Marie Cardinal – Cuvinte care eliberează

 

 Primii  trandafiri din luna mai 2018

 

Astăzi 24 mai 2018,  

de  Sânziene,

am adus pe prima pagină acest articol

pentru că am

publicat la final comentariile Domnului psiholog  Ludovic Săndulescu,

comentarii ce completează fericit textul meu.

Lectură plăcută  vă doresc

 

Volumul: Cuvinte care eliberează, scris  de Marie Cardinal, este o carte autobiografică,   dar scriitoarea a ţinut atât de mult să fie obiectivă încât,  introspecţia sa, relatată sincer, pare a descrie viaţa altei persoane.

Cuvinte care eliberează este prima carte de literatură, ce descrie un tratament individual prin psihanaliză,  tradusă în România.

Această carte mi-a fost dăruită de  fiul meu, Florin, în anul 1995, însoţită de cuvintele lui:

„Este ca un roman, vezi, se citeşte uşor”, iar de atunci,  am  recitit-o  şi am recomandat-o mai multor oameni.

Autoarea ne spune cum, până la vârsta de 30 de ani, în inconştientul său s-au acumulat stări conflictuale nerezolvate ce au condus la trăiri insuportabile, dar şi faptul că s-a vindecat urmând un tratament psihanalitic timp de 7 ani.

Cu ajutorul cuvintelor, al spusului, aduce în conştient întâmplările rele ce stăteau ascunse în inconştientul său unele încă de când era în uterul mamei sale, iar altele din prima copilărie.

În timpul psihanalizei a descoperit, trăind asumat calvarul smulgerii răului ce stătea ascuns în inconştient, că acel ghemotoc întunecat ce îi luase sănătatea era format din:

regretele mamei sale că a adus-o pe lume, tentativele mamei de a o avorta, trauma divorţului părinţilor, moartea tatălui, o adolescenţă marcată de războiul din Algeria şi altele.

Acest ghemotoc, numit de eroină „Ceva-ul” lăuntric, a produs în fiinţa sa îmbolnăvirea spirituală şi fizică.

Pentru a-l deznoda şi a-l numi,  a urmat un travaliu în prezenţa unui psihanalist, cartea descriindu-ne, cu o sinceritate dezarmantă, suferinţele, apoi vindecarea când eroina a simţit că este stăpână pe propria fiinţă deci, sănătoasă.

Eliberarea din chinurile bolii a însemnat o deplină constituire a unui sine echilibrat şi creator, moment în care şi-a recâştigat şi soţul, tatăl celor trei copii ai săi.

Marie Cardinal ne vorbeşte foarte puţin despre psihanalistul ei, căruia i s-a adresat cu încredere, ştiind că acest tip de doctor nu îi internează pe cei cu suferinţe sufleteşti.

Ea, care fusese deseori internată pentru a nu mai pierde sânge, a constatat că în zadar medicii îi îngrijesc corpul fizic şi spiritul cu medicamente şi,  de aceea,  a luat hotărârea să se supună unei psihanalize, adică terapiei prin cuvinte.

S-a dus la cabinetul unui psihanalist pentru că nu mai putea trăi cu simptomele, în plan fizic şi psihic, cunoscute în întregime doar de ea, şi a avut o voinţă lucidă şi curajul de a se domina pe sine.

Totul a început prin a povesti doctorului despre hemoragiile sale, despre energiile pierdute prin sângele scurs, au urmat călătoriile în inconştient prin care a descoperit personalitatea bolnavă a mamei sale, apoi a învăţat să-şi interpreteze visele şi coşmarurile, iar la sfârşit, după o activitate meticuloasă şi un cost mare, plătit din propria muncă, a venit vindecarea.

Amintirile pierdute din prima copilărie au fost regăsite, numite, şi astfel a devenit o persoană nouă înzestrată cu propriul ei adevăr, cu propria ei libertate.

A avut răbdarea să se elibereze din haos, mergând de trei ori pe săptămână la terapie, pentru că şi-a văzut Fiinţa  în primejdie şi a crezut în această metodă de tratament:

psihanaliza ca psihoterapie.

Medicina clasică, cel puţin atunci când s-au întâmplat cele povestite în carte, adică în anul 1961,  întreba pacientul ce simte în plan fizic, dar psihanalistul a întrebat-o ce simte pe lângă necazurile din corpul său, adică ce simte în suflet, în spirit.

Marie Cardinal a răspuns: Mi-e frică.

Frica îndelungată şi nespusă se transformase în halucinaţie şi o alungase în rândul alienaţilor, al nebunilor. Familia ei nu accepta să se ştie că e bolnavă de nervi. Aşa că ea s-a dus singură, la un moment dat la psihanalist, asta pentru că studiase, era conştientă în ce constă această ştiinţă vindecătoare.

La o distanţă de peste 50 de ani lucrurile arată altfel. Oamenii sunt mult mai deschişi, ştiu că atunci când se manifestă în corpul fizic boala era mai de mult, mai întâi,  în corpul spiritual, iar familiile chiar îi susţin pe cei suferinzi sufleteşte.

De curând s-a publicat o carte despre psihanaliza, ce a durat 10 ani, a unui actor renumit, Mickey Rourke, care şi-a reluat cariera după ce s-a vindecat. Pe acesta l-a trimis soţia la psihiatru, dar lui nu i-a venit să creadă că are probleme, deşi constata că îşi irosise toată averea cu petrecerile, anturajul şi consumul de alcool. A spus ulterior că a fost în stare să facă schimbarea după ce s-a dus cu totul la fund.

Când a recunoscut că este bolnav, a muncit, având alături medicul, pentru ca în bezna din sufletul său să intre lumina.

Iată un dialog al lui Mickey Rourke cu doctorul său aşa cum l-a consemnat revista Formula AS:

„- În ce fel v-a ajutat medicul?  – M-a abordat cu o francheţe totală. Într-o zi, aflându-mă la el în cabinet, l-am întrebat:

Doctore, sunt nebun?   

El a coborât privirea, părea să cugete adânc

şi m-a lăsat un timp să fierb în suc propriu.

Pe urmă a zis: Da.

Vedeți,   actorul când  a  întrebat, nu se aştepta la un asemenea răspuns sincer.

Nu se aştepta, dar a muncit aproape 10 ani şi,  uşa sufletului său s-a deschis, a descoperit că fusese abuzat în copilărie, nu şi-a dat seama că vina era a adulţilor din jurul lui şi,  astfel,   a purtat povara ruşinii.

De aceea, tot ce făcea rău propriei fiinţe, cât şi celor din jur, era din cauza faptului că,

de fapt, în mod inconştient,  se ura pe sine.

Terapia l-a salvat şi l-a costat o avere. Este ştiut că această terapie se plăteşte pentru că altfel pacientul nu o ia în serios şi că se plătesc şi şedinţele de la care se lipseşte,  iar el a lipsit destul.

Marie Cardinal ne arată primul ei dialog cu doctorul:

„- Doctore, dar ce am?   A făcut un gest vag, de parcă ar fi spus: – Ce rost au diagnosticele – Sunteţi obosită, tulburată. Cred că vă pot ajuta.

Doctorul i-a mai spus că nu trebuie să ţină cont de cunoştinţele ei despre psihanaliză, şi că trebuie să vorbească, să spună tot ce îi trece prin cap, fără nici o selecţie, fără să reflecteze, să nu ordoneze frazele, şi că orice cuvânt verbalizat este important.

Mai târziu, în timpul analizei, a putut să admită că boala exista realmente, a urmat sfatul medicului care îi spunea să se străduiască să înţeleagă ce i se întâmplă, ce îi provoacă acea stare, dar şi ce i-o atenuează.

Cartea ne descrie întreaga perioadă de tratament iar noi, având în vedere economia acestui spaţiu tipografic vom sublinia doar câteva idei.

E fascinant să constatăm cum autoarea îşi aminteşte toate tristeţile vieţii ei, cele mai multe legate de faptul că părinţii nu erau împreună şi că mama ei îi descrisese într-un anume fel tatăl, iar ei îi era necunoscut.

Totuşi, halucinaţia ei provenea chiar de la tatăl cu care stătuse atât de puţin, dar reuşise să o traumatizeze, dar şi de la faptul că mama ei a vrut să facă din ea o fiinţă perfectă potrivit propriei dorinţe.

Medicul uneori o întrerupea şi o întreba de câte un cuvânt din noianul revărsat, iar ea constata că în jurul acelui cuvânt se deschideau alte amintiri, alte gânduri,  acela era un cuvânt cheie. Conştientiza treptat că avea un rol în propria vindecare, îşi retrăia amintirile dureroase ce veneau încet, încet în conştient şi astfel se elibera de apăsarea spaimelor refulate ani de zile.

Şi-a amintit cât de nepotrivit s-a purtat mama ei cu ea când era adolescentă, mai ales când se certa cu tatăl ei, când o brusca, când o obliga să participe la anumite ritualuri religioase fără nici o explicaţie, când îi făcea tot felul de interdicţii sau, când, într-un mod nedelicat, i-a vorbit despre  ciclul menstrual. Această discuţie este numită de Marie Cardinal „porcăria mamei”. Şi pe bună dreptate, din moment ce mama ei nu a făcut decât să o sperie şi să o suspecteze. Când i-a spus: „Ei bine, fetiţa mea, să ai menstruaţie înseamnă să fii în stare să ai copii.”, Marie a paralizat şi s-a întrebat în sinea ei: Cum poţi avea un copil în pântece când ai toată copilăria în corp?

Discuţia mamă-fiică a fost îndelungată, grea şi a speriat-o pe Marie.

Mai târziu Marie a făcut exact ce i-a fost interzis: la vârsta de 20 de ani, fără căsătorie, a decis să iubească total, să îşi înceapă viaţa intimă. Astfel, marca o victorie, a luat  decizia aceasta  singură, în secret, dar frica de mamă era acolo, în sufletul ei,  a trăit cu ea, şi a dispărut doar graţie psihanalizei.

O influenţă asupra eroinei a avut şi destinul mamei care nu s-a înţeles cu soţul,

iar religia ei i-a dat consimţământul pentru divorţ, dar cu condiţia să nu se mai recăsătorească. Mama ei atunci avea vârsta de 28 ani! A făcut jurământ de castitate pentru a putea primi în continuare sacramentele.

Urmare acestei interdicţii nenaturale mama ei a devenit o nevrotică.

La sfârşitul analizei Marie Cardinal îşi înţelege mama, o iartă, ştie de ce s-a purtat aşa cu ea, nu o mai urăşte, devine liberă.

A reuşit să se împace cu ea însăşi, să-şi recupereze energia pe care o investea greşit în ură şi gânduri agresive, şi-a recunoscut defectele proprii, a devenit mai îngăduitoare cu cei din jur.  Energiile blocate de refulare odată eliberate i-au crescut capacitatea de muncă, de creaţie. A devenit o persoană puternică şi responsabilă pe care te puteai baza. O psihanaliză reuşită este o binecuvântare.

Marie Cardinal, ca şi alţi oameni cu suferinţe mintale grave, trebuie să meargă la doctor ca să se vindece, dar pentru suferinţe uşoare, cât şi pentru prevenire, autoanaliza poate fi de folos oricui. Cunosc persoane care, citind ,cu atenţie această carte, dar şi altele  cum ar fi:

 ”În căutarea sinelui” autor Vasile Dem. Zamfirescu,  sau ”Uşa interzisă”  a lui Gabriel Liiceanu, au reuşit să integreze informaţii utile sufletului lor, au reuşit să se autoanalizeze sincer şi să conştientizeze amintiri pierdute, astfel încât şi-au transformat sinele şi au reuşit să funcţioneze mai armonios.

Aduc un omagiu  tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor:

preoţi cu har, consilieri, psihologi, psihiatri, pasihanalişti, asistenţi sociali şi,

cu un respect blând,  le amintesc  tuturor  să nu-L uite pe Doctorul care are toate aceste diplome, pe Dumnezeu.

***

Explicație:

Dintr-o greşală tehnică a mea, deci nu a programatorului acestui blog,

la un moment dat, când am salvat într-un fişier,

pe calculatorul meu,  comentariile cititorilor,

din păcate, după salvare, am şters datele iniţiale din administrarea site-ului.

După cum ştiţi, odată şterse, comentariile primite nu mai pot fi publicate, decât dacă sunt iarăşi trimise de autorii lor.

Pe măsură ce voi reuşi, republic unele articole şi ataşez respectivele comentarii, cu fidelitate,  aşa cum au fost trimise  iniţial de  autorii lor.

Motivația  pentru care fac acest lucru este:  Sunt comentarii utile cititorilor.

Mulţumesc pentru înțelegere!

*

Acest articol a mai fost publicat în trecut şi,  atunci am publicat comentarii trimise de Domnul  psiholog  Ludovic  Săndulescu,

iar acum redau cuvintele domniei sale:

 

„Trimis în 5 Mai 2012 la 16:58

Tocmai am terminat de citit cartea numită. O poveste vindecătoare! 

Este atât de minunată, de puternică şi de captivantă! Am recunoscut în ea temeri asemănătoare, comportamente comune ale personajelor, bucăți de adevăr despre care nu mă pot îndoi. Pe mine ca om m-a ajutat enorm. Am citit cartea și in calitate de psiholog practician – și din acest punct de vedere este neprețuită. 

Este si dătătoare de speranță dar mai  ales normalizatoare si de-mistificatoare. 

Noi purtăm in sufletele noatre rănile copilăriei noastre, făcute de regulă tocmai de cei apropiați. Insa rana cea mai mare si cu consecintele cele mai serioase, pe care o purtam cu noi, este neobosita incapatanare cu care parintii nostri vor sa ne modeleze dupa gandurile si prejudecatile lor, pe toata durata devenirii noastre, tocmai cand nu avem nici o linie de aparare, nici un criteriu de selectie, nici puterea de a discerne. Si acest lucru ne face atat de vulnerabili! Apoi , la maturitate, ne ducem crucea si nici nu stim ce ducem si de unde toate astea. Însă speranta există, vindecare de asemenea. Asta deoarece exista oameni care te pot asculta fără să te judece, fără să critice şi mai ales fară intenţii ascunse. Acestia sunt psihoterapeutii/psihologii practicieni/ psihanalistii. Slava Domnului ca există!”

”Trimis în 5 Mar 2013 la 16:10

Recomand cu căldură şi cărţile lui Alice Miller, din păcate recent trecută în eternitate. In special Cartea Revolta Trupului, publicată în româneşte.

Alice Miller a descoperit si ea acelasi adevar – comportamentele parintilor nostri, in general acceptate social, pot fi extrem de vătămatoare pentru viitorul adult. Aceasta deoarece exact cum spuneam ( desi mie mi se pare mai mult decât evident) în copilărie suntem 100% vulnerabili: dependenţi de părinţi emotional si raţional, in fata lor nu avem nici o linie de apărare. Sa ne apăram de ce,  ati putea intreba? Să ne apăram uneori de execesul de protecţie de exemplu, sau de sufocarea lor, deoarece de violenta lor fizica si verbala mi se pare de inteles sa ne apăram! Ştiţi cât de mult il doare pe un copil când este criticat în public? Sau il ceartă mama, chiar daca “are motive”?  Nu va mai amintiti? Sau vă străduiţi foarte tare să uitaţi amintirile dureroase? Ei, despre astea e vorba si de multe altele ce nu pot fi realmente uitate şi ne însoţesc şi ne modelează toată viaţa.”

 

Ludovic Sandulescu

 *  

Mulțumesc,  Domnule psiholog!

Cu  Recunoştinţă şi Iubire

                 Jeniţa Dodiță  Naidin