Linişte cu poemul: Eşti, oare, numai o icoană…?

 

„Întreaga spiţă a familiei Tagore trăia din lumină, răspândea lumină.”

„Poetul s-a născut în ţara rugăciunii, astfel întreaga-i operă poartă reflexul unei lumini spirituale străvechi şi nuanţele unei duioşii umane nesecate.”

 

Cândva, am cules la calculator acest  amplu poem, l-am postat atunci pe blog,

(respectiv , în data de 21 mai 2015,

sub titlul:   R. Tagore – Eşti, oare, numai o icoană…?),

şi,

spuneam că,

fiecare, citind, avem propria interpretare, acesta fiind un lucru  superb!

Iată minunea scrisă de marele poet, filozof, profet Rabindranath Tagore,

ce ne oferă concluzia poetului că Dumnezeu există,

deci, un prilej de meditaţie.

 

 „Eşti, oare,  numai o icoană…?

 

Eşti, oare, numai o icoană ţintuită pe pânză?…

Puzderia florilor de stele

cernute prin sita depărtării

care se mişcă zvâcnind în cuibul cerului;

caravana de călători neobosiţi

care merg străbătând hăul negru

cu lampa-n mâini: Soarele, Luna şi Stelele –

precum aceste lucruri sunt adevărate,

tu, oare, nu eşti la fel de adevărat?…

Sau eşti numai o simplă icoană?…

 

Oare, în eterna mişcare,

de ce, neclintit şi singur, rămâi în repaus?…

O, tu, drumeţ fără de drum!

Vino şi ţine din nou tovărăşie

tuturor celor care umblă;

de ce zi şi noapte stai zidit

în cea mai dinlăuntru sală a repausului?…

Tu, care eşti în mijlocul a toate,

de ce locuieşti atât de departe de toate?…

Pulberea

îşi saltă râzând rochia de culoare pământie,

 şi dănţuie-n bucurie zburdalnică

în braţele vântului;

în timpul verii, pe-ndelete-şi leapădă

veşmântul de văduvă cu trup de ţărână

şi se-nveşmântă în aspre podoabe de schimnică;

în zorii de dragoste ai primăverii

fardează tina cu santalul iubirii.

Şi-astfel pulberea-i adevărată, şi-i vie,

şi iarba care se-aşterne

la picioarele tuturor lucrurilor,

de-asemeni e-adevărată;

pulbere şi iarbă umblă, se schimbă –

tu nu te schimbi!

Tu nu eşti deci  decât o icoană?…

Tu nu eşti deci decât o simplă icoană?…

 

A fost o vreme-odinioară

când tu mărşăluiai pe-aceeaşi cale

cu noi toţi laolaltă.

Pieptul ţi se-nălţa şi ţi se umplea,

şi viaţa ta prin toate mădularele,

în cântec şi-n danţ

îşi descria ritmul pereche

după ritmul Universului.

Câte vârste din vremile-acelea!

În lume şi-n inima mea

ce-adevărat erai pe-atunci!

Şi cum o mai văd şi astăzi,

magica pensulă din mâna ta

făcând să se nască întruchipările,

şi-ntruchiparea de nespus a Iubirii!

Da, în zorile genezei

îmi erai singurul tovarăş –

şi-n tine însuţi dăinuia

tot ceea ce mai apoi s-a numit Natura.

 

Pe-atunci mergeam

mână în mână amândoi;

dar tu ai făcut un pas alături

(nu ştiu de ce)

şi ai rămas pe după faldurile nopţii.

Din vremea-aceea tu eşti singur

pe când eu, înfruntând

mâhniri şi bucurii destule,

bat drumul mai departe.

Căci pe Oceanul Cerului divin,

se-ntoarce, răsuflă şi tălăzuie

fluxul luminii şi refluxul nopţii;

şi  de-a lungul drumurilor,

florile-pelerini păşesc cu paşi tăcuţi

şi-n culori grăitoare!

 

Şuvoiul vieţii năvalnice

se-azvârle-nainte

în vâltorile lui,

pe când din brăţara-i clinchetă

melodia morţii.

Astfel şi eu m-azvârlu

cât mai departe, sorbit de vuietul Necunoscutului,

atâta-s de nebun în dorul meu de ducă,

şi-atâta-s de uituc,

 că-mi uit şi ţinta!

Dar tu, care ai părăsit drumul,

stai neclintit şi pururi eşti în neclintire.

Tu, cel de după ierburile-acestea,

şi-aceste pulberi,

şi-aceşti Sori, Lune şi Stele –

eşti numai icoană, simpla icoană?…

 

Dar ce deşartă-nchipuire întunecă

inima poetului?… – Tu, doar o icoană?…

Ah, eşti altceva decât o icoană.

Cine se-ncumetă să spună

că a pus pe tine stăpânire,

închis în temniţa zăbrelită a unui vers,

înăbuşit de propriile-ţi lacrimi tăcute?…

 

Nu! Dacă bucuriile tale

şi-ar fi pierdut vioiciunea,

atunci şi râul acesta

şi-ar fi uitat lichidul dans cu undele-i,

şi norul acesta

şi-ar fi pierdut lucirea-i de aur!

Şi dacă vraja întunecată a pletelor tale

ar fi pierit în lume,

atunci ar fi pierit şi grăitorul murmur

 al mutei flori mâdhavi care se joacă cu vântul –

tulburător şi dulce vis.

 

Oare, te voi fi dat uitării

într-adevăr, Iubitul meu?…

Dar nu, tu şezi lângă izvorul viu,

şi doar de-aceea nu ni te-amintim;

precum nu ne gândim la flori şi stele

când ele drumul ni-l împodobesc

înmiresmând zefirul vieţii

şi copleşind cu melodii genunile uitării.

 

A nu-ţi aduce-aminte şi-a uita

nu e totuna!

Şi pe uitarea-mi însuţi stai.

Tu mi-ai adus văpaie-n sânge,

şi dacă nu-mi eşti în zarea privirilor, e pentru că-mi eşti în lumina ochilor!

Iată cum naşti tu verdele verdeţii

şi-albastrul cer al cerurilor!

Iată cum universul meu în tine

şi-a găsit cântecu-i lăuntric.

 

Şi eu nu te cunosc,

şi nici o fiinţă nu te cunoaşte,

dar Melodia ta îmi zguduie însăşi

harpa inimii,

o, tu, Poet, ce sălăşluieşti

în adâncul inimii oricărui poet,

şi-atunci cântarea nu-i decât o icoană,

nu-i decât o icoană a ta!

 

Într-o îndepărtată şi uitată auroră

ştiam că te simt,

şi de-atunci te-am pierdut în noapte.

De-atunci – în mâhnirea şi orbirea mea

de tine mă apropii,

pe tine vreau să te câştig.

Tu, oare, fi-vei numai o icoană?…

Nu, numai o icoană!

  EŞTI!”

Rabindranath Tagore

 

 

Bistriţa,

Luni, 9 Noiembrie 2015  Jeniţa Naidin