Marcus Aurelius – Către sine

 

Motto:

Marcus cultiva şi aplica în viaţă

mai ales acele principii stoice,

care corespundeau caracterului său:

sârguinţa şi iubirea de ştiinţă,

bunătatea, blândeţea, iubirea, modestia,

spiritul de dreptate şi adevăr.

VASILE PÂRVAN

 

Împăratul filozof, Marcus Aurelius Antoninus, se pare că a scris un jurnal fără altă intenţie, jurnal care, prin voia Domnului, a devenit cartea CĂTRE SINE.

Opera CĂTRE SINE, numită şi CUGETĂRI , despre  care vorbim astăzi, scrisă în secolul de aur al Culturii antice, este un medicament spiritual eficient şi „un îndemn emoţionant spre o conduită morală ireproşabilă”.

Marcus Aurelius a trăit 59 de ani, între 26 aprilie 121 – 17 aprilie 180.

Din această lucrare a sa, au avut de învăţat, de-a lungul vremii, multe personalităţi dintre care amintim: Montaigne, Descartes, Pascal, Vasile Pârvan, Georges Pompidou, regretatul preşedinte al Franţei. Pentru Georges Pompidou, CĂTRE SINE  a fost ultima carte pe care a citit-o, pentru a primi îmbărbătare, în timp ce se lupta cu o boală grea.

Vă propun câteva idei,  din această carte veche, pe care eu le-am notat când am citit cartea, în anul 1977, iar acum, ca să comunic cu Dumneavoastră, le-am selectat şi adaptat.

Desigur, în această carte sunt şi sfaturi inaplicabile nouă care trăim la o distanţă de 1800 de ani de când a trăit autorul ei, însă multe din ele ne sunt de folos, mai ales că sunt aceleaşi ca şi cele pe care le găsim în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii întemeiată de Iisus Hristos.

Vă adresez un îndemn blând la meditaţie asupra cuvintelor următoare, cuvinte integrate de mine şi confirmate de multe scrieri, inclusiv de o parte din lucrarea CĂTRE SINE. În mod sigur ce vom citi mai jos sunt idei ştiute de Dumneavoastră, dar dacă ni le reamintim înseamnă că le aplicăm mai uşor în viaţa de zi cu zi:

Să ne cultivăm caracterul frumos şi paşnic moştenit pentru a trăi în armonie cu noi şi ceilalţi.

Să nu ne clădim fericirea noastră pe nefericirea altora.

Să îi iertăm pe cei care ne-au greşit, să încercăm cu toate puterile și știiința noastră să îi ajutăm să se îndrepte.

Să știm, însă, că omul se schimbă numai dacă el vrea.

Să avem un spirit independent, să avem tăria pentru a lua hotărâri bine chibzuite, neşovăitoare.

Să avem mintea permanent la Dumnezeu pentru a primi îndrumare pentru orice împrejurare a vieţii şi astfel să nu ne lăsăm zdruncinaţi nici în cele mai grele momente,

arătându-ne astfel calitatea de oameni iubitori de Dumnezeu şi smeriţi în faţa Lui.

Să avem faţă de oameni o atitudine blândă, să nu ezităm să facem binele care stă în puterea noastră.

Să avem o reală dragoste faţă de muncă. Numai munca,

cu toate formele ei,

conferă omului măreţie şi libertate.

„Cel mai bun mijloc de ridicare a condiţiilor de viaţă ale artistului este acela de a-l folosi, dându-i de lucru.”

În ceea ce priveşte gândurile,

să ne îngrijim ca nici să nu încolţească în mintea noastră un gând rău ci,

să avem mereu gânduri pozitive

şi să avem în vedere să le îndepărtăm pe cele rele, dacă apar,

înlocuindu-le cu gânduri bune, constructive, aducătoare de armonie.

Să ducem un trai la fel cu acela al unui om simplu, să avem permanent o preocupare adecvată, încât fiinţa lăuntrică să fie în continuu progres spiritual pentru a fi co-creatori alături de Dumnezeu pentru că totul datorăm ajutorului divin.

Să nu uităm că tot  ce se petrece în Univers este o dovadă că există o providenţă divină.

Pe drumul vieţii lui, omul să caute să se călăuzească de iubire, filozofie, religie, care, nu îi vor  aduce avere, dar îl vor păzi de multe rele.

Să nu ne irosim viaţa făcând diverse presupuneri cu privire la ceilalţi

şi să uităm de a ne supraveghea propria noastră raţiune conducătoare.

Să fim drepţi prin noi înşine, nu sprijiniţi de proptele. Să mergem pe drumul ce duce spre sfârşitul vieţii cu inima curată, cu sufletul calm şi împăcat cu Dumnezeu.

În nici un loc nu se poate retrage omul, ca să fie mai plin de linişte şi mai lipsit de griji, decât către propriul său suflet, mai ales că, în profunzimea sufletului omenesc sunt asemenea forţe întăritoare –scânteia divină– încât îndată ce se îndreaptă spre ele, omul simte fericirea.

Aminteşte-ţi de retragerea în odihnitoarea dumbravă a propriului tău Eu şi nu te mai zbuciuma pentru toate, nici nu te încorda, ci fii liber, priveşte toate activităţile ca o fiinţă hărăzită morţii, dar care este condusă de Dumnezeu. Moartea ca şi naşterea constituie o taină a naturii. Făptuieşte, vorbeşte şi gândeşte totul, ca şi cum s-ar putea să părăseşti viaţa chiar în această clipă.  „Fiecare zi să fie trăită ca şi cum ar fi cea din urmă”, spune undeva Marcus Aurelius.

*

Am pus pe prima pagină acest articol azi, 17 august 2013,

deoarece i-am adus câteva modificări .

Lectură plăcută!

         Jeniţa Dodiţă Naidin

Astăzi, 13 ianuarie 2016, am completat titlul şi am postat fotografii

Jeniţa Dodiţă Naidin