Jenita Naidin

Iisus Hristos- Lecţia umilinţei

Miercuri, 29 februarie 2012

2012 An bisect

Cuvintele scrise de Georges Barbarin, în cartea HRISTOS,  PRIETENUL  CLIPELOR  DE GREA  ÎNCERCARE, sunt un real sprijin sufletesc.

Eu am primit acest sprijin şi de aceea vă invit să citiţi şi Dumneavostră.

„Nu veţi fi niciodată singuri avându-L alături pe Prietenul tuturor.  Cereţi-I ca un cerşetor plictisit lumina, pacea, înţelegerea şi nu-L slăbiţi o clipă. Cu cât veţi cere mai cu insistenţă şi cu răbdare, cu  atât El vă va dărui mai mult. „Celui ce are i se va mai da”.  Perseverenţa aduce surplusul. Dragostea divină se îmbogăţeşte cu cât se adaugă cererea fiecăruia. Rânduiala Prietenului este complet contrară celei omeneşti – El este izvorul vieţii fără de sfârşit şi dragostea Sa faţă de oameni nu seacă niciodată.

Cine vă împiedică să veniţi să slăviţi această dragoste nepieritoare? Îndoiala din voi vă opreşte, aceasta este arma cea mai tăioasă a inimii voastre. Ea sapă în adâncime, deschide răni vechi, construieşte obstacole, aduce greutăţi. Ceea ce vă pierde este raţionamentul greşit, tradiţia, opinia publică, ştiinţa omenească, scepticismul, ezitarea. Cel mai mare geniu omenesc, cu propriile lui mijloace, va cunoaşte, desigur, clipe de prăbuşire.

Omul, pradă lui însuşi, oricât ar fi de inteligent şi de talentat, este incapabil de fericire şi de desăvârşire deplină.

Inamicii noştri, primejdiile şi suferinţele noastre sunt doar mintea noastră bolnavă, alterată.

Noi singuri ni-i creăm.

Cultivăm şi dăm viaţă acestor fantome inexistente, elaborăm singuri replicile lor şi pe ale noastre, declanşăm un spectacol dezastruos în faţa conştiinţei noastre.

Nu  credem decât în rău, în mai rău. Veşnic punem problema unor evenimente şi mai grozave în viitor, şi aceasta pentru că ne credem capabili şi prevăzători. Dacă vom închide însă poarta egoismului, a inteligenţei personale pe care ne închipuim că o avem, dacă vom face un gol complet în mintea şi inima noastră, astfel încât nimic din trecut să nu mai tulbure imaginaţia noastră şi, astfel curăţiţi şi purificaţi, să-L chemăm pe Prietenul nostru, ce vom pierde?

În taina odăiţei noastre să-L chemăm pe Dumnezeu, nu în faţa oamenilor, ca să ne vadă evlavia – să ne vadă ipocrizia, în fond. Căci ne rugăm în biserici, dar în inimă ne îndoim.

Prietenul divin vă aşteaptă oriunde, oricând, şi întreaga furtună din inima voastră o va linişti, prin încrederea cu care Îl veţi chema.

Abia atunci vă veţi odihni odihni cu adevărat pe perna credinţei voastre. Atunci când încrederea va creşte în voi, când orice îndoială se va risipi şi când ochii voştri se vor deschide cu adevărat, atunci vă veţi întreba cum de aţi putut să vă pierdeţi timpul şi să vă risipiţi forţele în căutarea şi împlinirea unor visuri deşarte, când realitatea era atât de aproape de voi?

Credinţa voastră va fi de netăgăduit atunci când ea va fi adevărată, căci mecanismul credinţei este greu de explicat. În aceasta constă toată neputinţa inteligenţei şi a logicii omeneşti.

Cel care crede nu poate dovedi altuia cauza precisă pentru care crede.  Este răspunsul la chemarea lui către Dumnezeu.

Numai cine Îl cheamă şi Îl caută pe Dumnezeu primeşte credinţa. Ea este un  fluid, un curent, o forţă, o energie ce nu se poate explica unui neexperimentat, pentru că el nu o va pricepe niciodată. Trebuie să o simtă ca să o poată discuta. Ea este ştiinţa vieţii şi Dumnezeu o trimite acelora care o caută. O doriţi şi voi? Cereţi-o sincer şi căutaţi-o, sigur o veţi găsi!

A trăi fără încercări înseamnă a trăi fără viaţă 

Viaţa este, în fond, o neîncetată adaptare şi o evoluţie spre perfecţiune, în urma luptei dintre bine şi rău.

Toate  încercările sunt elemente ajutătoare în această evoluţie spre desăvîrşire. Niciodată să nu vă plângeţi de încercări, ci descifraţi-le, disecaţi-le, căutaţi să înţelegeţi sensul lor.

Acest studiu făcut cinstit şi cu atenţie vă va aduce un mare progres în conduita voastră. Încercările nu vin niciodată la întâmplare, ele sunt precise, matematice, proporţionate după forţele şi posibilităţile fiecăruia. Dacă ceva vi se pare prea greu de suportat pentru fiinţa voastră delicată, cereţi imediat ajutorul şi sprijinul Prietenului şi El vă va purta sarcina.

Cine cere acest ajutor mai des îl obţine din plin. Curaj deci! În orice încercare strigaţi-L pe Prietenul divin!

Dacă aţi greşit, nu vă neliniştiţi! Nu târâţi după voi, ca o piatră grea legată de gât, greşeala voastră.

Mărturisiţi greşeala din conştiinţa voastră şi îndepărtaţi-o. Ea este o experienţă ce nu mai trebuie repetată, iar nicidecum un balast care să vă îngreuneze mişcarea în viitor.

Ea este chiar o bogăţie pentru instruirea omului.  Fără greşeli, evoluţia spre desăvârşire nu este posibilă.

Greşelile sunt deci necesare, inevitabile. Principalul este să tragem concluzii din fiecare eroare. Busola invizibilă este Hristos. Este biroul adevărului. Acolo vom găsi orice explicaţie, orice instrucţiune. Întrebaţi mereu la acest birou:

„Ce este viaţa mea? Unde este calea ei? Am căzut, ce voi face acum?”

Răspunsul va veni  la fel ca bunului samaritean care a pansat rănile celui căzut între tâlhari.

Vă plângeţi de singurătate, de exil, de lipsa de prieteni, de lipsa de pace şi de familie? Aceasta pentru că vă mărginiţi la aerul pe care-l respiraţi şi la pământul pe care îl călcaţi în picioare. Această limitare în spaţiu şi în timp a uneia din cele mai nobile aspiraţii omeneşti este aproape singura cauză a tuturor suferinţelor şi nostalgiilor omului.”