Dumitru Stăniloae – Cuvinte iubite

Dumitru Stăniloae – Cuvinte iubite

 

Azi, 24 aprilie 2012,

vă invit să citim împreună câteva cuvinte ale profesorului-preot Dumitru Stăniloae,

cuvinte pe care eu le iubesc.

Citatele alese le-am cules la calculator din textul  intitulat de savant:

OMUL, fiinţa care transcende timpul spre veşnicie prin nădejde şi pocăinţă.

 

„Omul nu poate trăi nici o clipă închis în prezent.

El nu e satisfăcut niciodată prin ceea ce îi dă prezentul.

El speră la ceva mai mult de la viitor. […] El transcende mereu spre viitor. Chiar despre moarte nu crede că va încheia existenţa lui.  El aspiră la absolut, care nu-i poate fi dat în viaţa pământească. Aceasta îl face să vadă în moarte nu un final, ci mai degrabă o trecere, deci să vadă în ea ceva pozitiv. […]

Omul nu e numai cât se vede.

Nădejdea nu se limitează la cele ce se văd şi se pot avea în viaţa aceasta. […] Existenţa spiritului fiind pentru om o evidenţă de care nu se poate face abstracţie, el e îndreptăţit să recunoască şi speranţa unei vieţi viitoare după moartea trupului. […]

În fond, omul urmăreşte fericirea eternă. Dar fericirea nu se găseşte în gustarea singuratică a unor bunuri materiale sau spirituale (în sănătate, belşug de hrană, orizont larg de cunoaştere etc.), ci în comunitate cu alţii sau cu alte persoane. Nu poţi avea bucurie de nimic în mod separat total şi definitiv de ceilalţi oameni. Nu te bucură belşugul de hrană când eşti singur. Nu-ţi trebuie nici viitor în singurătate. Când eşti singur în mod total şi definitiv nu-ţi mai trebuie nimic.

Persoana altuia e izvorul vieţii mele, ea e însăşi viaţa mea, când mi se comunică cu iubire totală; bucuria de a mă putea comunica ei, de a primi ea să i mă comunic este şi ea viaţa mea. Poate că aceasta e cea mai proprie definiţie a persoanei:

izvor de viaţă pentru altul şi bucurie de viaţă primită de la altul.

Aceasta o indică totodată ca mister cu neputinţă de înţeles vreodată complet şi de a se epuiza. Dar numai Dumnezeu, comuniune desăvârşită de Persoane, poate să mi se dăruiască în mod desăvârşit, ca să mă dăruiesc şi eu, şi poate hrăni şi persoana semenului meu cu o iubire care s-o facă să mi se comunice total.

Dumnezeu e în sensul acesta supremul mister, misterul iradiant de viaţă nesfârşită şi de lumină inepuizabilă.

[…] Pot să am cât de multe bunuri materiale sau spirituale. Dacă nu le am împreună cu persoanele iubite, nu mă fac fericit. Numai în DOR arată omul setea de transcendere reală a sa spre o altă  persoană iubită absentă.”

Jeniţa Naidin