David Dorian despre o carte a lui Niculae Vrăsmaş

Susenii bârgăului meleag

 

Într-un articol intitulat:

„Jurnale paralele; întâlnirea lor în eternitate”,  scriitorul David Dorian ne arată, din nou,  potenţialul său de analist şi critic literar.

În ceea ce îl priveşte pe Domnul Niculae Vrăsmaş, ne dorim să realizeze, până nu e prea târziu, un interviu cu Doamna Petrescu.

Iar acum să citim un text,

pe care îl considerăm un omagiu adus celor amintiţi în cuprinsul său,

dar şi mirabile întâlniri umane într-o picătură de cultură:

«Jurnale paralele; întâlnirea lor în eternitate

 În „Jurnale paralele” Niculae Vrăsmaş transpune în faptă exemplul magnific al discipolului ce poartă recunoştinţă veşnică maestrului. Rar întâlnim o asemenea luminoasă evocare a unui profesor model, a unui scriitor tânăr ce a mişcat prin exemplul său de nobleţe atâtea elanuri în sufletul unui adolescent. Cartea este cea mai frumoasă mărturie despre perioada când Radu Petrescu a predat la şcoli gimnaziale din ţinuturile bistriţene, mânat de hotărârea eroică a apostolatului. Radu Petrescu era un spirit eminamente urban, legat cu toate fibrele de Bucureşti, de avantajele pe care le putea oferi Capitala unui cărturar de talia sa.
Iată cum îşi explică demersul său Niculae Vrăsmaş: „În toamna anului 1952, când eram elev în clasa a şaptea la şcoala din Prundu Bârgăului, am avut şansa de a-l cunoaşte pe Radu Petrescu, cel care mi-a fost profesor de limba română, desen şi constituţie. Încă de la prima noastră întâlnire, m-am simţit atras, în mod cu totul deosebit, de tânărul meu profesor originar din Bucureşti, dar mi-am dat seama cu mult mai târziu că această întâlnire a fost fundamentală pentru mine. Ea a avut un rol benefic şi a fost un punct nodal din viaţă, care mi-a oferit un adevărat model, pe care consideram, încă de atunci, că ar trebui urmat.” Jurnalul lui Niculae Vrăsmaş are calitatea evocării minuţioase, întreprinse cu acribia cercetătorului, mai ales cu emoţia artistului, a scriitorului de valoare care ar fi putut deveni, fără sincope, elevul lui Radu Petrescu. Numai tribulaţiile împlinirii profesionale a viitorului inginer geolog ce părăseşte Prundu Bârgăului, locul obârşiilor sale ţărăneşti, au făcut ca Niculae Vrăsmaş să nu urmeze în tinereţe cariera maestrului, cu toate că elevul de atunci a descins în capitala României, în Bucureştiul atât de iubit de Radu Petrescu, urmând o şcoală medie tehnică de geologie, apoi facultatea în aceeaşi specialitate. Viaţa de internat, lumea obsedantului deceniu, cum mai e cunoscut deceniul cinci, sunt evocate cu nostalgia tinereţii, fără accente critice exacerbate, aşa cum procedează unii acum, într-o furie demolatoare a tot ce a existat în vremea comunismului. De parcă existenţa omului, cu interferenţele ei, ar trebui văzută la modul maniheist, simplificator. Ce mi se pare mai ciudat, este atitudinea intransigentă, fără nuanţe, a unor cronicari ai acelei perioade, sau cea a tinerilor „ce-şi dau cu părerea” despre acele vremuri. Autorul „Jurnalelor paralele” dă de înţeles, prin atitudinea sa detaşată, că parcursul individului şi al societăţii e supus vremurilor, dar că omul, prin capacităţile lui morale, se poate ridica deasupra vicisitudinilor istoriei. De altfel, însuşi maestrul său, în jurnale, are o atitudine detaşată faţă de tribulaţiile istoriei. „Radu Petrescu nu a înregistrat partea întunecată a lumii, a ocolit întotdeauna răul din notările sale, înregistrând cu multă stăruinţă inefabilul”, notează despre el Niculae Vrăsmaş. Rezistenţa sa, dacă ar fi să identificăm o asemenea atitudine, este una estetică.
Autorul „Jurnalelor paralele”, inedită punere faţă în faţă a două jurnale, dintre care unul presărat de naivităţi şi ingenuităţi ale începuturilor, altul – expresie a unei viziuni artistice ample, aparţinând celui mai înzestrat diarist al literaturii române, completează, din unghiuri inedite, imaginea plină de culoare şi propensiune creatoare a scriitorului Radu Petrescu. Aflat pe urmele consemnate în jurnalele maestrului, îndeosebi pe cele din „Ocheanul întors”, jurnalul şederii marelui scriitor în spaţiul fabulos al Petrişului, Dipşei şi al Prundului, Niculae Vrăsmaş aduce lămuriri la notaţiile adeseori lapidare, scormonind în cenuşa amintirilor, face o paralelă între ceea ce au perceput ochii maestrului şi ceea ce au surprins rândurile jurnalului şcolăresc ţinut în acelaşi timp de elevul silitor, remarcat în diverse ipostaze didactice de profesorul de limba română pentru prospeţimea, mimetismul pozitiv, sclipirile sensibilităţii remarcabile.
Jurnalul lui Niculae Vrăsmaş este mărturia vie, autentică a acelor ani despre oamenii şi locurile obârşiilor sale, a devenirii unui adolescent sub înrâurirea dascălului de vocaţie. El mai prezintă virtuţile inegalabile ale memorialistului, se dezvoltă în monografia unui ţinut fabulos, încărcat de istorie, a cărui emblemă, piramida împădurită a muntelui Heniu, se profilează, pentru eternitate, pe cerul celui mai fascinant spectacol. Schimbările aerului, trecerea norilor, răbufnirile inefabile de culoare sunt notate cu acuitatea peisagistului în jurnalele lui Radu Petrescu. Despre toate acestea, Niculae Vrăsmaş vorbeşte în cuvinte surprinzător de exacte: „Periplul său transilvan a fost cel al unui navigator al spiritului, care străbătea marea întinsă a cerului şi a norilor, acoperitoarea unor necunoscute peisaje şi oameni, într-o mişcare continuă, care l-au captivat.”
Ţinutul Bârgaielor a dat oameni de seamă care au scris despre asprele lui frumuseţi. Să-i amintim pe Aurel Rău şi Dinu Flămând, scriitori de marcă ce-şi au originile aici. Dar poate nimeni ca Nicolae Vrăsmaş nu a relatat cu atâta simplitate şi căldură despre bârgăuani, despre adolescenţa copilului de ţăran iubitor de carte, hotărât să urmeze îndemnurile profesorului.
Demnă de reţinut, imaginea de icoană a bunicului, evocarea ultimelor sale zile de viaţă, agonia morţii ce tulbură înţelegerea adolescentului despre rosturile omului. Scriitorul Radu Petrescu vine în întâmpinarea neliniştilor tânărului cu explicaţia că moartea face parte din viaţă, că ea trebuie văzută ca punctul culminant al existenţei.
Cartea lui Niculae Vrăsmaș despre peregrinările transilvane ale lui Radu Petrescu se vrea un posibil ochean re-întors, a cărui menire este de a ținti, de la distanța multor ani, figura celui ce a privit lumea cu ocheanul întors, prin lentila care depărtează, într-o discreție și înțelegere profunde.
Niculae Vrăsmaș observă, cu spiritul adolescentului deschis la spectacolul existenței, modalitatea în care Radu Petrescu selectează din infernul cotidian „emblematicul, miniaturalul, acele detalii fascinante aparent inofensive dar pline de substanță și persistentă aromă intelectuală.” Autorul bistrițean vorbește la modul elogios despre cel ce ”a evitat magistral, întotdeauna, să descrie sau să comenteze anumite aspecte și întâmplări cotidiene, legate de vremurile grele pe care le-a trăit, conștient că nu trebuie să participe la unele fapte sau să înregistreze detalii ale acțiunilor, care l-ar fi compromis (în ochii ideologilor regimului), aducându-i chiar și posibile necazuri”. Cu toate acestea, Radu Petrescu adoptă în romanul jurnal al său o atitudine ușor critică la adresa unor colegi îndoctrinați politic, cărora le schițează din câteva linii portrete izbutite, demne de condeiul unui Balzac. Față de aceștia, într-o paralelă a percepției acelorași fapte, spiritul curat al adolescentului Niculae Vrăsmaș nutrește simpatii naive, în notele sale de jurnal, cum ar fi, bunăoară, cele vorbind despre tovarășa Pavlov, profesoara de limba rusă.
În fața măreției muntelui, aidoma lui Thomas Mann, Radu Petrescu trăiește fascinația atotputerniciei naturii. Niculae Vrăsmaș insistă asupra atitudinii visătoare, a transei în care se cufunda dascălul său când privea pe fereastra clasei muntele Heniu, înconjurat de neguri sau sclipind orbitor în nuanțe de violet și rubiniuri celeste. Curgerea norilor, jocul luminii, cosistența aerului interpus între obiectul contemplat și ochiul privitorului sunt elemente ale unei filosofii artistice dintre cele mai originale. Iată cum și-l amintește Niculae Vrăsmaș pe scriitorul cu viziune de pictor: ”Când profesorul Radu Petrescu intra în sala de clasă își lăsa pe catedră catalogul și maldărul de albume de artă (…), după care, în mod aproape automat, de fiecare dată, se ducea la fereastră și se uita câteva clipe spre cadrul delimitat anterior, în centrul căruia trona muntele de care era aproape fascinat. Era un adevărat ritual al începutului de lecție, un fel de rugăciune interioară care îi dădea noi puteri. ”
Muntele, așadar, cât și frumusețea fizică și morală a oamenilor acționau ca un stimul creator. Despre binefacerile șederii la Petriș și Prund, în veșnicia senină a satului, marele romancier vorbește adeseori, reflectând asupra mecanismelor actului creator. Învățăcelul cel mai talentat al său notează, în cartea pe care i-o dedică, despre profunzimea lăuntrică a creatorului Radu Petrescu, despre efectul reconfortant al peisajului idilic: ”Simțindu-se de mai multe ori nedreptățit, Radu Petrescu se închidea în el, se zbuciuma foarte mult, aproape că se îmbolnăvea. Dar marea lui sensibilitate rămânea cea artistică, ea întotdeauna îl salva. Era destul să se uite la peisajul din jur, să privească cerul și norii, de care era îndrăgostit chiar și atunci când erau întunecați, sau să inhaleze aerul proaspăt pe care îl savura, dar și îl percepea, ca nimeni altul, pentru a se reface total.”
Un moment emoționant prezintă Niculae Vrăsmaș în cartea sa, preluând întâmplarea relatată de fiul profesorului, cercetătorul Iorgu Petrescu, într-un interviu acordat revistei liceului din Prundu Bârgăului. Într-o vizită a elevilor la Muzeul Grigore Antipa, aceștia s-au întâlnit, în virtutea hazardului, cu fiul celui ce a dat nume liceului lor. Iată cum relatează acesta fabuloasa întâlnire:

”Nu cred că exagerez când îndrăznesc să afirm că această întâlnire din sălile muzeului a fost un miracol și nu o simplă coincidență (soția mea Angela s-a interesat din curiozitate, cum nu procedează cu fiecare grup ghidat,  de la ce școală sunt copiii și astfel a putut fi posibilă această întâlnire neașteptată.”
Ne imaginăm enorma emoție pricinuită de întâlnirea cu acei copii veniți dintr-un nord îndepărtat de țară unde distinsul său părinte a trait clipele cele mai frumoase și fecunde de viață și creație. Despre tatăl său, Iorgu Petrescu afirmă, în același interviu: ”Omul nu era diferit de creatorul Radu Petrescu, trăia și credea în lumea ideilor, fără însă a se izola și a nu fi agresat aproape continuu de mizerul cotidian, dacă nu chiar sinistrul cotidian.”
Pentru cel ce se află pe urmele mentorului, nu numai Prundul natal, ci și Petrișul e loc de peregrinare. După mai bine de cincizeci de ani, Niculae Vrăsmaș reface traseul devenirii lui Radu Petrescu. Înarmat cu răbdare și dăruire, identifică din însemnările profesorului său locuri din ”satul cu neguri până-n pământ”, trăind o năucitoare revelație, o secretă comuniune cu ele. În satul ctitorit de coloniști sași, autorul ”Ocheanului întors” întâlnește, în toamna anului 1951, când descinde, o comunitate săsească încă activă, puternică. Remarcă ținuta înaltă și mândră a femeilor de o stranie frumusețe, descinse parcă din pânzele unor maeștri flamanzi. Descrierile ținutului parcurs pe jos sau în căruță, drumurile aventuroase la Dipșa, peste Dealurile Jelnei spre Bistrița, rețin atenția cititorului, prin cuvinte ce substituie culori și nuanțe, într-o complementaritate sinestezică demnă de un mare stilist. Însemnările lui Radu Petrescu dobândesc strălucirea nestematelor scoase din adâncuri. Studentul lui George Călinescu (cu care Niculae Vrăsmaș îl confundă pe Radu Petrescu, spre deliciul și simpatia îngăduitoare a cititorului) face aici portretul de excepție al Cristinei Damian, gazda sa, o româncă neaoșă frumoasă, vorbitoarea unei limbi presărate cu cuvinte și expresii arhaice, purtătoarea unor obiceiuri și eresuri venite din negurile istoriei transilvane. Petrișul păstrează locurile aproape neschimbate ca în urmă cu peste jumătate de veac, pe când Prundul de altădată, de pe vremea șederii lui Radu Petrescu, a suferit prefaceri care îl fac de nerecunoscut din paginile ”Ocheanului întors”.
La Prund, Radu Petrescu începe o viață nouă, marcată de noi elanuri creatoare, dar și de o mai mare aplecare asupra menirii sale (totuși, vremelnică) de dascăl. Rămâne imun la intrigi, la propaganda regimului. Ca profesor, încurajează latura creatoare a elevilor, în care descoperă talente surprinzătoare ce-l entuziasmează. Entuziasmul profesorului poate fi rezumat în cuvintele pe care le scria în jurnal: ”Cu acești copii aș putea face o altă literatură, o altă pictură, luând totul de la început, departe de rânjete.” Elevul său, Niculae Vrăsmaș, se remarcă acum la compuneri, prin însemnările asidue pe care le începe într-un jurnal pe care, după știința noastră, le continuă și astăzi. Dar atunci, copilul de țăran învață și citește cărți împrumutate de la profesorul său, visează la fete blonde (la care mai visează și astăzi), doarme, se plimbă, cade în melancolii poetice, meditează, trăiește din plin. Nu uită însă să noteze aproape zilnic în jurnal, să facă descrierea detaliată a unor chipuri de profesori, băieți sau fete. Asupra celor din urmă, întâlnite pe stradă, pe peronul gărilor, la Prund sau la Bistrița, se apleacă viitorul inginer și scriitor. Fragmentul de jurnal, reprodus de Radu Petrescu, în care tânărul lui învățăcel vorbește depre ”o fată cam de vreo 13-14 ani, înaltă, cu părul blond, albă la față, cu o corpolență foarte frumoasă, îmbrăcată îngrijit, cu o poșetă roșie foarte elegantă în mână”, conduce imaginația spre aventuri erotice adolescentine, inițieri în taina inefabilă a iubirii.
În capitolul cel mai amplu, ”Jurnale paralele”, care dă și numele cărții, sunt reproduse fragmente din jurnalul elevului Niculae Vrăsmaș, cu adăugiri și reveniri actuale, puse față în față cu cele din ”Ocheanul întors” ale profesorului său, ce vorbesc aproximativ despre aceleași personaje sau întâmplări. Prospețimea și ingenuitatea celor aparținând adolescentului completează la modul fericit mesajul diaristic. Mimetismul, având ca model pe unul dintre cei mai străluciți stiliști din literatura română, nu putea avea decât urmări pozitive. Proiectul ambițios și inedit de a pune față în față, a așeza în oglindă, într-un paralelism cu punctul de întâlnire în eternitate, două mărturii de viață, două manifestări ale sensibilității poetice, reprezintă una dintre cele mai frumoase reușite.».

 

 

David  Dorian

(articol preluat din Ziarul Răsunetul din 26 mai 2017)

 

*

Acum să privim fotografii pe care le-am făcut pe meleagurile unde a venit din Bucureşti,  talentatul profesor şi scriitor, Radu Petrescu, în anul când eu m-am născut, 1951.

meleaguri Strîmba manastireImage15237meleaguri bistriţene j n cascadadrum jud bistriţa năsăudmeleag bistriţa covor frunze

 

 

 

Cu Recunoştinţă şi Iubire,

Duminică, 28 Mai 2017,

Jeniţa   Naidin 

Universul este nesfârşit