Jenita Naidin

 

Astăzi, 8 febr. 2015,

-la Un An de când am primit o Comunicare, pot spune determinantă, pentru scrisul meu,

am cules la calculator câteva cuvinte din cartea:

„Amintiri, Vise, Reflecţii”,

operă pe care o recomand tuturor oamenilor.

Eu am citit-o în anul 1997, dar acum, fiindcă,

prin Graţie Divină,  mai sunt pe aici, pe Pământ, o recitesc.

Prin  citatele de mai jos, doresc să transmit un  mesaj,

şi,

fac acest lucru, prin cuvintele lui  C. G. Jung,

pentru că îmi place

să vorbească în locul meu oameni mult mai pregătiţi decât mine, în acest caz în domeniul

transmiterii unor Adevăruri revelate de Dumnezeu Omului.

Iată,  câteva din  spusele  lui Jung ce ne îndeamnă la reflecţie:

„  …   Nu gândesc niciodată că eu sunt acela care trebuie să aibă grijă ca cireşele să aibă codiţe.

[…]

Eu percep întrucâtva procesele ce se derulează în  fundal, ceea ce îmi conferă siguranţă lăuntrică.

[…]

Cunoaşterea proceselor derulate în fundal mi-a performat de timpuriu relaţia cu lumea.

În fond, ea a fost încă din copilăria mea aşa cum este şi astăzi.

Copil fiind, mă simţeam singuratic şi la fel sunt şi în ziua de azi.

Pentru că ştiu şi trebuie să indic lucruri de care ceilalţi, pare-se, nu ştiu nimic şi,

în cele mai multe cazuri, nici nu vor să ştie nimic.

Solitudinea nu survine din cauză că  nu avem oameni în jurul nostru,

ci mai degrabă din cauză că nu le putem comunica lucruri care nouă ni se par importante,  sau,

din cauză că socotim valabile  gânduri care celorlalţi li se par improbabile.

Solitudinea mea a început o dată cu experienţa viselor mele precoce şi a atins apogeul pe vremea când lucram la problema inconştientului.

Când cineva ştie mai multe decât ceilalţi, devine singuratic.

Singurătatea nu este însă necesarmente opusă comunităţii,

căci nimeni nu simte comunitatea mai profund decât o simte singuraticul, şi comunitatea înfloreşte numai acolo unde fiecare singuratic îşi aminteşte de specificul său şi nu se identifică, deci, cu ceilalţi.

E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut.

Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum.

[…]

Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă într-o anumită privinţă, să simtă că în ea se întâmplă şi lucruri a căror experienţă o pot face, chiar dacă rămân inexplicabile, şi nu numai acelea care se desfăşoară în limita aşteptărilor.

Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume. Numai atunci viaţa este întreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare şi de insesizabilă.

Mi-a venit foarte greu să mă afirm alături de gândurile mele.

[…]

Dar ca om creator eşti la discreţia demonului, nu eşti liber, ci înlănţuit şi mânat de el.

În mod ruşinos,/ inima ne-o smulge o putere./ Căci fiecare din zeităţi o jertfă cere,/ dacă una a fost neglijată,/ nimic bun n-a rezultat vreodată(Hölderlin).

Lipsa de libertate m-a umplut de tristeţe. Adesea aveam sentimentul că mă găsesc pe un câmp de luptă.

Acum ai căzut tu, bunul meu camarad, dar eu trebuie să continuu!

Eu nu pot, nu, nu pot rămâne!

Căci,  „în mod ruşinos,  inima ne-o smulge o putere”.

Mi-eşti drag, te iubesc chiar, dar nu pot rămâne! – Pe moment, este ceva sfâşietor. Căci eu însumi sunt victima,   nu pot să rămân.

Dar  demonul aranjează lucrurile astfel, încât s-o scoatem la capăt, iar binecuvântata inconsecvenţă are grijă ca,

în contrast flagrant  cu „infidelitatea” mea,

să pot rămâne credincios într-o măsură nebănuită.

Aş putea spune eventual:

am o nevoie mult mai mare de oameni decât alţii şi, în acelaşi timp, mult mai mică.

[…]

De nimic nu sunt foarte sigur. De fapt, n-am convingere definitivă despre nimic.

Ştiu numai că m-am născut şi că exist şi am sentimentul că aş fi fost purtat.

Exist pe baza a ceva ce nu cunosc.

În ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce există şi o continuitate a fiinţei mele aşa cum este ea.

Lumea în care pătrundem născându-ne este crudă şi cruntă şi totodată de o frumuseţe dumnezeiască.

[…]

Când Lao Zi spune:

Toate sunt clare, numai eu singur sunt tulbure,

atunci exprimă ceea ce  simt eu acum la bătrâneţe.

[…]

Arhetipul omului bătrân care a văzut destule este etern adevărat.

Acest tip apare pe fiecare treaptă a inteligenţei şi este identic cu sine însuşi – că e un ţăran bătrân  sau  un mare filozof  ca  Lao Zi.

Aşa-i bătrâneţea – este deci o limitare.

Şi totuşi există atâtea care mă împlinesc:

Plantele, animalele, norii, ziua şi noaptea precum şi eternul din om.

Cu cât am devenit mai nesigur în legătură cu mine însumi,

cu atât s-a amplificat în mine sentimentul înrudirii cu toate lucrurile.

Da, am senzaţia că acea stranietate care mă separase atâta timp de lume s-a fi mutat în lumea mea lăuntrică, revelându-mi o neaşteptată şi necunoscută dimensiune a propriei mele fiinţe.”

*

După ce am citit aceste câteva cuvinte selectate pentru Dumneavoastră,  şi,  culese conform noilor norme ale Academiei Române, căci Editura Humanitas a păstrat modul vechi de scriere, ceea ce nu ne deranjează, (numai că am consecvenţa să scriu  pe blog conform noilor norme),

să privim câteva imagini a unor icoane şi flori.

Bucureşti. Tei înflorit în faţa blocului unde locuiesc copiii mei.

Am fotografiat în iunie 2014.

Sfântul Serafim de Sarov care s-a rugat 1000 de zile pe o piatră.

în bucătăria mea

Sfântul Gheorghe

Apoi ne putem întoarce la textele de mai sus pentru a medita.

Sunt cuvinte spuse de  marele psiholog Jung la 86 de ani, în faţa doamnei Aniela Jaffé,

deci vedem clar valoarea şi adevărul lor.

Observăm cum această carte de referinţă a fost publicată chiar în anul  trecerii lui Jung în Eternitate – 1961 -, adică citim ceea ce a gândit înainte de Plecare, deci Adevărul din mintea, sufletul  şi mintea unui mare Om.

 

Cei de vârsta mea, şi nu numai,  ne putem regăsi în multe din spusele sale,  reflectând sincer asupra vieţii noastre!

*

La Mănăstirea Prislop

în locuinţa mea

Bistriţa,  Duminică, 8 Februarie 2015  Jeniţa Naidin

Articol revăzut, azi, Sâmbătă, 15 August 2015

şi adus pe Prima Pagină    Jeniţa Naidin