Eugen Simion – Jurnal parizian

 

 

Eugen Simion – Jurnal parizian

 -însemnările unei cititoare-

 

Motto:

Cred în talentul stimulator şi competitiv.

Cultura este republica spiritelor care se stimează,

chiar şi atunci când se neagă…

Eugen Simion

Sunt la vremea recitirii unor cărţi, iar diferenţa de receptare este un adevărat fenomen.

Decid să recitesc anumite cărţi din motive diverse.

Ei bine, am recitit cartea „Jurnal parizian, Timpul trăirii, Timpul mărturisirii…”, autor Eugen Simion, Editura Cartea Românească, 1986, urmare bucuriei că am primit un preţios autograf de la autor. În data de 19 octombrie 2012 academicianul Eugen Simion a fost prezent la Bistriţa, ca invitat de onoare la Simpozionul: „Între viaţă şi cărţi” ocazie cu care i s-a decernat premiul „Centenar N. Steinhardt”.

Dorinţa de a avea un autograf de la scriitorul Eugen Simion este mai veche. A mai existat o posibilitate în 26 noiembrie 1997 când, în calitate de Preşedinte interimar al Academiei Române, a susţinut un proiect de lege în Comisia pentru muncă şi protecţie socială a Camerei Deputaţilor, unde eram consilier parlamentar, dar la finalul şedinţei nu am avut curaj să-l abordez, deşi aveam cartea la mine. Înconjurat şi abordat de către domnii deputaţi cu probleme mai „mari” decât ce aveam eu de rezolvat: un autograf, am renunţat.

De data aceasta, mărturisind, ce dorinţă am, organizatorului principal al Simpozinului, preotul-scriitor Ioan Pintea, am primit curajul necesar.

Mă voi referi la câteva din impresiile ce le-am trăit urmare lecturii recente când, am receptat autorul ca fiind un om care şi-a lăsat ferestrele deschise pentru Dumnezeu.

Însemnările de la prima lectură, din anul 1987, sunt doar didactice.

În opera Jurnal parizian, scriitorul Eugen Simion cuprinde unitatea adevărului în diversitatea lui şi împleteşte cunoştinţe deschise şi complementare, prezentându-ne, din perioada anilor 1970-1973, cât a fost profesor de limba română la Sorbona (Paris IV),  o multitudine de evenimente culturale şi sociale ce ne îmbogăţesc cunoştinţele.

Sunt impresionată de multe informaţii cuprinse în acestă valoroasă carte.

Domnul Eugen Simion a stat de vorbă cu multe minţi umane, care mai de care mai complicate, şi ne prezintă din punct de vedere psihanalitic lucrurile, iar perioada cât a stat la Paris e receptată de mine ca o cercetare ştiinţifică pe mai multe planuri, dar mai ales în ceea ce priveşte psihologia culturii, dovedind şi calităţi de critic de artă.

Când vorbeşte, la începutul cărţii, despre Paris, în general, la un moment dat spune: „căci un lucru pe care nu-l poţi cunoaşte te înspăimântă şi-ţi rămâne străin. Însă Parisul se dezvăluie încet, foaie cu foaie, ca o carte groasă pe care trebuie s-o parcurgi cu răbdare. Poezia este undeva, între filele ei, nici nu ştii unde începe şi unde sfârşeşte. Debut greu, apoi ceva neobişnuit te învăluie, ceva, o lumină, se aprinde în mintea ta, şi lumina nu te mai părăseşte de aici înainte.  Parisul este un mit pe care trebuie să-l meriţi.”

Când Eugen Simion spune că a întâlnit Parisul toamna şi o descrie „târzie şi friguroasă”, mi-am aminit versurile lui Ady Endre, traduse de Lucian Blaga: „Prin Paris a umblat toamana/ Ieri Toamna a intrat în Paris, năvălind/ pe calea Sfântului Mihai, cu sunete line,/ …/ Avea întîlnire cu mine.”

Această carte complexă conţine reflecţiile autorului, citate remarcabile din mari oameni de cultură, note de critică literară, însemnări de jurnal intim al profesorului român la Sorbona.

Face descrieri impresionante ale oraşului Paris şi pronunţă concluzii:

„Nici o capitală nu-ţi dă, ca Parisul, un mai puternic sentiment de continuitate a istoriei şi de umanizare a ei.”

Consider o minune faptul că, în timp ce românul Eugen Simion lucra la Paris, erau  în viaţă: Eugène Ionesco, Emil Cioran, André Malraux, Roland Gérard Barthes, Jean-Paul Sartre, Lacan şi alţii. Tot atunci profesorul Eugen Simion s-a întâlnit şi a vorbit cu oameni de cultură români care au vizitat Franţa: Marin Preda, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Marin Sorescu, Adrian  Păunescu şi multe alte persoane care, spre regretul meu, sunt notate de autor doar cu iniţiale.

E un privilegiu pentru un om, ca până să împlinească 40 de ani, să fie în preajma unor spirite speciale, după mine, fie chiar şi să fii în oraş cu ele e important, dar să mai şi vorbeşti personal. De altfel, academicianul Eugen Simion a avut şi profesori eminenţi:  Tudor Vianu, George Călinescu, Iorgu Iordan. De aceea este un spirit luminos şi suntem fericiţi să fim contemporani, să fie printre noi!

M-au impresionat descrierile tuturor întâlnirilor umane ale autorului, fie că au fost întâlniri în familie, la universitate, ori la evenimente culturale, dar şi descrierile oraşului, librăriilor, bibliotecilor, buchiniştilor.

Despre evenimentele din 1968 spune: „Sosesc în Franţa la doi ani după revoluţia studenţească. Ecourile ei nu s-au risipit. Pentru parizianul obişnuit, mai’68 este un punct de referinţă. Atunci les gosses s-au revoltat şi, în ciuda neîncrederii, ironiei aproape generale, ei au dovedit că pot zdruncina la douce France.”

Din întâlnirile lui Eugen Simion, din anii 1970-1973, cu zeci de oameni, am selectat, ca să citez, câteva crâmpeie.

În legătură cu Miron Radu Paraschivescu, în Jurnal parizian, Eugen Simion evocă şi întâlnirea de la Paris după care, la scurt timp, pe 17. 02. 1971, poetul, eseistul M.R.P. a plecat la Cer, dar şi o întâlnire anterioară:

„O convorbire, întîi, la telefon, cu Miron Radu Paraschivescu, apoi o scurtă întâlnire, într-un  bistrou din Saint-Germain. Este bolnav, nici el nu ştie cât de grav, şi a venit, împreună cu soţia lui, să consulte câţiva medici parizieni. […] Mă uit la Miron Radu Paraschivescu cu teamă, cu simpatie, şi înlătur orice gând sinistru privitor la viitorul său. […] Odată a ţinut să mă cunoască, şi A. Păunescu m-a prezentat. […] Am rămas cu el toată seara, apoi l-am condus singur, spre casă şi am discutat până spre dimineaţă despre literatură şi bătrâneţe, politică şi erotică. Când eram tânăr –îmi amintesc că mi-a spus, atunci, M.R.P. – credeam că bătrâneţea, cu lipsa ei de apetit erotic, este cea mai mare nenorocire pentru om. Apropiindu-mă de bătrâneţe, îmi dau seama că ideile noastre despre altă vârstă decât aceea în care trăim sunt false. Bătrâneţea începe printr-o dispariţie treptată a preocupării pentru eros. O linişte ce începe să se instaleze în om, eliminare imperceptibilă a neliniştii sexuale… Formidabil, domnule, formidabil!…

Revăd, acum, în inima Parisului pe M.R.P., în circumstanţe tulburi […] Îmi povesteşte vizita lui la sculptorul Vlad, apoi trece la Malraux, marele lui model, marea lui iubire spirituală. Tocmai i-a tradus o carte şi, afirmă el în prefaţă, era gata să mor traducând-o. De chin sau de bucurie?” Bună întrebare pune Eugen Simion!

În Jurnal parizian sunt multe pagini despre Eugène Ionesco. Să citim cîteva cuvinte: „M-a surprins în confesiunile lui Eugène Ionesco insistenţa cu care revine imaginea (defavorabilă, discreditoare) a tatălui. L-am suspectat pe autor, mărturisesc, că-şi aranjează subtil biografia interioară după schemele psihanalizei: tatăl – castrator, complexul oedipian etc. Notaţiile privitoare la părintele autoritar sunt, în orice caz, de o calculată cruzime. Scene din copilărie dure, tatăl care umblă în izmene prin casă, mama umilită, ameninţată de acelaşi tiran. Fiul reconstituie, nu ştim cât de exact, biografia socială şi morală a tatălui, şi ce aflăm? Că Tatăl a fost un Jean-Paul Sartre mai mărunt, obedient faţă de istorie, încrezător în autoritate. […] Revolta împotriva Tatălui este, dar, revolta împotriva Autorităţii represive.”

Să amintim o altă personalitate, dar printr-o referire a lui Eugen Simion mai puţin sobră: „Este surprinzător că Roland Barthes n-a introdus în seria mitologiilor contemporane fenomenul reprezentat în viaţa socială şi morală a Franţei de Madame Soleil, prezicătoare celebră. Ea este o personalitate de prim ordin şi rivalizează, în popularitate, cu, să zicem, şeful guvernului sau Brigitte Bardot. Competenţa şi autoritatea ei se întind de la astrologie la psihologie.”

În cuvântul său, la Simpozionul de la Bistriţa, Eugen Simion a menţionat că domnia sa a auzit prima dată despre N. Steinhardt de la Marin Preda cu care a petrecut „o după amiază culturală în Cartierul Latin. Ilie Moromete nu se arată doborât de măreţia goticului, n-are complexe. Spiritul neîncrezător de la Dunăre se manifestă, în faţa atâtor probe, totuşi, de artă, în forme voit violente. M. Preda crede, evident, altceva despre monumentele Parisului, dar joacă acum o comedie, lovind cu vorbe aspre şi pitoreşti aceste faţade grandioase, aceste săgeţi lansate cu trufie spre cer, aceste vitralii ce ne iau ochii.”

Sunt generoase şi minunate pagini despre vizita lui Marin Preda la Paris, iar Eugen Simion se dovedeşte a fi un mare psihanalist, după smerita mea părere.

Despre Zaharia Stancu citim: „Trece prin Paris, venind din Belgia, Zaharia Stancu care a suportat o operaţie  complicată la ochi. A stat multe luni în clinică, izolat de viaţa literară din ţară. […] fixăm un loc de întâlnire într-o mare cafenea de pe Champs-Elysées. Ajung cu câteva minute înainte de ora fixată, Zaharia Stancu este deja instalat la o masă, cu o cafea în faţă. Arată bine, un bătrân frumos aspru şi impunător.[…] personalitatea lui s-a dezvăluit, în partea ei cea mai frumoasă, la bătrâneţe. […] Născut şi crescut în România, el a migrat de la Salcia la Roşiori-de Vede şi, de aici la Bucureşti. […] realismul său este de un pitoresc nebun, demn de Spania romanului picaresc. Scena în care ţăranii poartă botniţe la culesul strugurilor este, totuşi, neverosimilă. […] De această părere era şi Marin Preda, care, […] Unde a văzut Zaharia Stancu ţărani care să accepte botniţa la gură?!”

Depun mărturie pentru Marin Preda. M-am căsătorit în anul 1972 în comuna Salcia, ieşisem de pe băncile unui liceu din Iaşi, mi-a plăcut literatura şi, de la început am întrebat socrii, dar şi pe alţi oameni mai în vârstă decât ei, unii colegi de liceu cu Zaharia Stancu, şi toţi mi-au spus că nici vorbă să fi existat în Salcia sau în împrejurimi situaţie în care să poarte ţăranii botniţă. Aveau cartea în casă, îl citeau pe consăteanul lor, am şi eu exemplar de la ei, şi erau indignaţi de acest neadevăr. Considerau că au fost jigniţi.

Frumos sunt descrise şi întâlnirile la Paris ale lui Eugen Simion şi cu Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi alţii.

Mă gândesc cu adâncă melancolie la faptul că mulţi din aceşti oameni cu care a relaţionat Eugen Simion sunt plecaţi în Eternitate!

Mă bucur că l-am întâlnit zilele trecute personal pe Domnul Eugen Simion!

Cât despre partea prozaică a vieţii Eugen Simion scrie un text relaxant: „Trebuie să-i fac loc în acest jurnal unei doamne corpolente şi generoase. Este italiancă, se numeşte Donna Angela, are un trup de pui de elefant (sintagmă argheziană), un cap din pictura toscană şi o graţie de balerină. Cum se armonizează toate acestea n-aş putea spune. Dar se împacă, fac parte, în orice caz, din personalitatea Donnei Angela, femeia de serviciu de la etajul nostru.”

Urmează întâmplări cu Donna Angela pe care le citim pe nerăsuflate.

În povestirea întâlnirilor cu profesorul Guillermou, citim: „Tată a opt copii peste care păstoreşte cu rigoare catolică. […] Opt copii, opt probleme deschise, opt destine. De departe, d-l şi d-na Guillermou (distinsă şi energică) veghează. La un semnal de alarmă, unul dintre ei ia avionul sau maşina şi ajunge, la timp, acolo unde trebuie. Misiunea părintelui nu se termină niciodată. Nici chiar când copiii au devenit la rândul lor părinţi. Îmi place acest simţ al familiei. Cine spune că generaţiile se sfâşie între ele?”

Cu lacrimi, spun, în cunoştinţă de cauză: misiunea părinţilor nu se termină niciodată, iar când e un părinte singur, e şi mai greu.

În jurnal, Eugen Simion vorbeşte despre sine, se confesează: „Mă gândesc, fireşte, la moarte, mai puţin la sinucidere (un act cu o filozofie care îmi scapă). Nu peste mult timp voi avea 40 ani, o vârstă care părea, până de curând, atât de îndepărtată! Nu constat deosebiri esenţiale faţă de modul meu de a gândi de acum 10-15 ani. Poate sentimentul că viaţa nu-i atât de durabilă, nici atât de lungă. În copilărie, aveam sentimentul că părinţii mei sunt nemuritori. […] Însă pe la 13-15 ani acest sentiment m-a părăsit şi am căzut într-un univers confuz, coşmardesc din care n-am ieşit decât mai târziu, pe la 30 de ani, când am înţeles (cum ar zice Malraux) raţiunea morţii. Eu pun această schimbare pe seama altui fapt: naşterea fetiţei mele. Impresia că ceva nou, tulburător s-a petrecut în lume, deşi se nasc în fiecare zi mii, zeci de mii de copii…  Eram mai senin, mai întărit”. „A vorbi despre moarte – conchide Malraux – este una din posibilităţile cele mai rezonabile de a vorbi despre sensul vieţii.”

„Parisul înseamnă pentru mine, între altele, descoperirea picturii. […] Literatura este aşadar, o descoperire înceată şi incompletă. Pictura este o revelaţie.”

Cu scopul de a completa sau preceda fericit textele sale Eugen Simion citează din cuvintele unor mari oameni de cultură:

„Avea dreptate  Jules Renard să scrie în jurnalul său: poetul este născut pentru a fi «conştiinţa  a tot ce este lipsit de conştiinţă» Altfel spus: poetul are conştiinţa raporturilor interzise. Tot ceea ce raţiunea refuză ia în primire poezia. Chiar şi refuzul raţiunii poate deveni o temă pentru poezie. Chiar raţiunea poate fi obiect poetic”.

La finalul acestei lecturi grele şi fascinante, faptul care m-a întristat puţin este acela că multe persoane despre care vorbeşte sau cu care vorbeşte direct Eugen Simion în cartea Jurnal parizian sunt menţionate cu iniţiale, iar eu nu am putut descrifra cine sunt aceşti oameni.

Şi totuşi, fericirea de a citi o carte,  în care autorul descrie obiectiv sau subiectiv o multitudine de lucruri ce ne hrănesc spiritul, dar aflăm şi atâtea informaţii despre omul Eugen Simion care se gândeşte pe sine în acest  jurnal,  e mult mai mare.

Nu e un miracol faptul că putem învăţa multe lucruri din cărţi?

 

Bistriţa, 30 octombrie 2012,     Jeniţa Naidin