Iubire, vinovăţie şi reparaţie – II –


 

În prima parte a discuţiei noastre, începute pe 28 decembrie 2012, despre cartea Melaniei Klein, „Iubire, vinovăţie şi reparaţie”, spuneam că inovaţia acesteia, în raport cu alţi psihanalişti, constă în faptul că a realizat cum pot fi analizaţi copiii prin înţelegerea jocului lor.

Desigur, contribuţia acesteia la psihanaliza copiilor este imensă.

Ea a explicat, între multe alte aspecte, faptul că partea pozitivă a sentimentelor de vinovăţie moderate o reprezintă creativitatea.

Însă, atunci când sentimentele de vinovăţie sunt prea puternice inhibă viaţa fiinţei umane.

Să o lăsăm să vorbească pe Melanie Klein:

„Sentimentele de vinovăţie, de care, aşa cum m-am străduit să demonstrez, sunt un imbold fundamental al creativităţii şi al muncii în general (chiar şi în  formele ei cele mai simple), par să aibă însă, atunci când sunt prea puternice, un efect inhibant asupra activităţilor şi intereselor productive. Aceste conexiuni complexe au devenit evidente pentru întîia oară în decursul psihanalizei copiilor mici. La copii, impulsurile creatoare aflate până la un moment dat în stare latentă se trezesc şi se manifestă, atunci când fricile de tot felul sunt micşorate cu ajutorul psihanalizei, în activităţi ca desenatul, modelajul, construitul ca şi în cadrul vorbirii. Aceste frici provocaseră o  creştere a impulsurilor distructive şi, prin urmare, atunci când ele sunt reduse, impulsurile distructive se micşorează şi ele. O dată cu aceste procese, sentimentele de vinovăţie şi de anxietate în legătură cu moartea persoanei iubite, sentimente cărora mintea copilului fusese incapabil să le facă faţă, fiindcă erau copleşitoare, se diminuează treptat, devin mai puţin intense şi pot fi deci controlate.

Acest lucru are ca efect creşterea interesului copilului pentru alte persoane, stimularea milei şi identificării cu acestea şi, astfel, iubirea se intensifică şi ea. Dorinţa de a repara, atât de intim legată de interesul pentru cel iubit, şi anxietatea pentru moartea sa poate fi acum exprimată în moduri creatoare şi constructive. Aceste procese şi schimbări pot fi totodată observate în psihanaliza adulţilor.”

Dar să ne referim la câteva cuvinte despre M. Klein spuse de Dr. Hanna Segal în prefaţă:

„Munca ei timpurie a condus-o la anumite descoperiri clinice. De exemplu, a observat  că clivajul apare foarte  devreme ca mecanism în psihicul copilului, şi că mecanismele  proiecţiei şi introiecţiei ce însoţesc clivajul au ca rezultat crearea unei lumi interioare foarte complexe, chiar şi la copilul foarte mic. Klein a înţeles importanţa relaţiilor parţial-obiectuale timpurii, deja observate de Abraham, dar rămase neinvestigate în profunzime. După cum am arătat, ea definise atât conceptul unui complex oedipian mai timpuriu , cât şi rădăcinile  unui supraeu timpuriu foarte crud, legat de introiecţii parţial-obiectuale. Dar abia cu descrierea  poziţiei depresive, descoperirile anterioare ale Melaniei Klein au putut fi reunite într-o imagine globală a dezvoltării mentale a copilului.”

Observăm în citatele prezentate cuvinte ce ţin de vocabularul psihanaliştilor, pe care eu, ca nespecialist, le-am descifrat cu ajutorul Dicţionarului de Psihanaliză.

Prin aceste două referiri ale mele la cartea Melaniei Klein, ştiind că Blogul meu este citit  de oameni care au preocupări în domeniul familiei şi a relaţiei părinţi-copii, şi nu numai de specialişti în domeniul sufletului şi a spiritului, am ţinut să spun că este o lucrare foarte importantă deşi greu de studiat.

Referirea mea la această carte, dar şi asupra altor lucrări de psihilogie şi psihanaliză, are rolul de a spune, în acest fel, cu deosebită smerenie, că e important ca fiinţa umană să ştie cât de important e să fie studiat sufletul (psihicul) omenesc, iar preocuparea pentru sufletul copilului încă de când este în uterul mamei e crucială şi trebuie ştiută de toţi oamenii.

Bistriţa, Luni, 7 ianuarie 2013  Jeniţa Naidin