Micul prinţ – lectură târzie
Adus pe Prima pagină azi, 24 Octombrie 2017
*
Aduc pe prima pagină un articol mai vechi, uşor completat,
azi, Luni, 15 Februarie 2016.
Mai spun că acest text l-am scris în anul 2006, publicat în cartea Scrisul şi Cititul, 2007,
apoi revăzut și publicat pe blog în 23 august 2012.
Bucuria pe care am trăit-o, când un cititor al cărţii mele Scrisul şi Cititul m-a întrebat ce am simţit citind la aşa o vârstă înaintată cartea Micul prinţ, nu o pot descrie. Acum, pot scrie şi numele cititorului meu, fiindcă am discutat.
Este vorba de Ion Lucian Ciucu, om de televiziune şi un adevărat om de cultură al României.
Îmi place să vorbesc despre impactul pe care îl au asupra mea cărţile pe care le citesc.
Poate de aceea, din anul 2008, în cadrul unui voluntariat asumat, public impresiile cititoarei ce sunt, în ziarul Răsunetul-Bistriţa şi, astfel, îmi manifest dorinţa de a comunica. Am răspuns acelui cititor, care citise Micul prinţ în copilăria sa, mai mult, mi-a spus că are o colecţie din mai multe ediţii ale acestei minunate cărţi, chiar şi în alte limbi ale pământului, că îi mulţumesc pentru că s-a gândit să fie atent prin întrebarea pusă. Cum eu nu am avut ca domnia sa condiţii să îmi iasă în cale această carte mai devreme, şi că impactul cu sufletul meu a fost puternic, m-am simţit fericită ca un copil, dar şi tristă că nu am ştiut de poveste pe când când erau copiii mei mici, drept pentru care mi-am început cartea autobiografică scriind despre această operă a lui Antoine de Saint-Exupéry.
Astăzi, 23 august 2012, sufletul meu trăieşte, cu seninătate ( în comparaţie cu toţi ceilalţi ani în care, în această zi, mă copleşea tristeţea şi lacrimile),
şi cu mintea la măreţia lui Dumnezeu, amintirea unui eveniment tragic, din viaţa mea, petrecut acum 40 de ani.
M-am gândit să marchez această victorie a spiritului meu, spirit care a trecut prin prea multe momente grele, dar care l-au ajutat să fie azi puternic legat de Dumnezeu în primul rând, şi nu de oameni,
prin postarea pe blog a primului text din din cartea mea Scrisul şi Cititul, publicată la Editura Limes, Cluj, 2007.
Iată textul pe care l-am scris în anul 2006 şi publicat în 2007:
Cum am putea să spunem ceva copiilor noştri, când noi nu ştim?
Despre nemuritoarea poveste a Micului prinţ am găsit scris într-o publicaţie că este una dintre cele mai citite scrieri din lume, alături de Biblie.
Oricum, nu puteam să le citesc copiilor mei Micul prinţ, cartea lui Antoine de Saint-Exupéry din moment ce eu am văzut prima dată această operă la vârsta de patruzeci şi opt de ani, când copiii mei erau trecuţi de adolescenţă.
Împrejurarea de a citi această carte a avut loc atunci când un copil în vârstă de zece ani a adus cartea în casa mea. Era în toamna anului 2000 şi în acea vreme începusem să mă ocup de sinele meu mai intens, îmi refăceam copilăria citind poveşti, continuam un amplu proces de autoanaliză sufletească şi introspecţie. Mi-a plăcut foarte mult povestea şi sper să o pot citi nepoţilor mei, dacă va vrea Dumnezeu.
Mai înainte de a spune câteva impresii, am să reproduc aici dedicaţia autorului către cititori, pe cartea aceasta scrisă acum mai bine de şase decenii, deoarece eu consider că este ca o pildă:
„LUI LEON WERTH. Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare.
Am un motiv serios:
acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume.
Mai am un motiv:
acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii.
Am şi al treilea motiv:
acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, căci şi acest om mare a fost cândva copil.
Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte.)
Aşa că fac această îndreptare: LUI LEON WERTH pe când era băieţel.”
Deci, fiecare dintre noi să nu uităm că am fost mai întâi copil.
Povestirea este ilustrată cu desenele autorului. Citită copiilor care încă nu cunosc dezlegarea cuvintelor, desenele aduc un plus de informaţii.
Autorul purta permanent cu el un desen cu care făcea teste psihologice. Îi încerca pe oameni dacă au o minte pătrunzătoare arătându-le un desen făcut de el.
Vedem din carte că nu avea el desene chiar asemănătoare cu planşele de la Testul Rorschach, dar se pare că reuşea să obţină ce voia. El ştia ce a desenat şi, când vedea că oamenii spun cu totul altceva, adică interpretau după mintea lor, stătea de vorbă cu acei oameni despre ce se putea.
Când autorul întâlneşte în deşert, unde îşi repara singur avionul, un omuleţ care îi cere să-i deseneze o oaie, spune:
„În faţa unei taine prea copleşitoare, nici nu mai cutezi să te împotriveşti.” Şi îi desenează mai multe oi, conform cerinţelor, iar în final o lădiţă în care să doarmă oaia. Aşa a făcut cunoştinţă cu micul prinţ de pe altă planetă, planetă care abia întrecea mărimea unei case.
Arată mai departe cum fac oamenii mari aprecieri lipsite de suflet despre semenii lor. Nu aş putea povesti mai bine decât reproducând fragmentul următor: „Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: «Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac lui mai mult? Face el colecţie de fluturi?». Ci îi întreabă:
«Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?». Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneţi oamenilor mari: «Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş»…, ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spuneţi: «Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci». «Ce frumoasă e!» vor exclama atunci.
În concluzie: Copiii trebuie să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.”
Din poveste am mai reţinut câteva idei, pe care unii dintre noi le avem integrate în sufletul nostru. Să ne reamintim împreună:
Tărâmul lacrimii este tainic.
Nu trebuie să îţi pui mintea cu florile, ci trebuie să le priveşti şi să le miroşi.
Să judeci după fapte, nu după vorbe. Floarea să rabde omizile dacă vrea să vadă cum sunt fluturii.
Trebuie să ceri de la fiecare numai ce poate să dea.
Un rege are dreptul să ceară supunere dacă poruncile sunt înţelepte.
A te judeca pe tine însuţi e mult mai greu decât a judeca pe altul.
Te poţi simţi foarte singur printre oameni.
Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim.
Ne trebuiesc rituri.
Nu vedem limpede decât cu inima.
Pustiul e frumos pentru că undeva ascunde o fântână.
Lucrurile cele mai de preţ nu se văd.
Trebuie să căutăm cu inima.
Stelele nu sunt la fel pentru toţi oamenii. Pentru unii sunt călăuze, pentru alţii luminiţe, pentru savanţi sunt probleme.
Mai departe vă mai propun un text superb din poveste:
„Totul, acolo, e învăluit într-o adâncă taină. Pentru voi, care de asemeni îl iubiţi pe micul prinţ, ca şi pentru mine, nimic în univers nu mai rămâne cum a fost, dacă undeva, acolo, nu se ştie unde, o oaie, pe care n-o cunoaştem, a mâncat, da sau nu, un trandafir…”
De când a scris Antoine de Saint-Exupéry povestea, planetele au fost numărate când şapte, când nouă, iar acum, de curând în acest an, 2006, savanţii au hotărât că sunt numai opt.
Nu ştiu câte erau când Domniţa Gherghinescu Vania, una din muzele lui Lucian Blaga, a tradus povestea şi a publicat-o în revista Luceafărul de ziuă din Braşov.
După cum ştim, nimic în Univers nu mai rămâne cum a fost.
Şi este bine aşa.
*
Acestea sunt cuvintele pe care le-am scris în prima mea carte autobiografică.
*
Astăzi, când pregăteam textul să îl postez pe blog, având în minte faptul că, autoanalizându-mă, mă tot întreb de ce simt nevoia să citesc mai multe cărţi deodată, mai precis dacă e normal, şi, pentru că nu am cu cine vorbi în solitudinea locuinţei mele, iată cum mi-a răspuns Byron, printr-o carte din biblioteca mea, carte pe care am deschis-o din întâmplare, purtată spre raft, în acest moment, de un impuls minunat! Atunci, Cum să nu credem în puterea Lumii nevăzute!
Eu nu ştiam aceste cuvinte scrise de Byron ce au darul să mă liniştească,
atât pentru faptul că obişnuiesc să citesc mai multe cărţi deodată
cat şi pentru că subliniez şi scriu pe cărţi:
„Citiţi pentru a avansa… citiţi pentru a creşte!
Citiţi mai multe cărţi odată, trecând de la una la alta în funcţie de starea voastră sufletească… o biografie, un roman, un volum istoric, o carte despre afaceri.
Citiţi cu un creion roşu în mână, subliniind pasajele cele mai importante, astfel încât să puteţi regăsi rapid esena cărţii, oricând doriţi.
Citiţi ceva în fiecare zi. Formaţi-vă un orar zilnic pentru lectură. Cu numai 15 minute pe zi puteţi citi 20 de cărţi într-un an.
Citiţi pentru a vă lărgi orizonturile cunoaşterii, înţelegerea, discernământul.
Atunci când citiţi alţi autori şi găsiţi pasaje superbe, care vă fascinează mintea şi pe care doriţi să nu le uitaţi, pentru a medita şi altădată asupra lor, nu le lăsaţi sub formă de imagine, ci notaţi-le în alb şi negru. În acest fel veţi putea asimila complet pasajul respectiv.”
*
În ultimii 28 de ani, am scris pe marginea cărţilor citite o parte din viaţa mea sufletească.
La un moment dat, voi culege la calculator notiţele ce au umplut spaţiile libere din aceste cărţi
cu acele cuvinte ivite din străfundurile sufletului şi minţii mele,
și, poate, de ce nu, să le cuprind într-o carte. E un gând bun.
Bistriţa, 23 august 2012 Jeniţa Dodiţă Naidin
Adus pe Prima pagină azi, 24 Octombrie 2017
Universul este nesfârșit
Jenița Dodiță Naidin
Completat cu fotografii
14 februarie 2016 Jeniţa Dodiţă Naidin