Ioan Pintea văzut de Teohar Mihadaş

 

 

Acum, când Domnul Părinte-scriitor, Ioan Pintea a fost numit directorul Bibliotecii Judeţene Bistriţa-Năsăud,

pentru a-l felicita, am cules la calculator un text, de pe o foaie xerografiată ilizibil (dar am ochelari noi),

primită în anul 2008 de la Centrul Judeţean pentru Cultură B-N, cu titlul:

Poştalion, ce reprezintă o scriere a lui Teohar Mihadaş  publicat în Revista „Tribuna”, din anii’80.

Prin textul pe care îl reproducem aflăm cuvinte spendide scrise  de Teohar Mihadaş (1918-1996), scriitor despre care a conferenţiat, în ziua de 26 februarie 2013, la Biblioteca Judeţeană,  prof. univ. dr. Mircea Popa, critic şi istoric literar. Revista „Mişcarea Literară” i-a dedicat un număr, iar Conferinţa s-a intitulat: „Retrospectivă Teohar Mihadaş”.

Să citim:

„Poştalion

 

Acest târziu poştalion mi-a adus în pragul casei, dizdedimineaţă, un tânăr poet. Când i-am deschis, uşa s-a umplut de lumina scrisului său azuriu.

Era subţirel şi înalt, cu bărbuţă de muşchetar, dar cu o nespus de omenească blândeţe şi seninătate-n ochii şi pe faţa senină, de parcă vis, înspre dimineaţă, un vis frumos.

            Cu aleasă cuviinţă şi feciorească sfială  a intrat în casă. Numele lui este Ioan Pintea, de botezător şi de haiduc deci. Şi întra-adevăr, are ceva, în albastrul ochilor, de sihastru vestitor, dar şi un izbitor aer de libertate prin care întrezăreşti pe haiduc. Este originar din runcurile Ţării Năsăudului, ale Salvei, iar în satul lui trăiesc încă bătrâni înţelepţi, cu sigilii de mare vechime în hrisoavele sângelui lor, fete codane şi feciori de-ai lui Tănase Todoran, care nu arare ori au apucat drumul codrilor.

Îmi înmânează un sul de hârtii. Aşteaptă, cu aceeaşi ingenuă seninătate, părerea mea. Citesc:

„Şi-au să vină din păduri animalele,/ Printre oameni, rumegând din bot,/ Coarnele lor albe o s-aducă/ Iarba verde cu păduri cu tot…”

Mai departe:  „De departe-au venit peţitorii aici,/ Cu aceste cinstite trăsuri/ Înflorate şi albe de-atâta purces/  Printre munţi de argint şi păduri…”

Continuu lectura: „Mă înţelegeţi cu adevărat/  Când vă vorbesc curat despre poet…/ Că animalul e atunci sălbatic/ Când rănile îi sângeră încet…/”  Sau: „Ca rugăciunea genunchilor tăi dezveliţi/ Înainte-mi frumos, până când/  Fără teamă îl vor mângâia/ Umbrele din apă tremurând…/”

Apoi dau peste această inscripţie tombală: „O, Enkidù, prietene, Închide ochii mei cu o minciună/ Că nu-i adevărat,/ Iar o să vânăm cerbii/ Neştiutorii de moarte,/ Neştiutori,  Enkidù, de păcat…/ Plânge-m-ar toate pădurile,/ Spui cumintenvelit…”

Iar în continuare: această zicere înţeleaptă, dar cuviincios şi cu discretă poezie spusă. „Pe omul care cântă între păsări/ Cu laudă şi grijă să-l primiţi…”

Şi-n sfârşit, această frumos de timid înveşmântată vestire: „Lasă-mă, mă lasă să te-ascult, / Cântăreţule!… Migrări rebele/ Mă-nconjoară şi îmi dau de veste/ Neputinţa risipirii mele”:

I-am mulţumit pentru alesele daruri cu care a venit la mine – versurile sale luminos de triste  şi triste în lumina lor tandră, ascunzând în ele înţelepciune şi neprihnă feciorească şi o nu ştiu ce adiere care vine de departe şi din straturi arborigene, genuine.

Ioan Pintea nu este numai ce se cheamă un poet născut, ci şi muncitor legător de carte la întreprinderea „Prestarea” din Beclean pe Someş.

Îi urez, şi pe această cale, să-l urmeze şi să-l călăuzească augurii cei buni în lumea cărţilor, ca, nu numai să lege, dar să şi dezlege, aşa cum bine dovedesc versurile de început, înţelesurile şi tainele.

O meditaţie bucolică suav înţeleaptă este poezia sa.

Teohar Mihadaş”

Ioan Pintea avea atunci 20 de ani, iar urările lui Teohar Mihadaş se împlinesc, este Preot şi scriitor şi poet!

 

Bistriţa, 28 februarie 2013  Jeniţa Naidin