Eseurile profesorului Vasile V. Filip

 

Dragi cititori, vă propun  o comunicare frumoasă despre o carte scrisă de profesorul bistriţean Vasile V. Filip intitulată ESEURI  ±  ETNOLOGICE, prefaţată de Ion Şeuleanu.

Am citit/studiat această carte într-un timp mai îndelungat, subliniind aproape totul, pentru că e prima lucrare de acest gen căreia am decis să îi acord atenţia mea. Am primit-o de la Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud în anul 2008, când a fost lansată şi, iată câteva impresii urmare acestei lecturi absolut fermecătoare, dar grea.

Mai întâi, am să vă spun ce am gândit la finalul acestui travaliu, fiindcă această carte nu e un roman, este o carte de ştiinţă înţesată de informaţii deosebit de utile: Cercetătorul Vasile V. Filip ştie să scrie, ştie să selecteze păreri ale unor critici sau specialişti şi să ni le prezinte nouă într-un mod adecvat, pe înţeles. Am luat cunoştinţă de multe lucruri, necesare culturii mele, pe care nu le ştiam.

Că am muncit ca să o citesc e adevărat, dar nu am renunţat la idee, din 2008  şi până acum, tocmai pentru că e foarte util să citim cele scrise în această operă şi, când ne dăm seama că facem un lucru bun, trebuie să avem voinţă şi perseverenţă ca să  reuşim.

Joseph-Maria Bochenski ne spune: „ Nu încerca să realizezi lucruri care îţi depăşesc posibilităţile, dar orice hotărâre, o dată luată, execut-o cu tărie şi perseverenţă.” Cuvinte asemănătoare am mai citit într-o carte a domnului Gheorghe Mizgan, concitadinul nostru.

Din cartea  ESEURI  ±  ETNOLOGICE rezultă că autorul are o paletă largă de preocupări, astfel încât, în cuprinsul ei, întâlnim: studii ştiinţifice, cronici literare, articole, interviuri, şi, din toate cele 290 pagini ale lucrării, transpare excepţionala pregătire ştiinţifică şi culturală a domnului Vasile V. Filip, pregătire pe care şi-o consolidează în mod permanent.

Să punctăm câteva impresii, din ansamblul cărţii, în limita spaţiului disponibil.

Din Capitolul Mituri fundamentale citim: „Omul nu se defineşte ca fiinţă unică şi irepetabilă, ca univers în sine, ci – în primul rând – ca element al unui sistem de raţiune transcendentă. În procesul cunoaşterii, mentalitatea arhaică identifică partea cu întregul. Cunoaşterea nu va însemna, aşadar, acumulare de informaţie, ci aprofundarea unei singure unităţi informaţionale, care oglindeşte în sine întregul.”  Acestea sunt cuvintele domnului Vasile V. Filip, cuvinte care, mai departe,  sunt bine explicitate astfel încât, reuşim să înţelegem.  Precizăm că aceste discuţii despre formarea conştiinţei umane sunt făcute aici din punctul de vedere al studiului nivelelor culturii populare. Autorul vorbeşte în acest capitol despre Legenda Meşterului Manole din perspectiva sa ca excelent cercetător în domeniul ştiinţelor etnologice şi antropologice şi, prin comparaţie, arată manifestarea acestui mit în alte ţări din Balcani unde ea a generat producţii artistice, balade: „Poate mai acut decât oriunde se relevă acest conflict în tema quasi-universală a jertfei zidirii, care a dat naştere în spaţiul sud-european câtorva dintre cele mai frumoase creaţii din literatura populară a lumii. […]  Mentalitatea mitică care a dat naştere temei «jertfa zidirii» este una de tip animist. Animismul este concepţia potrivit căreia fiecare lucru din univers este însufleţit şi face parte integrantă din Antropocosmos, a cărui structură este echilibrată.”

Analiza  comparată a motivelor realizării jertfei zidirii arată diferenţa între popoare: „Toate variantele balcanice se leagă de un anumit eveniment istoric: construcţia podului de peste Arta, din Kremasti (Lesbos) sau din Koniţa – la greci; zidirea cetăţilor Skutari, Skadar sau Biograd – la sârbo-croaţi, Trevnesco – la bulgari, Deva – la maghiari; ridicarea unei biserici – Curtea de Argeş – la români. Numai variantele româneşti împing însă evenimentul istoric spre un timp al începuturilor, tinzând – deci – a-l asimila unui arhetip.”

Pentru că numai la români se construieşte o biserică, autorul spune: „Biserica reuneşte într-un singur tot valorile simbolice ale podului, cetăţii, fiind totodată o marcă a Centrului, un spaţiu sacru ce adăposteşte un timp încremenit, al începuturilor (adică o imago mundi,  în terminologia lui Mircea Eliade, care atrage atenţia şi asupra înrudirii etimologice dintre templum şi tempus), dar şi expresia sensibilă a punctului în care accederea spre niveluri cosmice superioare devine posibilă.”

Pentru a ne prezenta cine cere ca să fie o jertfă pentru a rezista construcţia, cine să fie cel jertfit, cum are loc zidirea propriu-zisă a jertfei, precum şi gama trăirilor sufleteşti ale jertfitorului şi ale celei jertfite, autorul a scris pagini ( 21-40) în care citim informaţii tulburătoare, dar şi frumoase din care avem posibilitatea să luăm cunoştinţă şi de operele altor popoare în ceea ce priveşte acest mit.

*

Pentru ca să ne vorbească despre memoria istorică şi memoria arhetipală într-o colindă din Gledin, judeţul Bistriţa-Năsăud, Vasile V. Filip mai întâi ne spune: „Aşezat sub piemontul Călimanilor, cam la jumătatea distanţei dintre oraşele Bistriţa şi Reghin, satul Gledin aparţine unei zone etno-folclorice deosebit de  interesante, conservatoare atât prin condiţiile de relativă izolare geografică, cât şi prin continuitatea ocupaţiei principale a locuitorilor săi: crescători de animale, îndeosebi oi, pe care le vărează în adâncul munţilor”. Apoi, este redat întreg textul colindei de la Gledin, precedat de mai multe  interogaţii incitante cum ar fi: „Ce legătură să fie între voievodul moldovean din secolul al XVI-lea şi păstorii din Gledinul intracarpatic?”

Pentru a arăta memoria istorică comunitară şi condiţionările ei arhetipale cât şi păstrarea unor nume în colindul de la Gledin, între altele, autorul ne spune: „Niciodată întrerupte, legăturile de veacuri între Moldova şi Transilvania, de unde veniseră cândva voievozii descălecători de ţară, erau sortite să dobândească noi valenţe în vremea lui Ştefan cel Mare şi mai ales a fiului său Petru Rareş. […] atunci când sultanul îngenunchea din nou Moldova, din care rupea iarăşi o bună bucată, Rareş avea să-şi găsească, vreme de doi ani, adăpost în Transilvania, la Bistriţa, Rodna, Ciceu.”

*

Interesant este Capitolul Surse şi agenţi ai frumuseţii în câteva descântece de dragoste.  Să îl lăsăm pe autor să ne amintească cum e văzută „dragostea – sub zeii antagonici”:

„Frecvenţa temei dragostei în cultura noastră populară e semnul vitalităţii, al tinereţii noastre ca popor. Agent al vieţii, dragostea are, în planul resorturilor sale mitologice, complexitatea şi ambiguitatea acesteia, căci este tutelată de  doi „zei”, antagonici şi complementari:  Zburătorul şi  Dragobetele. Primul este agentul dragostei ca „boală, explicabilă mitologic şi curabilă magic” (G.Călinescu) şi intră, după autorul citat, în careul de aur al celor patru „mituri fundamentale” pentru cultura românească în genere. Al doilea, numit şi „Cap de Primăvară” sau „de Vară” este „zeul dragostei şi al  bunei dispoziţii” (Ion Ghinoiu), un fel de  Cupidon roman  sau Eros grec n viziune tradiţională românească, căzut în uitare pentru omul contemporan până mai-ieri, când s-a simţit nevoia resuscitării sale ca alternativă autohtonă a Sfântului Valentin. Zburătorul nu are o sărbătoare anume consacrată, pe când Dragobetele avea, până pe la mijlocul sec. XX, chiar dacă data ei fluctua de la o zonă la alta (24, 28 februarie, 1, 5 martie). Zburătorul este o fiinţă a nopţii, care vine din lumea de dincolo prin văzduh, ca „balaur de lumină” (I. Heliade Rădulescu) şi foloseşte hornul caselor cu fete ca tunel al trnsmutaţiei, pătrunzând apoi în sufletul acestora, prin poarta somnului şi a visului, ca tânăr frumos şi straniu, obiect al dragostei chinuitoare, ce nu-şi găseşte, în fond, obiectul. Dragobetele, considerat fiu al Babei Dochia şi cumnat al eroului vegetaţional Lăzărică (cf. Ion Ghinoiu), nu este, în schimb, niciodată obiect al dragostei, ci doar agentul ei, care, odată cu explozia luminii şi a noului ciclu vegetal, îi pune laolaltă pe viitorii parteneri, aşezându-i pe făgaşul împlinirii în sens matrimonial (după modelul păsărilor nemigratoare, care acum se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile.)

Şi disocierile ar putea continua, dar nu acesta este obiectivul pe care ni l-am fixat. N-am rezistat însă tentaţiei de a sugera, fie şi-n treacăt, posibilitatea structurării post festum a unei mitologii populare româneşti, care n-a avut şansa  fixării în pagină scrisă, când încă era vie, precum mitologiile clasice; lucru mult mai dificil, desigur, acum…”

Am reprodus textul fericit de mai sus,  prin care Vasile V. Filip trage un semnal de alarmă, dar şi fixează în pagină scrisă,

deşi dânsul, în mod delicat, sugerează numai,

text pe care cred că îl vor recepţiona tinerii cercetători  în domeniul superbelor tradiţii româneşti.

Eu am citit o carte foarte frumoasă şi m-am bucurat.

Bucuraţi-vă şi Dumneavoastră dragi cititori!

Jeniţa Dodiţă Naidin