Florentina şi Vasile Găurean – Eminescu şi Ovidiu

 

Am citit, în manuscris, cartea EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI scrisă de Familia Florentina şi Vasile Găurean, profesori emeriţi de Limba şi Literatura Română şi am văzut rodul Iubirii şi Armoniei din Familie.

Autorii au citit şi studiat mult şi cu deosebită atenţie astfel încât, au reuşit să scrie o lucrare de o însemnătate şi frumuseţe fără egal.

Sunt o cititoare veche, dar BUCURIA ce am simţit-o în suflet în timp ce am lecturat această carte frumoasă, interesantă, dar şi de mare importanţă este de nedescris.

Încerc, în cele ce urmează, să vă ofer un crâmpei din gândurile mele însemnate pe marginea acestei opere creată de soţii Florentina şi Vasile Găurean.

Chiar şi cei care cunosc, în original, operele celor doi mari poeţi, dar şi lucrări publicate de însemnaţi exegeţi cu privire la ceea ce au scris  Poeţii: Eminescu şi Ovidiu, citind această carte vor fi surprinşi foarte plăcut pentru că, autorii şi-au pus în text propriile lor opinii, sufletul lor, şi amprenta gradului lor înalt de cultură şi civilizaţie.

Prin această preţioasă carte, Minunata Familie ne poartă, fascinant, de la un capăt la altul al unui interval de două mii de ani!

De la Ovidiu, ce a trăit între anii 43 înainte de Hristos – 17 după Hristos, la Eminescu, ce a trăit între anii 1850 – 1889.

La finele lecturii, am trăit sentimentul unei comprimări a Timpului, a unei stări de apropiere a celor doi corifei ce au trăit la distanţă de două milenii: Publius Ovidius Naso şi Mihai Eminescu, practic, s-au întâlnit prin operele lor, dar şi prin faptul că au trăit o parte din viaţa lor pe meleaguri ce aparţin astăzi României.

Atât prin conţinutul cărţii, cât şi prin gândurile ivite în minte în timpul lecturii, am făcut o călătorie în timp deosebit de interesantă.

Autorii şi-au elaborat lucrarea acum, când, de la plecarea sufletului lui Eminescu din corpul fizic critica literară a evoluat şi a produs lucrări importante, astfel încât s-a realizat o anumită înţelegere, receptare a operei eminesciene şi ne spun, în ARGUMENTUM, următoarele cuvinte frumoase, dar pline de modestie cu privire la efortul lor ca şi cercetători:

„Prin grija şi spiritul de sacrificiu al unor harnici cercetători, s-a ajuns la epuizarea activităţilor din domeniul arhivistic privitoare la viaţa şi opera lui Eminescu. Laboratorul de creaţie al marelui poet şi gânditor are larg deschise porţile pentru toţi care vor să-şi îmbogăţească mintea şi sufletul la izvoarele sale.

Contribuţiile mărunte au fost adesea un piedestal pe care s-a înălţat munca unor mari critici literari. În această varietate de lumini se află conectat şi prezentul efort de deschidere spre universalitate printr-o paralelă între doi participanţi la Masa de taină a liricii universale.”

Ei bine, cartea realizată de Familia Găurean este o ridicare  amplă de cortină spre două lumi ce au existat la o distanţă de două mii de ani una de alta: Lumea lui Ovidiu ce a trăit la intersecţia dintre două ere, în timp ce a fost pe Pământ şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi Lumea lui Eminescu ce a trăit spre sfârşitul mileniului doi de după Hristos.

Spuneam în prima parte a acestui articol că prin cartea EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI autorii, Florentina şi Vasile Găurean, ne poartă, fascinant, de la un capăt la altul al unui interval de două mii de ani! De la Ovidiu, ce a trăit între anii 43 înainte de Hristos – 17 după Hristos, la Eminescu, ce a trăit între anii 1850 – 1889.

Pe parcursul lucrării, printr-o structură fericit aleasă, ne sunt prezentate destinele biografice şi literare ale celor doi mari poeţi, portretele lor morale, iubirea lor pentru locurile natale, primele lor iubiri erotice, dar şi evoluţia lor ca bărbaţi ce iubesc şi crează până la sfârşitul vieţii.

Pe lângă cuvintele despre viaţa şi opera celor doi poeţi, cât şi citatele excepţional de bine alese, cu totul reprezentative din creaţiile lor, citim în cartea de faţă şi înţelepciunile, ideile filozofice proprii autorilor care nu fac altceva decât să aureoleze şi să întregească, prin sclipirile spiritelor lor, operele grandioase puse în discuţie. Prin descrierile şi îndemnurile cu care ne fac cunoscute asemănările dintre vieţile şi operele lui Ovidiu şi Eminescu, autorii scriu ei înşişi perle demne de a fi reţinute. Cuvintele dăruite nouă de Florentina şi Vasile Găurean, ce le întâlnim presărate în lucrare, dau acestei opere o notă aparte şi o cursivitate încât nu ai cum să laşi cartea din mână.

Iată un crâmpei din mănunchiul de idei ale autorilor ce sunt lumini printre lumini în cadrul cărţii:

„Setea de frumos este un instinct sădit de Creator în firea oamenilor dintâi şi perpetuat apoi prin veacuri. […] Despărţirea de locurile natale descoperă de obicei individului o nouă perspectivă şi poate avea un rol formativ deosebit pentru omul matur. […]  Psihologii spun că dragostea se naşte în mintea noastră, făurind unul sau mai multe prototipuri, o idealizare vagă pe care apoi omul o caută în lume. Fiinţa iubită poate fi stelar de departe, o himeră: un erou al unei cărţi, personaj dintr-un film. O asemenea fiinţă se va fi născut în mintea lui Mihai din poveştile auzite, la care se va referi mai târziu ( şi aici, autorii citează din Eminescu):

«” Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană,

Cu ochi albaştri-stele, blondă-un spic de grâu,

În mine se-ndrăgeşte, şi-uşoară, aeriană,

S-aşază pe genunchi-mi, conjură gâtul meu.”»

[…] Înclinarea noastră de a defini o dată pentru totdeauna un om e de cele mai multe ori păguboasă pentru adevăr. Omul e o succesiune de procese, cu o anumită finalitate şi deseori riscăm a conferi unui moment caracterul de dominantă în mod nejustificat.”. Şi astfel de texte minunate ale autorilor găsim pe parcursul întregii lucrări.

Mai departe, cu sfială şi respect să îi lăsăm pe Florentina şi Vasile Găurean, să vorbească despre raţiunile ce au stat la baza realizării acestei valoroase paralele, raţiuni ce au fost o puternică motivaţie pentru valoroasa lor muncă ce s-a finalizat cu realizarea cărţii de faţă despre Eminescu şi Ovidiu:

„a). Destinele existenţiale asemănător contrastante. La început luminoase, cunosc o întunecare ireversibilă, până la finele vieţilor lor. Ei ilustrează adagiul că în suferinţa cea mai adâncă se făureşte gloria viitoare.

b). Operele majore sunt dominate de o adâncă melancolie, poate unică prin dimensiuni, încât, dacă ar fi să credem în metempsihoză, am spune că elegiacul Ovidiu a renăscut, după atâtea veacuri, în poetul român.

c). O trăsătură puternic unificatoare ar fi apollinismul, seninătatea demnă, care îi însoţeşte în durerea cea mai adâncă. Dincolo de chinul clipei prezente, răzbate majestatea omului superior, neclintit în cunoştinţa geniului său poetic.

d). Operele celor doi lirici conţin „germeni” ai destinului lor uman şi poetic. „Heroidele”, lucrare ovidiană de tinereţe, prevesteşte, spre exemplu, pe autorul „Tristelor” şi Ponticelor”, după cum „Mortua est” a lui Eminescu conţine aproape integral problemele fundamnetale ale liricii lui Eminescu.

e). Sensibilitatea firii, suavitatea, eleganţa versurilor apropie două spirite atât de mari.

f). Dragostea comună pentru muze îi convinge că numele lor va fi purtat peste veacuri, mai durabil chiar decât bronzul statuilor.

g). Vastitatea culturii îi adună sub un acelaşi semn. Poetul latin este un reprezentant al aşa numiţilor „poeţi savanţi”. Cât despre cultura enciclopedică a lui Eminescu, pare superfluu a face dovedirea ei.

h). Ambii poeţi marchează câte un hotar în dezvoltarea literaturii popoarelor lor. S-a spus despre poetul latin, într-o faimoasă lucrare că este poetul care desparte două lumi. În Ovidiu se termină spiritul antichităţii şi se deschide un ev nou. La rându-i, Eminescu este o piatră de hotar a literaturii române. Influenţele lor în posteritate vor fi covârşitoare, chiar dacă vastitatea ariilor este diferită.”.

Ei bine, aşa cum au sintetizat, în cuvintele de mai sus, filonul demersului lor, autorii au reuşit în cartea EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI, să redea, cu rigoarea profesorului de Limba şi Literatura Română ce şi-a luat în serios rolul de cercetător ştiinţific, în mod artistic, curgător ceea ce a fost de esenţă şi de importanţă universală din vieţile şi operele celor doi corifei.

Având în vedere densitatea şi importanţa tuturor ideilor cuprinse în această operă frumoasă şi grea de atâtea sensuri, îndemnăm cititorii să se apropie de ea cu o iubire reală faţă de adevăratele valori ale culturii căci numai aşa le va fi de folos.

Citind această operă ne bucurăm şi noi de ceea ce a creat Armonia din Familia creştină Florentina şi Vasile Găurean.

Continuăm să vorbim despre opera EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI scrisă magistral de Familia Florentina şi Vasile Găurean. Această lucrare, ce este rodul unor studii temeinice şi îndelungate efectuate de autori, a unor consultări profesioniste şi a multor ore petrecute în biblioteci, este o BUCURIE pentru sufletul şi mintea noastră, este un act major de cultură.

Am spus câteva cuvinte cu privire la travaliul depus de autori, nu pentru cei care ştiu cum se naşte o operă valoroasă, ci pentru acei cititori care, aflându-se „cu cartea’n mână pe de-a gata”, cumva, ar zice că a fost uşor de realizat.

Pe parcursul lucrării, ce are o structură armonioasă, ordonată firesc, autorii ne prezintă destinele biografice şi literare ale celor doi mari poeţi. Din cele 28 de secţiuni, ce ilustrează viaţa şi opera celor doi corifei, am ales să aduc în atenţie doar una, ,,Izvorând din infinit”, din care, vă invit cu drag, să citim câteva fragmente, în care sunt atât cuvinte ale autorilor, cât şi versuri din operele poeţilor analizaţi, versuri selectate de Florentina şi Vasile Găurean:

„Măreţele momente de început ale Universului au fascinat totdeauna cele mai luminate minţi: astronomi, fizicieni, chimişti, biologi şi nu mai puţin pe poeţi. E şi cazul lui Ovidiu şi Eminescu – creatori ce şi-au depăşit veacul. În sensurile lor profunde, Adevărul şi Frumosul sunt sinonime. […]

Cursurile audiate şi lecturile ştiinţifice „au dat aripi unora din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu”.  Aşa sunt: Scrisoarea I, La steaua, […], Luceafărul.

Un poem ca cel al lui Lucreţiu: De natura rerum a fost cunoscut şi apreciat de „scriitorii savanţi” ai epocii  lui Augustus, inclusiv de Ovidiu!  „Ştiinţa şi arta trebuie să meargă împreună, căci fiecare din ele se rătăceşte dacă are pretenţia să meargă singură”.

Ovidiu şi Eminescu se întâlnesc în pasiunea cu care ambii scrutează istoria începuturilor Universului, pasiune bazată pe tot ce gândirea umană formulase până la ei.

În finalul volumului Iubiri, Ovidiu îşi lua rămas bun de la muza erotică, spre a aborda alte teme:

„Caută-ţi de-acum alt cântăreţ, tu, mamă-a iubirii uşoare:

Pe-al elegiilor drum fac cel din urmă popas.”

(Amores, III, 15)

Fascinat de epopee din tinereţe, ca orice şcolar ce-l citise pe Homer, Ovidiu şi-a dat seama curând că ar fi greu să-i facă concurenţă lui Vergiliu şi va făuri mai târziu, Metamorfozele, operă cu 15 cânturi, o succesiune de momente poetice inspirate din începuturile lumii, până la vremea lui Iulius Cezar, adică „Dintru început de veac până-n zilele noastre” (Invocaţie). Câteva asemenea momente majore ar fi: cosmogonia, marele diluviu, revolta giganţilor contra zeilor, discursul lui Pitagora, întemeierea Romei.

Coloratura epică se va întreţese cu lirismul său funciar, dintotdeauna.

Se ştie cât de pasionaţi au fost grecii de începuturile Universului, de elementele lui constitutive, de „cărămizile” lui, ca să folosim un termen de azi al astronomiei şi microcosmosului. Elementele descoperirilor greceşti vor fi preluate de romani (Anaximene, Heraclit crescuţi în lumina ştiinţei egiptene) şi studiate mai ales în gimnasium.

Paralel, Mihai Eminescu întocmise un proiect de istorie a Universului în douăzeci de cânturi, care nu va depăşi însă stadiul de proiect. Perioada conceperii acestui proiect concordă cu studierea laborioasă a antichităţii greco-latine. Şi totuşi, cosmogoniile şi problemele escatologice nu vor rămâne fără rezultat, găsindu-şi o formă definitiv elaborată în Scrisoarea I şi parţial în Rugăciunea unui dac. Ca specie literară, scrisoarea este o specie literară căreia i-a dat cetăţenie Ovidiu, cu ale sale Heroide şi apoi Tristia şi Epistulae ex Ponto.

Heliade Rădulescu şi apoi Gr. Alexandrescu vor crea şi ei Epistole –cei dintâi în literatura română.

Structural, cosmogoniile ovidiană şi eminesciană sunt deosebite. Cea dintâi redă o cosmogonie în sine, dar poetul român o subsumează relaţiei dintre geniu şi societatea omenească în general.

Tematic, Scrisoarea I redă conflictul idealitate-realitate, constituite ca doi poli antitetici. Artistic, le corespunde lirismul din prima parte a poemului şi satira din cea de-a doua… Omul de geniu e redat în singurătate şi în relaţia cu societatea: cea contemporană şi în posteritate. Începutul şi finalul poemei sunt închise în acelaşi cadru protector al luminii selenare, ce învăluie marea şi prozaica desfăşurare a vieţii omeneşti.

Rezumându-ne doar la cosmogoniile celor doi poeţi ca nişte puncte congruente, semnalăm existenţa a două momente structurale:

a). Haosul şi prezentarea materiei amorfe.

b). Apariţia unei forţe ordonatoare şi transformatoare.

a). Momentul prim al celor două cosmogonii plonjează în increat, în atemporalitate, spre a se opri apoi la creionarea materiei amorfe. Cel mai nimerit e să vedem un pasaj […] din Ovidiu, Legenda I, Haosul şi facerea lumii, care deschide volumul Metamorfozelor:

„Mai înainte de mări, de uscat şi de boltă cerească,

Firea la fel arăta peste tot şi numită fu Haos.

Ne-ntruchipate se aflau, fără rost, grămădite de-a valma

Într-un morman neclintit, ale lumii seminţe în vrajbă.

Nu se afla vreun titan să deie omenirii lumină.”

E greu să nu recunoaştem nota de maiestate a versurilor lui Ovidiu, egalizând după unii cercetători (N.Lascu) versetele biblice.

[…] Să urmărim acum cosmogonia eminesciană, pentru a cărei realizare s-au indicat un număr mare de cosmogonii, […]. Arătasem înainte metoda de lucru a lui Eminescu, ce consulta cu mare rigoare toate sursele, pentru ca apoi să poată emite însuşi o aserţiune extrem de originală. De aici şi remarcabila competenţă a poetului. Ne permitem deci a spune că el cunoscuse creaţia ovidiană din volumul Metamorfozelor, ce avusese mereu o bună răspândire. E cu neputinţă să nu remarcăm asemănarea modalităţilor de alcătuire a imaginilor artistice la cei doi mari creatori. Să vedem însă o parte din cosmogonia poetului român:

„Într-o clipă gându-l poartă îndărăt, cu mii de veacuri,

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica,  deşi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie, genune, fu noian întins de apă?

N-a fost minte pricepută şi nici minte s-o priceapă.”

[…]  Imaginea izvorârii lumilor „dinsure văi de haos” ilustrează „perpetua geneză a lumilor”, preluată din gândirea kantiană.

În cosmogonia lui Ovidiu, haosului i s-a pus capăt de către o forţă ordonatoare, exterioară, unică, puternică (apropiată de conceptul creştin):

„Fierberii capăt i-a pus Zeitatea slujită de Fire;

Glia de cer despărţi şi din ape alese uscatul,

Apoi, din aerul des osebi –nseninatele ceruri.”

Această forţă modelă pământul, „în chip de glob uriaş rotunjindu-l.” (În Cartea lui Iov apare imaginea Pământului „spânzurat în aer”). Anumite versuri duc cu gândul la o cunoaştere a Genezei prin intermediul evreilor care trăiau la Roma. Suetoniu, vorbind despre Augustus făcea comparaţie cu tăria cu care evreii ţin postul,  de  ex. la Ovidiu avem mai degrabă o cosmogonie a pământului, nu a universului, cazul Scrisorii I:

„El porunci să se-ntindă câmpii, apoi văi să coboare,

Codrii să-mbrace frunziş, să se-nalţe şi munţii de piatră.” […]

Astfel, imaginea artistică rezultată e înţeleasă nu ca o exprimare fericită, frumoasă şi întâmplătoare, ci un rod al cunoaşterii ştiinţifice, a unei concepţii despre lume.

Viziunile magistrale ale începuturilor Universului, lumii, formulate poetic de Ovidiu şi Eminescu, probează măreţia gândirii, a exprimării poetice a două voci de seamă din lirica lumii.”

După cum vedeţi, am lăsat autorii să vorbească, i-am întrerupt doar din economie de spaţiu tipografic, iar după lectură,  nouă ne rămâne doar să medităm.

Personal, când am citit  ,,Izvorând din infinit”, ce este o bijuterie în cadrul cărţii-bijuterie despre care vorbim, mintea mea a făcut conexiuni cu ideile profesorului Dumitru Constantin, un autor important contemporan nouă. Iată un crâmpei: „Nu materia anorganică creează viaţă şi conştiinţă, ci invers. Am intuit esenţa spirituală a Universului. Mi-am dat seama că există o inteligenţă intrinsecă a tuturor lucrurilor, atomilor, care ştiu perfect cum să se aşeze şi cum să se organizeze în sisteme perfect coerente, şi că această inteligenţă este diferită de cea umană, bazată pe căutare-eroare-succes. Într-un singur an, toţi atomii din care e făcută o fiinţă omenească se schimbă. Şi totuşi, avem o identitate. Am încredere- nu în înţelepciunea umanităţii neapărat, ci în înţelepciunea acestui Univers extraordinar de complex, superb, din care facem parte şi noi.”

După cum vedeţi,  acest volum al soţilor Florentina şi Vasile Găurean ne pune mintea la treabă!

Dat fiind conţinutul cu totul special şi valoros al operei EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI, invit cititorii spre a se apleca asupra sa; fie din simplă curiozitate, sau pentru a face un act de cultură, poate chiar pentru a cunoaşte şi înţelege mai bine operele şi vieţile celor doi corifei: Eminescu şi Ovidiu.

Indiferent de motiv, odată deschisă, cartea:  EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI se vădeşte a fi Bucuria ca rezultat al  Iubirii şi Armoniei din Familia creştină Florentina şi Vasile Găurean.

Îi cunosc personal şi îi preţuiesc din toată inima!

 

Articol scris în anul 2010 și  revăzut acum.

Bistriţa, 24 martie 2014,

În întâmpinarea Buneivestiri!   Jeniţa Naidin