De dragul Sincronicităţii

 

Cum nimic nu este întâmplător, am citit un articol, scris de  Hatos Vasile – Castiglione di Ravenna, Italia, despre cartea  ,,O lună albastră…”, a scriitorului Iulian Dămăcuş, imediat ce am încheiat lectura acestui volum de proză.

Surpriza mea a fost mare când am constatat  că Hatos Vasile a citat,  în această reuşită  cronică literară a sa,  aceleaşi texte pe care şi eu le-am ales pentru a le reproduce într-o   menţiune a mea  despre această carte recent apărută la Editura Ecou Transilvan.

Poate că atunci când am însemnat textele ce le voi cita, am fost influenţată şi de faptul că eram sub impresia  evenimentului la care am participat cu sufletul  şi anume, plecarea în Eternitate a monahului  Serafim Man de la   Mănăstirea Rohia.

Vă invit la lectura câtorva cuvinte scrise de Iulian Dămăcuş, căci, dacă au fost remarcate, deja, de doi oameni, înseamnă că merită, de dragul  Sincronicităţii:

 

,,Şi-apoi ştii Doamne, că eu aveam locul meu în biserică şi mă rugam, dar cel mai mult îmi plăceau cântările. Uneori aţipeam, şi-atunci visam să urc pe un deal verde, ca iarba de primăvară de la noi din sat, că soarele luminează un drum care urcă spre cerul albastru, atât de albastru şi atât de blând ca oglinda unui lac pe timp de arşiţă. Dacă mă gândesc bine,  tocmai drumul pe care sui acuma, Doamne fără să ştiu de voi ajunge – aşa cum aş vrea – până la Tine.

Îmi pare rău după străzile oraşului,  după pita şi slănina de-acasă, după prietenii pe care n-o să-i mai văd şi cred că m-am cam grăbit să vin încoace…

Cu frică mă gândesc la greşelile de pe pământ, dar Te-oi sluji ca să mă ierţi. Doar îmi vei găsi ceva de lucru la Poarta Raiului, că dup-atâta lume care merge şi vine, trebuie făcută curăţenie, nu?  Pot griji florile, iarba, dar de cosit nu ştiu, Doamne, că n-am avut răbdarea să învăţ, dar pot face alte lucruri, numai s-ajung să mă odihnesc un ceas… Aşa departe să fie Raiul?! Că n-oi fi apucat alt drum!… Departe, o lună albastră…”

*

 

,,Viaţa mea n-a fost nici mai veselă nici mai tristă decât a altora, numai că eu am hotărât s-o trăiesc altfel. Altfel decât cei mai mulţi. Într-o lume care a fost numai a mea! Înţelegi?… Eu nu mă consider unic în oraşul ăsta, în ţara asta. Mai sunt destui ca mine.  Şi sunt mult mai mulţi cei care ar vrea să trăiască la fel ca mine. Nu au curajul s-o facă, deşi se bucură de toate libertăţile democraţiei din care însă una lipseşte – libertatea de-a fi liber!

E o libertate nu tocmai uşoară, nu tocmai simplu de pus în practică.”

*

,,- Ba da, îmi pare însă că ceea ce-mi spui mi-este cunoscut; vieţile oamenilor se aseamănă adesea. Nimic nou sub soare, afară de faptul că pentru fiecare viaţa e ceva nou,  viaţa lui e numai a lui.  Noi sunt clipele netrăite; după ce devin amintire,  ele se confundă cu altele şi altele, aşa cum frunzele sunt noi când ies din muguri, apoi devin ceva obişnuit. Mai încearcă o schimbare la faţă, un cântec de lebădă înspre toamnă, apoi ploile reci, frigul iernii, şi toul e neant. Şi aşa, an de an.  Cu toate astea fiecare primăvară-i alta, e altfel, încât te întrebi dacă se schimbă ceva-n curgerea acestor anotimpuri sau ele par diferite pentru că omul le priveşte întotdeauna cu alţi ochi!?”

*

,,După plecarea oaspetelui,  m-am dus la fereastră şi,  cu coatele pe piatra răcoroasă a pervazului, am privit pâlpâirile oraşului. Pe nesimţite apăru, mare,  ameninţătoare,  Luna!  Ochii îmi rămaseră deschişi sub apele reci ale luminii albastre. Apoi fereastra se dezintegră în mările şi oceanele astrului. Ceainicul trepida în mica bucătărie, aburii se amestecau cu erupţiile vulcanilor nevăzuţi ai astrului. Un miros de mentă se răspândi în cameră, iar pe caldarâm se auziră tropote de cai. Avui impresia că cineva mă priveşte prin Luna care se contura ovală ca un monoclu. Mi se făcu frică, dar aş fi vrut să-l cunosc. Păcat însă! Ceainicul pare că se răsturnase, iar focul nu mai lumina întunericul.

Mir binemirositor curgea pe faţa Lunii.”

*

,,Aşa mi-am petrecut aceşti vreo treizeci de ani:  între a tăcea şi a spune. Acum cei care mă ascultă şi mă cred, vor judeca. N-am vrut să ies în faţă, pentru că nu mă credeau apostol, ba mai mult,  nici atunci şi nici acum nu mi se pare drept ca mie să mi se arate Domnul în strălucirea sa, care făcea să se vadă mai demnă de plâns şi mai urâtă persoana, viaţa mea. Încă mă-ntreb cum trebuia să înţeleg aceste întâmplări. Cum puteam să-L mărturisesc, oare, când eu nu-mi uitasem vechile păcate? Cu toate că-i simţeam privirea asupra mea şi-L simţeam aproape, nu ştiu ce putere, ba ştiu,  dar nu vreau s-o numesc, mă îndemna să fac aşa cum nu trebuia, cum voiam să fac…”

*

,,Domnul, însă,  a ales ca prin suferinţă, printr-o îndelungată suferinţă să fac ceea ce mi-a cerut. Cel puţin sufletul meu a fost astfel curăţat. Curăţat de lacrimile trupului în care, vremelnic, locuieşte, şi astfel greşala  Ta,  Doamne (şi se închină) este mai mică,  dar bunăvoinţa Ta mă copleşeşte până la moarte!”

 

Întrucât, nu am posibilitatea să descriu această carte aşa cum a ştiut să o caracterizeze  Vasile Hatos, care a legat citatele prin consideraţii  pertinente şi bine scrise, am să spun doar că mi-aş fi dorit, ca atât în această lucrare publicată de Iulian Dămăcuş, cât şi în scrierile altor autori, să fie evitat limbajul peiorativ,  ce umbreşte valoarea scriiturii.

Putem să redăm și să exprimăm tot ce vrem despre om folosind un limbaj decent, pozitiv, pe cât posibil sacru. Omul este asemenea Creatorului prin spiritul și sufletul lui!

Din moment ce scriitorii, ca formatori de opinie, folosesc  limbajul negativ, greu de pronunţat de atâţia oameni, ei nu fac decât să  îl  menţină  mereu  în mentalul colectiv.

Cuvintele au, fiecare în parte, vibraţia lor, puterea lor, rolul lor, iar folosirea cuvintelor pozitive, şi, mai ales, cuvinte moi şi blânde, ajută fiinţa umană în creşterea ei spirituală.

Pentru a avea o idee despre aprecierile sale, reproduc un fragment din articolul scris de Hatos Vasile, Castiglione di Ravenna, Italia,  despre volumul de faţă:

“Cartea ,,O lună albastră…”, a scriitorului Iulian Dămăcuş, este o incursiune în lumea satului, în lumea oraşului şi a univesului său interior.  Personajele reflectă realitatea vie a trăirilor interioare. Monologul interior dă sclipiri personajelor prin personificarea fiinţei în fiinţă.  O trecere a ideilor reflectate de realitate. Vede prin prisma sentimentelor sale o lume aparte, unde pitorescul se amestecă cu nostalgiile dându-i intrări spre absolutul fiinţei. Narează cu o acurateţe uimitoare personajele, le trăieşte în sineşi, dându-i cărţii o valoare intrinsecă.  Puţin şi ajunge în infinitul fiinţei unde simţurile conlucrează cu sensibilitatea. Personajele parcă dau ceva din ele: trăiri duse până la absurd, sentimente absolute, realitatea intrinsecă a fiinţei etc.etc. Toate acestea dau un pitoresc aparte personajelor cărţii. Trăirile interioare măresc forţa creaţiei prin prisma sentimentelor lor. Aşa ceva întâlneşti doar la marii scriitori.”

Din punctul meu de vedere, citind cartea, evitând, de fiecare dată cuvintele de nepronunţat, cât şi întâmplările terifiante, ce cred că există doar în imaginaţia bolnavă a personajeor din acest volum, constat că această lucrare  se constituie într-o frescă a funcţionării sufletului unei puzderii de oameni din aproape toate clasele sociale, şi acesta este un merit al operei  ,,O lună albastră…”. 

Citită într-o altă cheie, și anume, considerând anumite pasaje ca fiind însemnările din caietul unui psihanalist,  gândul ne duce la faptul  că lucrările prin care psihanaliștii își publică cazuistica au, prin titlul lor, sau subtitlu  o atenționare a cititorului.  În  ceea ce privește cărțile care nu spun nimic prin titlu, riscul este al cititorului, care poate, să atenționeze alți cititori.

Ca cititoare, spun că nu sunt de acord cu acest amestec de literatură pe care o pot citi oamenii de orice vârstă și pregătire,  și cartea de față are în cea mai mare proporție această valență,   cu cărți ce nu pot fi recomandate tinerilor ce au spiritul și sufletul crud, cărți ce îi pot întrista și deforma în imaginea lor despre viața omului pe pământ.

 

Bistriţa,  19 februarie 2013,   Jeniţa Naidin