G. Coşbuc – Colindătorii

 

Când îl învăţam pe poetul George Coşbuc la şcoală, asta se întâmpla pe meleaguri din preajma Iaşului, nici nu m-am gândit că spre ultima parte a vieţii mele voi vieţui chiar aproape de locul unde s-a născut şi chiar să poposesc în casa şi curtea unde el a trăit şi a copilărit.

Am vizitat prima dată Muzeul George Coşbuc în 17 august 2003 graţie surorii mele,  Adela Drăgan şi a soţului ei, Ioan Drăgan.

Atunci am cumpărat cartea:

Poezie şi proză creştină, de George Coşbuc, Antologie şi cuvânt înainte de Constantin Catalano, Ediţia a II a, revăzută şi adăugită, Editura George Coşbuc, Bistriţa, 2000, volum din care dactilografiez acum, în preajma Crăciunului 2013,  această  poezie.

Cum am obiceiul să scriu pe cărţi, obicei dobândit în anii de când nu am cu cine vorbi, fiind singură în locuinţă, – desigur aş putea scrie, ce îmi dă prin cap şi prin suflet, când citesc o carte pe foi sau caiete, –  pe acest volumaş am scris:

Cu Adela şi Nelu la Muzeul Coşbuc. Un muzeu amenajat în toată casa familiei Coşbuc şi în curte un amfiteatru cu bănci de lemn pe care am stat în această Duminică însorită.

A urmat intrarea într-o superbă biserică din localitatea Coşbuc, Biserica Sfânta Paraschiva. Doamne ajută!  17 august 2003.

Vă rog să citiţi, indiferent de vârsta pe care o aveţi, această superbă poezie a marelui nostru poet.

 

Colindătorii

 

Cad fulgii mari încet zburând

Şi-n casă arde focul,

Iar noi pe lângă mama stând

De mult uitarăm jocul.

De mult şi patul ne-aştepta,

Dar cine să  se culce?

Rugată, mama repeta

Cu glasul rar şi dulce

 

Cum sta pe paie-n frig Hristos

În ieslea cea săracă,

Şi boul cum sufla milos

Căldură ca să-i facă,

Drăguţ un miel cum i-au adus

Păstorii de la stână

Şi îngeri albi cântau pe sus

Cu flori de măr în mână.

 

Şi-auzi! Răsar cântări acum

Frânturi dintr-o colindă,

Şi vin mereu, se-opresc în drum,

S-aud-acum în tindă –

Noi stăm cu ochii pironiţi

Şi fără de de suflare;

Sunt îngerii din cer veniţi

Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă-nălţător şi rar

Cântări de biruinţă,

 

Apoi se-ntorc şi plâng amar

De-a Iudei necredinţă,

De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…

Dar s-a deschis mormântul

Şi El acum e-n cer suit

Şi judecă pământul.

 

Şi până nu tăceau la prag,

Noi nu vorbeam nici unul –

Sărac ne-a fost, dar cald şi drag

În casă-ne Crăciunul.

Şi când târziu ne biruia

Pe vatra caldă somnul,

Prin vis vedeam tot flori de măr

Şi-n faşe mic pe Domnul.

George Coşbuc

 

*

E minunat să citim aceste poezii după ce am vizitat Muzeul Coşbuc şi ni-l putem imagina pe poet, copil în casa familiei sale „cu istorice tradiţii creştine” cum frumos spune dl. C. Catalano în  prefaţa cărţii.

Citind poezia „Colindătorii”, ne ducem cu gândul la poezia sa socială, dar şi la cei douăzeci de ani de studii ale lui G. Coşbuc pentru a rodi o operă valoroasă pentru România: „Comentariu la DIVINA COMEDIE”  a lui Dante Alighieri.

Coşbuc s-a apropiat de scrierea lui Dante la îndemnul tatălui său şi a tradus în româneşte, timp de opt ani, integral şi în versuri „opera la crearea căreia şi-au dat mâna şi cerul şi pământul” adică DIVINA COMEDIE, căreia, apoi, i-a scris Comentariul celebru amintit mai sus.

Într-o odă închinată Blajului, G. Coşbuc vorbeşte de tatăl lui,  Preotul Sebastian, absolvent al Blajului. Bunicul şi străbunicul poetului au fost  preoţi.

Să citim  ce spune Constantin Catalano:

„Aşadar patrusprezece preoţi între anii 1673-1985, când s-a prăpădit ultimul preot, părintele Victor Coşbuc, la Tiha Bîrgăului. Aceşti vrednici intelectuali români au făcut apostolat ortodox şi greco-catolic în spaţiul binecuvântat de Dumnezeu, al Ţării Năsăudului.”

Sărbători fericite!

19 decembrie 2013   Jeniţa Dodiţă Naidin