Îl iubesc pe Dumnezeu în primul rând

Astăzi vă ofer fotografii pe care le-am făcut cândva şi vă invit să citim un Poem, sau să îl recitim. 

Un copac vechi ca mine…

„Am căutat iubirea   

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă 

ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.

Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Ramâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinănd batjocuri,
lasând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaima,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

– Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povara de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
– Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

– Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
– Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…”.

COSTACHE  IOANID  

Cândva, în bucătăria mea…

*** 

Străinul  din Poem este Dumnezeu, iar Dumnezeu  este Iubirea.

Omul caută Iubirea „înnourat şi crunt”,

dar  când  Îl află pe Dumnezeu în Inima şi Sufletul său devine senin şi bun.

Omul cu credinţă în Mintea Cosmică, în Inteligenţa Universală, adică în DUMNEZEU, este un Om care ştie că Bunătatea, Smerenia, Iubirea, Umilinţa sunt temelia Vieţii.

Acest Om mai ştie că e temporar pe Pământ, că vine din Infinit şi pleacă în Infinit, iar Viaţa nu i-a fost dată ca să nu îi mai poată fi luată.

De aceea, acest Om este Smerit şi spune:

Facă-se voia Ta, Doamne!

În toate mă bizui pe Voia Ta, Doamne!    

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă  Naidin

Joi, 01 Octombrie 2020

Spre  O LUMINĂ  CALDĂ

Cândva… în locuința mea…

***