pe supărarea noastră.

Ca să obţinem rezultate bune în timp ce ne rugăm pentru a ne vindeca, fie că suntem sub tratament medical clasic sau suntem în proces de autovindecare apelând la mijloacele Sacrului, condiţia este să avem conştiinţa curată de orice sentiment de supărare.

Vă invit cu drag să citim câteva cuvinte despre conştiinţă ale minunatului om de ştiinţă Dumitru Constantin Dulcan:

„Indiferent dacă admitem inteligenţa ca fiind cauză sau efect, există o mulţime de argumente, care ne trimit la conceptul de conştiinţă.

Conştiinţa pare mai mult un câmp cu o întindere vastă, fără limite precise, decât o funcţie bine determinată a organismului uman. Conştiinţa este un câmp de cunoaştere, o inteligenţă în sine, dispunând de capacitatea de a cunoaşte şi de a se cunoaşte, întocmai ca în definiţia dată de Iakob Böhme Divinităţii: „ochiul care vede şi se vede”. Spuneam că noţiunea de conştiinţă nu poate fi redusă doar la un substrat neurobiologic, întrebările ridicate de acest subiect venind din mai multe direcţii de studii şi căutări de ordin spiritual. Atât informaţiile venite din aria psihologiei transpersonale, […], cât şi sugestiile oferite de studiul experienţelor din timpul morţii clinice, efectuate într-un cadru ştiinţific, medical, pledează pentru extensia conştiinţei cu mult dincolo de limitele creierului uman.

Istoria Cosmosului şi a omului par să fie scrise de o singură mână, […] Indiferent de ceea ce facem, prin conştiinţa noastră, fiecare dintre noi jucăm un rol în istoria lumii şi a Cosmosului.”.

Cu Recunoștință și Iubire

Jenița Naidin

Marți, 8 Mai 2018