De vita solitaria

În decembrie 1998 am citit cartea: Francesco Petrarca, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963, iar în seara asta, în Ajunul Crăciunului, mi-am amintit că am fost foarte impresionată de conţinutul ei, scris cu atâta talent de Alexandru Balaci.

Am nenumărate sublinieri pe filele acestui volum îngălbenit de vreme, şi, poate ar trebui să vorbesc aici doar despre Laura, iubita, doar în spirit, a lui Petrarca.

E impresionant să aflăm că la 6 aprilie 1327, când Petrarca a intrat în biserica Santa Chiara, în sunetele înalte de orgă ale Săptămânii sfinte, privirea sa a îngheţat aţintită asupra Laurei de Noves şi, de aici, au început douăzeci şi unu de ani de ardere şi zece ani de plâns pentru marele poet. Viaţa sa spirituală s-a oglindit şi răsfrânt în această muză şi obiect al poeziei sale, Laura, ce a dăruit Italiei şi lumii un mare poet.

Alexandru Balaci spune:

„Iubirea pentru Laura dă ocazia estetică de a oglindi  întreaga istorie a unui suflet, toată complexa scară de atitudini, de la erori la contraticţii, de la durere la mângâierea pe care o poate da  conştiinţa propriei valori. Din straturile profunde ale sufletului poetului se pot aduce la lumina zilei şi a artei sensurile neliniştii, ale melancoliei, ale infinitelor ipostaze ale aceluia care părăseşte evul mediu abstract pentru a suferi, individual şi ca artist, în Renaştere.”

Cartea  Francesco Petrarca are un capitol intitulat la fel ca una din operele lui Petrarca, şi anume: De vita solitaria, operă  despre care Alexandru Balaci ne aduce următoarele precizări:

„În  De vita solitaria se face elogiul solitudinii, elogiul tăcerii, al reculegerii în acea stare care a fost numită de otium literar, diferenţiat absolut de acel otium ascetic al evului mediu. Acest otium nu neagă nici o valoare, este un efort continuu îndreptat spre perfecţionarea interioară, de renunţare numai la bunuri într-adevăr zadarnice, de cucerire a unei senine, calme, înţelepciuni.

Petrarca îşi imaginase tratatul De vita solitaria în peregrinările lui meditative, de totdeauna, în mijlocul naturii, pe malurile râului Sorga, în retragerea Valchiusei.

El nu jertfea nici unui ideal monahal, totdeauna gândirea sa, încă din anii tineri, se aliase cu solitudinea creatoare, propice căutării, investigării în propriul suflet.

Solitudinea lui nu respinge niciodată tovărăşia cărţilor.

Viaţa solitară este viaţa unui literat.

Solitudinea nu este niciodată în concepţia lui Petrarca echivalentă cu sălbăticia.

[…]  caută să sublinieze şi marile foloase aduse de viaţa retrasă, creaţiei de orice fel.”

Viaţa solitară există, eu ştiu,

dar e minunat când, în solitudinea noastră,

Îl simţim pe Dumnezeu alături de umărul nostru în tot ce facem.

Vă doresc tuturor să trăiţi sentimentul miraculos că Dumnezeu este cu Dumneavoastră!

Crăciun fericit!

Bistriţa, 24 decembrie 2013  Jeniţa Naidin