Mihai Eminescu – ISTORIA UNEI LACRIME

ISTORIA  UNEI  LACRIME

 

Cum mâine, 15 iunie, este ziua lui Eminescu, ziua în care sufletul lui a plecat la Cer, sau cum a spus George Călinescu:

„inima se opri şi poetul trecu în univers”,   am deschis un volum de proză literară şi am citit poezia

ISTORIA  UNEI  LACRIME ( din volumele ce s-au publicat cu prilejul centenarului Eminescu (1889-1989), Editura Minerva, Bucureşti, 1989, vol. 2, pagina 64).

 

Am cules cu drag la calculator pentru Dumneavoastră, cititorii acestui Blog:

 

ISTORIA  UNEI  LACRIME

 

Şi flori de ghiaţă din fereşti

Părea-mi un codru verde

Cu zâne blânde din poveşti

Ca bucium ce îşi pierde

A lui glas blând din soare

În văi şi în ponoară.

 

Şi pe când ei îi povesteam

Ce văd în flori de ghiaţă

S-apropia şi el de geam

C-o adâncită faţă

S-apropia şi zise: vezi

Coló pin tufe-un titirez

El îmblă dup-o zînă.

 

Găini şi luntri eu făceam

Cucoşi mari de hârtie

Pe scena mesei le puneam

Să joace comedie

Şi-n cas-am adus un gânsac

Înamorat şi-n veci burlac

Să facă pe suflorul.

 

Icoanele vii îmi părea

Lui Sfîntu Nicolae

O muscă-n barbă noi i-am pus

Să văd de n-o să sae

Dar el sta trist şi mohorât

În cadrul lui posomorât.

Cu ochi rotunzi şi chel

 

Sîntu parecă serios

Şi mut n-a lui gîndire

La jocul nostru zgomotos

Nici mustră nici zâmbeşte

Şi ni se parea aşa străin

De ce sta mut şi nemişcat

Parcă temeam ca nu-ntr-o zi

Să-l auzim că strigă.

 

Mai departe, în continuarea acestei poezii, este un text superb care explicitează amplu poezia de mai sus, text din care reproduc câteva cuvinte:

„Şi pare că, repetîndu-mi-se atât de des cum că pe icoana aceea este un sfânt, mi se păre firesc lucru că acel sfânt gândeşte, altfel la ce ar fi stat aşa serios în cadrul lui cu fruntea pleşuvă, cu ochii rotunzi şi cu barba creaţă şi albă. El era de mult amic cu dânsul…  şi ciudat, când rămâne singur singurel în casă, se pornea la vorbă cu moşneagul şi-i povestea tot ce-i trecea prin cap şi bătrânul parcă zâmbea a râde.

[…]

Dacă se uită la icoană, zice că a zâmbit peste noapte şi c-a rămas încă urma zâmbetului. Dar unde? …   Unde? N-o poţi vede, dar eu o văd. Va să zică icoanele trăiesc?… Se-nţelege. Oare pictorul nu şi-a pus în ea o bucată din suflet şi când icoana s-a uitat la el, nu se uita el însuşi la el însuşi?

[…]

O lacrimă! Ce cristal preţios! Să storci pământul – ah, ce! – să storci tot sistemul solar, nu capeţi o lacrimă…  trebuie să treacă anume prin mii de faze elementele din cari se compune acel lichid scump… Ah, cine-mi spune istoria unei lacrime? Toată viaţa îi trecea în tablouri naintea ochilor săi…  şi o lacrimă îi curse din ochiul drept, una… ea era un cristal frumos, a căzut pe o scrisoare, scrisoarea fu închisă şi sufletul… aroma lacrimei fu conservată.

De atunci acel om n-a mai plâns.”

Oricum textul întreg este o minunăţie! Eminescu nu e genial doar în poezie!

Eu citesc prima dată prin aceste volume de proză eminesciană, iar când am văzut ce scrie Eminescu despre icoana  Sfântului Nicolae pe care o descrie ca fiind „icoană ştearsă şi veche”, m-am uitat la icoana ce o am eu aici pe perete, dar pictura din faţa mea reprezintă un Sfânt Nicolae cu capul acoperit de o splendidă coroană, şi o barbă netedă, deci viziunile pictorilor sunt diferite.

Despre icoanele vechi Eminescu scrie: „ … Ştia că o icoană ştearsă şi veche nu se pune pe foc, ca să ardă, ci dacă nu încape-n perete, îi dă drumul, cel mult, pe pârău la vale… căci sfântul ce o să facă, dacă-i dă drumul în lume. Găseşte pe drum vo biserică pustie şi intră-n ea şi se face preot… or intră într-un copac şi, după multă vreme, ciobanii îl găsesc sub coajă şi fac în acel loc mănăstire închinată lui… şi icoana face minuni, lumea se miră.”

Icoana Sfântului Nicolae de la mine din casă e nouă, mi-a cumpărat-o sora mea Adela, ştiind că, în principal, mă rog la Sfântul ce ocroteşte copii.

Bistriţa, 14 iunie 2012  Jeniţa Naidin