Marie Cardinal şi cartea sa Cuvinte care eliberează

Motto:

Libertatea omului nu stă în faptul că i se cruţă greul,

ci în faptul că el e capabil să-şi ia asupră-şi acest

greu ca pe cel mai bun lucru al său şi poate să-l facă

parte esenţială din bucuria lui.

Suferinţa e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire,[…]

Omul care nu poate să-şi ia voios asupră-i această suferinţă,

se cufundă tot mai adânc în mizerie..

Rabindranath Tagore

Vă amintesc astăzi despre o carte celebră:  Cuvinte care eliberează.

Am revăzut, uşor, un text al meu mai vechi.

 Se spune că cel mai bine învăţăm din deciziile noastre greşite. 

Sunt de părere că e bine să învăţăm şi din greşelile altora pentru că viaţa e prea scurtă ca să le facem noi pe toate.

Cartea Cuvinte care eliberează, scrisă de Marie Cardinal, este o carte autobiografică, dar scriitoarea a ţinut atât de mult să fie obiectivă încât introspecţia sa, relatată sincer, pare a descrie viaţa altei persoane.

Cuvinte care eliberează este prima carte de literatură, ce descrie un tratament individual prin psihanaliză, tradusă în România.

Autoarea ne spune cum, până la vârsta de 30 de ani,  în inconştientul său s-au acumulat stări conflictuale nerezolvate ce au condus la trăiri insuportabile, dar şi faptul că s-a vindecat urmând un tratament psihanalitic timp de 7 ani.

Cu ajutorul cuvintelor, al spusului, adică al verbalizării aduce în conştient întâmplările rele ce stăteau ascunse în inconştientul său, unele încă de când era în uterul mamei sale, iar altele din prima copilărie.

În timpul psihanalizei a descoperit, trăind asumat calvarul smulgerii răului ce stătea ascuns în inconştient, că acel ghemotoc întunecat ce îi luase sănătatea era format din: regretele mamei sale că a adus-o pe lume, tentativele mamei de a o avorta, trauma divorţului părinţilor, moartea tatălui, o adolescenţă marcată de războiul din Algeria şi altele.

Acest ghemotoc, numit de eroină „Ceva-ul” lăuntric, a produs în fiinţa sa îmbolnăvirea spirituală şi fizică.

Pentru a-l deznoda şi a-l numi a urmat un travaliu în prezenţa unui psihanalist, cartea descriindu-ne, cu o sinceritate dezarmantă, suferinţele, apoi vindecarea când eroina a simţit că este stăpână pe propria fiinţă deci, sănătoasă.

Eliberarea din chinurile bolii a însemnat o deplină constituire a unui sine echilibrat şi creator, moment în care şi-a recâştigat şi soţul, tatăl celor trei copii ai săi.

Marie Cardinal ne vorbeşte foarte puţin despre psihanalistul ei, căruia i s-a adresat cu încredere, ştiind că acest tip de doctor nu îi internează pe cei cu suferinţe sufleteşti.

Ea, care fusese deseori internată pentru a nu mai pierde sânge, a constatat că în zadar medicii îi îngrijesc corpul fizic şi spiritul cu medicamente. 

De aceea,  a luat hotărârea să se supună unei psihanalize, adică terapiei prin cuvinte.

S-a dus la cabinetul unui psihanalist pentru că nu mai putea trăi cu simptomele, în plan fizic şi psihic, cunoscute în întregime doar de ea, şi a avut o voinţă lucidă şi curajul de a se domina pe sine.

Totul a început prin a povesti doctorului despre hemoragiile sale, despre energiile pierdute prin sângele scurs, au urmat călătoriile în inconştient prin care a descoperit personalitatea bolnavă a mamei sale, apoi a învăţat să-şi interpreteze visele şi coşmarurile, iar la sfârşit, după o activitate meticuloasă şi un cost pe măsură, plătit din propria muncă,  a venit vindecarea.

Amintirile pierdute din prima copilărie au fost regăsite, numite, şi astfel a devenit o persoană nouă înzestrată cu propriul ei adevăr, cu propria ei libertate.

A avut răbdarea să se elibereze din haos, mergând de trei ori pe săptămână la terapie, pentru că şi-a văzut eul în primejdie şi a crezut în această metodă de tratament: psihanaliza ca psihoterapie.

Medicina clasică, cel puţin atunci când s-au întâmplat cele povestite în carte, adică în anul 1961,  întreba pacientul ce simte în plan fizic, dar psihanalistul a întrebat-o  ce simte în suflet, în spirit. Marie Cardinal a răspuns: Mi-e frică.

Frica îndelungată şi nespusă se transformase în halucinaţie şi o alungase în rândul alienaţilor, al nebunilor. Familia ei nu accepta să se ştie că e bolnavă de nervi. Aşa că ea s-a dus singură, la un moment dat la psihanalist, asta pentru că studiase, era conştientă în ce constă această ştiinţă vindecătoare.

La o distanţă de peste 60 de ani lucrurile arată altfel. Oamenii sunt mult mai deschişi, ştiu că atunci când se manifestă în corpul fizic boala era mai de mult în corpul spiritual, iar familiile chiar îi susţin pe cei din rândul lor ce sunt suferinzi sufleteşte şi se bucură când îi văd că merg la psiholog.

De curând s-a publicat o carte despre psihanaliza, ce a durat 10 ani, a unui actor renumit, Mickey Rourke, care şi-a reluat cariera după ce s-a vindecat. Pe acesta l-a trimis soţia la psihiatru, dar lui nu i-a venit să creadă că are probleme, deşi constata că îşi irosise toată averea cu petrecerile, anturajul şi consumul de alcool. A spus ulterior că a fost în stare să facă schimbarea după ce a conştientizat că s-a dus cu totul la fund.

Când a recunoscut că este bolnav, a muncit, având alături medicul, pentru ca în bezna din sufletul său să intre lumina.

Iată un dialog al lui Mickey Rourke cu doctorul său aşa cum l-a consemnat Revista Formula AS:

„- În ce fel v-a ajutat medicul?  – M-a abordat cu o francheţe totală. Într-o zi, aflându-mă la el în cabinet, l-am întrebat: Doctore, sunt nebun?  El a coborât privirea, părea să cugete adânc şi m-a lăsat un timp să fierb în suc propriu. Pe urmă a zis: Da.

Nu se aştepta la un asemenea răspuns sincer.

Nu se aştepta, dar a muncit aproape 10 ani şi uşa sufletului său s-a deschis, a descoperit că fusese abuzat în copilărie, nu şi-a dat seama că vina era a adulţilor din jurul lui şi astfel el a purtat povara ruşinii. Tot ce făcea rău propriei fiinţe, cât şi celor din jur, era din cauza faptului că inconştient se ura pe sine. Terapia l-a salvat şi l-a costat o avere. Este ştiut că această terapie se plăteşte pentru că altfel pacientul nu o ia în serios şi că se plătesc şi şedinţele de la care se lipseşte iar el a lipsit destul.

Marie Cardinal ne arată primul ei dialog cu doctorul:

„- Doctore, dar ce am?   A făcut un gest vag, de parcă ar fi spus: – Ce rost au diagnosticele – Sunteţi obosită, tulburată. Cred că vă pot ajuta.

I-a mai spus că nu trebuie să ţină cont de cunoştinţele ei despre psihanaliză, şi că trebuie să vorbească, să spună tot ce îi trece prin cap, fără nici o selecţie, fără să reflecteze, să nu ordoneze frazele, şi că orice cuvânt verbalizat este important.

Mai târziu, în timpul analizei, a putut să admită că boala exista realmente, a urmat sfatul medicului care îi spunea să se străduiască să înţeleagă ce i se întâmplă, ce îi provoacă acea stare, dar şi ce i-o atenuează.

Cartea ne descrie întreaga perioadă de tratament iar noi, având în vedere economia acestui spaţiu tipografic vom sublinia doar câteva idei.

E fascinant să constatăm cum autoarea îşi aminteşte toate tristeţile vieţii ei, cele mai multe legate de faptul că părinţii nu erau împreună şi că mama ei îi descrisese într-un anume fel tatăl, iar ei îi era necunoscut.

Totuşi, halucinaţia ei provenea chiar de la tatăl cu care stătuse atât de puţin, dar reuşise să o traumatizeze, dar şi de la faptul că mama ei a vrut să facă din ea o fiinţă perfectă, potrivit propriei dorinţe.

Medicul uneori o întrerupea şi o întreba de câte un cuvânt din noianul revărsat, iar ea constata că în jurul acelui cuvânt se deschideau alte amintiri, alte gânduri, era un cuvânt cheie. Conştientiza treptat că avea un rol în propria vindecare, îşi retrăia amintirile dureroase ce veneau încet, încet în conştient şi astfel se elibera de apăsarea spaimelor refulate ani de zile.

Şi-a amintit cât de nepotrivit s-a purtat mama ei cu ea când era adolescentă, mai ales când se certa cu tatăl ei, când o brusca, când o obliga să participe la anumite ritualuri religioase fără nici o explicaţie, când îi făcea tot felul de interdicţii sau, când, într-un mod nedelicat, i-a vorbit despre menstruaţie. Această discuţie este numită de Marie Cardinal „porcăria mamei”. Şi pe bună dreptate, din moment ce mama ei nu a făcut decât să o sperie şi să o suspecteze. Când i-a spus: „Ei bine, fetiţa mea, să ai menstruaţie înseamnă să fii în stare să ai copii.”,Marie a paralizat şi s-a întrebat în sinea ei: Cum poţi avea un copil în pântece când ai toată copilăria în corp?

Discuţia mamă-fiică a fost îndelungată, grea şi a speriat-o pe Marie.

Mai târziu Marie a făcut exact ce i-a fost interzis: la vârsta de 20 de ani, fără căsătorie, a decis să îşi înceapă viaţa intimă. Astfel, marca o victorie, a luat o decizie singură, în secret, dar frica de mamă era acolo, în sufletul ei, şi a dispărut doar graţie psihanalizei.

O influenţă asupra psihicului eroinei a avut şi destinul mamei care nu s-a înţeles cu soţul, iar religia ei i-a dat consimţământul pentru divorţ, dar cu condiţia să nu se mai recăsătorească. Avea vârsta de 28 ani! A făcut jurământ de castitate pentru a putea primi în continuare sacramentele.

Urmare acestei interdicţii nenaturale mama ei a devenit o nevrotică.

La sfârşitul analizei,  Marie Cardinal îşi înţelege mama, o iartă, ştie de ce s-a purtat aşa cu ea, nu o mai urăşte, devine liberă. A reuşit să se împace cu ea însăşi, să-şi recupereze energia pe care o investea greşit în ură şi gânduri agresive, şi-a recunoscut defectele proprii, a devenit mai îngăduitoare cu cei din jur, iar energiile blocate de refulare odată eliberate i-au crescut capacitatea de muncă, de creaţie. A devenit o persoană puternică şi responsabilă pe care te puteai baza.

O psihanaliză reuşită este o binecuvântare!

Marie Cardinal, ca şi alţi oameni cu suferinţe mintale grave, trebuie să meargă la doctor ca să se vindece, dar pentru suferinţe uşoare, cât şi pentru prevenire, autoanaliza poate fi de folos oricui. Cunosc persoane care, citind cu atenţie această carte, dar şi altele asemănătoare, precum  şi opere ale psihnaliştilor ce şi-au  prezentat cazuistica, au reuşit să integreze informaţii utile sufletului lor, să se autoanalizeze sincer şi să conştientizeze amintiri pierdute, astfel încât şi-au transformat sinele şi au reuşit să funcţioneze mai armonios.

În încheiere, aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele oamenilor:  

preoţi cu har şi buni psihologi, consilieri, psihologi, psihiatri, pasihanalişti, asistenţi sociali.  Tuturor, cu un respect blând,  le amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste diplome, pe Dumnezeu.

La Dumnezeu totul este posibil, dar să Îl iubim şi să Îl chemăm în vieţile noastre  cât putem de des.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin 

Duminică, 22 Noiembrie 2020

Spre O LUMINĂ CALDĂ