MELPOMENE, ERATO, EUTERPE

 

Dragi cititori, aşa cum am anunţat săptămâna trecută şi după cum Bunul Dumnezeu a rânduit, astăzi vorbim despre cartea MELPOMENE, ERATO, EUTERPE, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, scrisă de regretatul Radu Gheciu, născut la data de 12 martie 1932.

Păstrez cu drag  această carte primită de la autorul ei cu următoarea dedicaţie:

„Doamnei Jeniţa Naidin, această modestă ridicare de cortină asupra unei lumi magice  Sărbători fericite – Crăciun 1997-  Anul nou 1998!”

Am  reprodus cuvintele scrise cu un scris atât de lizibil, uniform şi frumos aşa cum era această fiinţă aparte, Radu-Sever-Cristian Gheciu. Om luminos, care atunci când intra în sala de şedinţe la Comisia pentru Muncă şi Protecţie Socială a Camerei Deputaţilor unde a fost deputat în legislatura 1996-2000, aducea un aer de nobleţe ca, de altfel, şi alţi domni deputaţi cu care am avut onoarea să colaborez.

Eu am venit în acest superb oraş, Bistriţa, în anul 2000 şi posibilităţile mele erau atunci minime în ceea ce priveşte comunicarea. Puteam să merg doar prin casă şi mai rar distanţe foarte scurte pe afară, nu cumpăram ziare, nu aveam internet.

Şi totuşi, când Dumnezeu vrea, ştie El cum să facă să îi aducă o informaţie omului chiar fără ca acel om să se deplaseze. În ziua de 26 august 2003, a venit la mine în casă un om care, mi-a lăsat ziarul Adevărul din acea zi. Nu am avut şi nu am obiceiul să citesc la rubrica decese, dar atunci am deschis direct acolo şi ochii mei s-au oprit asupra anunţului privind decesul Domnului deputat Radu Gheciu. Nu am avut cu cine să vorbesc, dar în starea aceea de uluire m-am dus la raftul cu cărţi şi atunci am citit această carte primită din mâinile celui care era deja plecat în Eternitate.

Radu Gheciu a fost exact aşa cum au scris atunci în ziar familia prof. univ. Dan Mihoc şi familia Elvira şi dr. Stelian Ivaşcu: „eminent muzicolog, reprezentant de marcă al culturii româneşti, spirit creator şi suflet ales, care a înnobilat prin prezenţă şi realizări  instituţii de prestigiu, vreme de câteva decenii. Om de vastă cultură, Radu Gheciu a reuşit s-o propage pe unde hertziene şi nu numai, prin multă ştiinţă şi rafinament. Cu personalitatea lui transforma zilele obişnuite în sărbători şi câte bucurii încercam auzindu-l vorbindu-ne despre trecutul, prezentul şi viitorul muzicii.”

Fiindcă nu îmi venea să cred, deşi eram cu ziarul în faţă, ce credeţi că am făcut?

Am sunat-o pe colega noastră Monica Curta care mi-a confirmat că acest eminent om, Radu Gheciu, nu mai este în planul terestru, ci a plecat în Ceruri!

După cum vedeţi am pornit de la biografie şi acum trec la operă.

Cartea MELPOMENE, ERATO, EUTERPE ne arată o lume magică, printr-o ridicare amplă de cortină: lumea operei, tragedia antică, lumea muzicii culte. Este o carte demnă de scriitura unui profesor de limba română, căci aceasta era pregătirea autorului care avea şi o temeinică cultură muzicală prin vocaţie moştenită de la tatăl său, compozitorul Diamandi Gheciu.

Cartea ne arată cum s-a născut opera din tragedie şi ce s-a mai întâmplat după aceea.

Structurat în 16 capitole, volumul ne încântă de la un capăt la altul şi ne îmbogăţeşte cultura muzicală şi spiritul. Luăm cunoştinţă, de la un om avizat, despre naşterea acestui gen de muzică: „Opera acest sublim hibrid, s-a născut dintr-o pură eroare estetică.”;

„Mâine, alteţa sa Ducele organizează reprezentarea unei comedii ciudate: interlocutorii vor trebui să vorbească pe muzică”.

Era în anul 1607.  Pentru cele 32 de tragedii antice care au ajuns până la noi graţie celor trei titani: Eschil, Sofocle, Euripide muzica nu poate fi decât imaginată şi de aceea reconstituirea acelor spectacole, unele datând din anul 533 Înainte de Hristos, a revenit muzicienilor de  după anul 1607 şi care au un mare merit.

Claudio Monteverdi a scris Orfeu la Mantova în anul 1607 şi a murit la Veneţia în anul 1643. Prima scenă dramatică din istoria operei este momentul din opera Orfeu în care este anunţat faptul că Euridice a murit  muşcată de un şarpe în timp ce culegea flori pe o pajişte. Pentru a reda durerea lui Orfeu sunetele fac „corp cu cuvântul”.

Radu Gheciu arată că problema operei rămâne, de patru secole, aceea de „a articula muzica în aşa fel, încât să fie conştientă în fiecare clipă funcţiunea sa în slujba dramei”, arătând că cel care a formulat aşa este Alban Berg, iar cel ce  a rezolvat prima dată a fost Claudio Monteverdi.

Autorul cărţii de faţă, ne spune: „La Paris, intrarea tragediei în operă s-a petrecut în cel mai graţios chip cu putinţă: pe vârful picioarelor, în pas de dans.” Şi ne povesteşte artistic despre evoluţia lui Jean Baptiste Lully de la  vârsta de 12 ani când a fost adus din Italia la curtea Regelui Soare şi până la plecarea din lumea aceasta (1687) când a lăsat în urmă deosebit de importante realizări în domeniul muzicii: „muzica sunt eu” ar fi putut să îl parafrazeze pe suveranul său.

Mai departe citim despre:  Christoph Willibald Gluck sau înălţarea la sublim: tragedia muzicală în „secolul luminilor”;  totalul uman în „opera operelor” Don Giovanni de Mozart;  Fidelio, operă politică;   Opera de artă totală în viziunea lui Richardt Wagner: Tristan şi Isolda;   Lecturi romantice din tragediile lui Shakespeare: Verdi, de la Machbeth la Otello;  Boris Godunov de Musorgski sau înţelesurile tragice ale istoriei;  Intermezzo – Opera ca spaţiu de dezbatere estetică: de la Maeştrii cântăreţi din Nürnberg la Capriccio;  Alternativa franceză: Pelleas şi Melisande de Debussy;  Destine într-un orăşel de pe Volga: Katia Kabanova de Leos Janacek;  Destine, undeva, într-o garnizoană: Wozzeck de Alban Berg; Katerina Izmailova, capodoperă de tinereţe a lui Dimitri Şostacovici;  Destine într-un sat românesc, dramă muzicală populară de Sabin Drăgoi;  Să abordezi antichitatea în tot ce are ea mai minunat: Oedip de George Enescu;   O radiografie a conştiinţei tragice: Hamlet de Pascal Bentoiu.

Vedem nume româneşti în această enumerare a capitolelor cărţii şi ne bucurăm.

Citind această carte, ce numără 268 de pagini, ne rămâne dorinţa să avem posibilitatea să vedem operele montate pe scenă. De ce nu, chiar pe o scenă din oraşul Bistriţa!

Când scrie despre George Enescu, Radu Gheciu începe cu câteva cuvinte ale lui Gabriel Liiceanu:

Tragicul:  dacă-ţi depăşeşti limitele, eşti pedepsit, dacă nu ţi le depăşeşti, nu eşti om.”

Tema mare a Operei Oedip este existenţa  tragică a omului cu viaţa lui întreagă până la final, dar Enescu crează o replică senină faţă de Oedip rege  a lui Sofocle.

Iată câteva cuvinte ale autorului, Radu Gheciu, despre George Enescu şi Opera Oedip:

Oedip este singura operă a lui George Enescu, dar n-a fost şi singura lui încercare în domeniul artei lirice.[…]  Cazul Enescu-Oedip evidenţiază o situaţie ieşită din comun, poate unică în istoria muzicii universale. Oedip este opera unui compozitor român de formaţie primordial germană, asupra căruia şi climatul muzical francez a exercitat o influenţă decelabilă; este scrisă pe un poem în limba franceză, la rândul său dezvoltare a două tragedii clasice elene într-un scenariu care, de fapt, participă la estetica operei romantice; este o muzică ce exprimă, totuşi, prin toate fibrele ei, etosul românesc. Miracol al unităţii este această creaţie în care geniul muzicianului a reunit izvoare atât de disparate! […] ideea nu l-a mai părăsit pe Enescu, dar avea să fie nu numai Oedip rege, ci întreaga istorie a înălţării, prăbuşirii şi transfigurării eroului vinovat-nevinovat”

Cartea MELPOMENE, ERATO, EUTERPE este un studiu valoros, dens şi pretenţios despre muzica de operă şi nu numai,  pentru care, post mortem, îi mulţumim lui Radu Gheciu.

*

 

Rubrica SCRISUL  şi CITITUL ca TERAPIE se încheie aici.

Acest voluntariat pe care l-am făcut mi-a fost de folos în primul rând mie. Prin ce am scris, mi-am dorit să comunic cu oameni cunoscuţi şi necunoscuţi. Se spune că suntem fericiţi atunci când suntem iubiţi de cât mai mulţi anonimi. Sper că sunt iubită pentru  că am scris întotdeauna cu mare respect pentru cititor, cu adâncă smerenie, cu iubire şi cu multă trudă.

În perioada cât am scris această rubrică, m-am ocupat de fiecare articol mai multe zile, începând încă din ziua când se publica precedentul prin care îl anunţasem. Cărţile care au constituit „pretextul” comunicărilor noastre, în majoritatea lor, le citisem cu mult timp înainte.

Am început să scriu la calculator textul pe care îl aveţi astăzi în faţă începând din data de 13 martie 2010 când s-a publicat articolul DIVINA IUBIREprin care a fost anunţat, dar când am decis să scriu despre Domnul Radu Gheciu şi cartea sa, nu ştiam că va fi şi ultimul articol al acestei rubrici iniţiată şi scrisă de mine cu multă iubire şi respect. Aveam emoţii mari la gândul că voi comunica cu Dumneavoastră cititorii pentru ultima dată în acest cadru.

Iată că tot Divinitatea ne vine în ajutor cum ştie Ea!  Mi-a venit o stare de bucurie creată de o emisiune, de înaltă calitate şi important conţinut,  vizionată pe TVR 2, intitulată: „Între cer şi pământ;  Tainele cetăţilor apuse. Un parcurs în istoria unor aşezări ilustre, victime ale istoriei din spaţiul carpato-pontic: Histria şi Sarmisegetuza. Autor: Ion Lucian Ciucu. Producător Cristina Andrei”.

Chiar e bine să facem o muncă după ce am auzit o voce omenească frumoasă cu o dicţie fără cusur, ce ne aduce în casă informaţii atât de binefăcătoare despre strămoşii noştri. Cât despre imaginile splendide filmate în Cetatea Histria, Munţii Bucegi şi Sarmisegetuza Regia, nu pot spune decât că mi-au hrănit sufletul. Din cuvintele Domnului Ion Lucian Ciucu care au însoţit, în mod fericit, filmul am aflat, între altele, cum cercetători străini faimoşi au scris despre importanţa, pentru istoria spirituală a Lumii, a unor locuri misterioase din Munţii Bucegi de la noi. Am auzit câteva citate din aceste lucrări şi mi-am dat seama de importanţa lor pentru cultura noastră, astfel încât nădăjduiesc să fie traduse cât de curând în româneşte.

 

Acesta fiind ultimul articol publicat sub cupola Rubricii SCRISUL  şi CITITUL ca TERAPIE,  ţin  să mulţumesc din suflet tuturor celor care au citit această rubrică ce a fiinţat din august 2008 până azi, 20 martie 2010,  mulţumesc Conducerii Ziarului Răsunetul, Domnului Vasile Tămaş, dar şi întregului colectiv redacţional, în mod special Domnului Menuţ Maximinian, toţi aceşti oameni din redacţie având o înaltă cultură şi suflet sensibil. Mulţumesc Conducerii Centrului Judeţean pentru Cultură pentru încrederea acordată.

Articolele din perioada aug. 2008 – oct. 2009 le-am reunit într-o carte structurată în 52 capitole(articole) aşezate în ordinea publicării articolelor în ziarul RĂSUNETUL, carte ce se numeşte TERAPIE  prin CUVÂNT, apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, pe cont propriu şi într-un tiraj limitat din motive economice.

 

Bistriţa, 20 martie 2010

Cu Recunoştinţă şi Iubire

 

***

O scurtă notă lămuritoare

            După ce am încheiat această rubrică, şi, după o pauză, am mai publicat articole fără cupola unei titulaturi, apoi am iniţiat Rubrica CITIM,  COMUNICĂM, în cadrul căreia am scris eseul „Iubirea se construieşte în doi”.

Din motive independente de voinţa mea, a trebuit să întrerup Rubrica CITIM,  COMUNICĂM, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut inspiraţia să iniţiez Rubrica CUVÂNTUL VINDECĂTOR, titlu ce l-am dat şi cărţii de faţă.

Conducerea ziarului Răsunetul, Domnul Vasile Tămaş, a înţeles demersul meu şi, începând cu eseul Seninătate am început publicarea articolelor în cadrul Rubricii CUVÂNTUL VINDECĂTOR în care public şi în prezent.

20 septembrie 2010  Jeniţa Naidin