Iulian Dămăcuş – Jacuzzi-Babylon

 

 

Nu voiam să ratez duminica ce se anunţa foarte rece pentru iulie, drept pentru care plecarea la Mare a fost anulată… La bazin, aflător la doi paşi de locuinţă, nu văzusem prin cupola de sticlă lumină sau activitate la tobogan, deşi, de dimineaţă, mai multe persoane de toate vîrstele intrară în clădire. Certitudinea că şi duminica ,,se lucrează’’ am avut-o la amiază, cînd, urmînd pauza de masă, cei ce se fericiseră în apă, mergeau acasă flămînzi şi fericiţi!

Peste două ore aşteptam în bazinul cel mic, un loc în ,,cazanul cu draci’’, cum avea să-l numească un român care a realizat performanţa de-a vorbi vreo 45 de minute cît a stat în cadă. În fine, am găsit în spaţiul de 8 persoane (cînd erau copii, mai multe…) un român din Sud (-ul nostru) împreună cu trei fete între 16 şi 18 ani, el ca la vreo 40. Omul era angajat undeva, iar fetele şi pe la şcoală, străduindu-se cu limba locului… Prin gesturi, ţipete şi vorbărie fără odihnă, se remarcau în tot spaţiul de la podeaua acvatică pînă la cupolă. Din instinctul cel dăscălesc le-am adresat o uitătură mirato-întrebătoare şi…. merveille! una din sirene, o brunetă, a dus un degeţel la gură, iar celelalte s-au mai domolit. Pentru un timp. Amintiri, gagii, tipi de-acolo, de-aici, opinii în expresii neaoşe, suculente… Mă străduiam să nu mai reacţionez, era mai vesel! Apoi au venit alţi doi români, unul la vreo 25 de ani, bine făcut şi chipeş, drept care sirenele se uitară intens. Omul n-a scos mai mult de două vorbe cît a stat la tratament. Amicul, la vreo 30, scund, puţin chel, sîsîit (d-l S.), în schimb, mare povestitor. Dar inteligent!, aşa că nici stomacul nici oasele obosite, biciuite de jeturile fierbinţi sau reci nu m-au determinat să părăsesc baricada în care mă instalasem! Ca mine rezista eroic şi o doamnă localnică (avînd în vedere statura şi muţenia consecventă). Domnul S. emitea judecăţi fundamentate pe argumente, era umblat prin ţări, pe la femei, patroni, kluburi, fan al unei anumite muzici, cunoscător de agricultură unde şi lucra. Ştia cît era necesar din limba locului, franceză, germană, fusese şi-n Austria, da’ acolo ce limbă se vorbeşte – întrebă una din sirene – germana! cum? adaptată!… S-a încins o discuţie – discursul primá – despre locurile–gazde şi despre oameni: reci, unii rasişti… dar respectuoşi, interveni o moldoveancă, io m-am adaptat, mă respectă, îi respect, n-am de ce să-i înjur, nici eu, adăugă omul, lucrez, patronul mă plăteşte onorabil, cu nevastă-sa nu prea am vorbitor! Asta e!

Apoi primii găsiţi în cazan, cei din zona slătineană, se retraseră cu salutările de rigoare, alţii le luară locul: belgieni, japonezi, negri. Astfel, o doamnă localnică, blondă, rondă, cam la 50 de ani, veni cu o fetiţă de vreun an şi, une poupée noire, dichisită şi ţanţoşă de numa’! Doi feţi-frumoşi indigeni, cam de acelaşi leat, plutiră un timp în jurul ei… susţinuţi de braţele taţilor şi încurajaţi de privirile lor albastre.

Unul dintre băieţi, pe care-l mai întîlnisem la bazin, părea un Jesus blond şi grăsuţ dintr-o pictură flamandă. Dar vedeta zilei fu un cuplu tată – fiu, japonez; băieţelul de vreun an atrase toate privirile şi toate feţele zîmbiră. Personajul părea luat de mîinile atente ale tatălui dintr-o gravură executată de un maestru celebru; totul era superfin, aproape imaginar pe faţa rotundă, care de-abia ţinea să nu-şi ia zborul ochii mici ca două trăsături fugare de penel! Nu-l mira nimic, nu schiţa nici un gest, doar mîinile ca nişte înotătoare ciudate dădeau semne de viaţă.

Se adunaseră aici care de pe unde, ca la o reuniune. Fiecare vorbea pre limba sa, dar mi se părea că toţi înţeleg… După-amiaza de week-end ne adunase ca-ntr-un amfiteatru, agora, sală de clasă, grădiniţă, poiana lui Iocan. Chiar şi cazanul ,,fără smoală’’ (în zisa românului) încerca să ni se adreseze, dar încercările sale erau o bolboroseală care ne făcea bine . Eram într-un bazin aproape de Marea Nordului. Era cald, era duminică, era jacuzzi-Babylon!

Iulian Dămăcuş

iulie, 2013,  Roeselare

***

Am publicat acest text  al scriitorului gherleean, pentru o pată de culoare.

11 septembrie 2013   Jeniţa Naidin