Moment de poezie cu: R. Tagore, L. Blaga, Z. Cârlugea

Să vă spun cum am decis să vă invit la un moment de poezie frumoasă aparţinând acestor artişti.

În timpul  acestui an, 2015, care se încheie peste trei zile, am reuşit, cu trudă, Iubire şi răbdare, să parcurg, cu  creionul în mână,  opera:

„Luntrea lui Caron”,

autor Lucian Blaga, ediţia a IV-a,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.

Vă mărturisesc faptul că în timpul acestui travaliu (sunt totuşi 583 pagini cu un corp de literă mică) m-am gândit constant cât de folositoare ar fi această lectură pentru toţi românii!

Şi, mai ales pentru tineri!  Dacă aş avea putere, aş recomanda  ca acest roman să fie inclus în programa şcolară la liceu şi la facultate.

Întâlnim aici informaţii despre un moment al Istoriei României, despre cultură, poezie, Dragoste,

dar mai ales despre viaţa acestui uriaş suflet: Lucian Blaga!

Ei bine,  să vin mai aproape de  motivaţie:

La pagina  330 a acestei cărţi am citit următoarele:

«Ştiu. Cunosc aceste rezerve. Mi se spune că poezia mea ar fi mistică, metafizică…”

„Exact”, răspunde Mironescu.

„Nu intenţionez să-mi apăr poezia. Cred că nici n-ar fi momentul pentru aşa ceva.

Poezia mea  este, în afară de orice intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcă în general eu nu concep altfel de poezie. Poezia mea n-ar putea să fie altfel decât este, dar atitudinea partidului faţă de poezie ar putea să fie altfel decât este. În privinţa aceasta am de partea mea un puternic argument.

Nu demult am primit la biblioteca la care lucrez poeziile lui Rabindranath Tagore într-o recentisimă traducere rusească.

Ceea ce înseamnă că în atitudinea sovietică faţă de poezie s-a produs o schimbare. Cred că poezia mea nu este nici mai metafizică, nici mai mistică decât a lui Tagore. De altmintrelea, după opinia mea, o poezie fără  anume elemente metafizice şi mistice nici nu e  cu putinţă.”».

Ceea ce aţi citit mai sus, este un mic fragment pe care l-am reprodus din paginile în care e redată discuţia lui Lucian Blaga cu o delegaţie din partea biroului politic al Comitetului Central al Partidului ce conducea atunci România.  Întâlnirea  a  avut loc la Alba Iulia unde  era Poetul după ce fusese dat afară de la Universitatea din Cluj.

M-am mirat şi m-am bucurat că Lucian Blaga şi-a apărat  poezia cu poezia  lui  Rabindranath Tagore!

Iubesc poeziile acestor 2 titani şi vă propun să citiţi câteva, dar voi  începe cu o poezie scrisă de Profesorul Zenovie Cârlugea, Poetul, criticul literar  care s-a ocupat dintotdeauna şi se ocupă de opera lui Lucian Blaga.

Vedeţi, faţă de ordinea din  titlu,

pe care l-am pus  acestei comunicări:

„cei de pe urmă vor fi cei dintâi”.

Din peste 700 de poezii citite, de-a lungul anilor,

– şi voi spune cu mult curaj că pe toate le-am apreciat -,

poezii din opera celui care a fost studentul  Academicianului Eugen Simion,

şi l-am numit pe Zenovie Cârlugea, am ales o poezie care redă, cu delicateţe, cu nobleţe,

un moment trist din viaţa autorului, sau… a altcuiva…

Este o poezie de Iubire.

Aceste superbe versuri pot fi luate ca exemplu de comportament pentru toţi oamenii, adică să transforme dilemele în versuri, în artă.

În acest fel, agresivităţile,  verbale sau fizice,  dintre bărbaţi şi femei ar dispărea.

Veţi spune că pentru asta îi mai trebuiesc Omenirii mulţi, mulţi  ani.

Să citim poezia cu speranţă:

 

DILEMĂ

 

Ochii-ţi vii

 mă dor prea mult –

n-oi mai şti să îi ascult! 

 

Glasu-ţi blând,

alt’ dată lege

mai că nu-l pot înţelege…

 

 

Braţul alb

cândva duios

obosit se lasă-n jos –

 

 

Să-nţeleg

că nu mai vor

să rămân stăpânul lor?! …”

 

  Zenovie Cârlugea

 

 

***

 

«Îţi voi rosti numele…

Îţi voi rosti numele, singur şezând

la umbra gândurilor mele tăcute.

 

Îl voi rosti fără cuvinte,

îl voi rosti în neştire,

pentru că sunt asemeni unui copil

care-şi cheamă mama de o sută de ori,

bucuros că poate rosti: „Mamă”.»

 

Rabindranath Tagore

***

«„Crede în iubire, chiar dacă este un izvor de suferinţă.

Să nu-ţi închizi inima!”

„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite, nu le pot înţelege”.

„Inima este făcută numai pentru a se dărui cu o lacrimă sau un cântec, iubita mea”

„Nu, dragul meu, nu pot înţelege, vorbele tale sunt nedesluşite.”

„Bucuria este fragilă ca o picătură de rouă.

Ea moare surâzând.

Dar mâhnirea este puternică şi durează.

Îngăduie ca o dragoste dureroasă să se trezească în ochii tăi.”

„Nu, prietene, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe.”

Lotusul vrea mai curând să se desfacă în soare şi să moară,

Decât să trăiască sub chip de mugure o veşnică iarnă.”

„Nu, dragul meu, cuvintele tale sunt nedesluşite şi nu le pot pricepe”.».

Rabindranath Tagore

 

 

                                   ***  

Am iubit această lume

Şi am înconjurat-o ca un vrej vegetal cu fiecare fibră a fiinţei mele!

Lumina şi întunericul lumii amestecat cu amurgul

Au plutit prin spiritul meu, în el s-au topit

În aşa fel încât la sfârşit viaţa mea şi universul sunt una!

Mi-e dragă lumina acestei lumi, mi-e dragă viaţa în ea însăşi.

Cu toate acestea nu-i mai puţin adevărat că va trebui să mor.

Cuvintele mele vor înceta într-o zi să înflorească în spaţiu.

Ochii mei niciodată nu se vor mai putea dărui luminii;

Urechile mele nu vor mai auzi soliile tainice ale nopţii

Şi inima mea

Nu va mai alerga grăbită la pătimaşa chemare a soarelui răsare.

Va trebui să iau sfârşit

Cu cea din urmă a mea privire,

Cu cel din urmă cuvânt!

Astfel dorul de a trăi este un mare adevăr,

Iar absolutul adio – un alt mare adevăr.

Şi totuşi trebuie să aibă loc între ele o armonizare!

Altfel creaţia

Nu ar fi putut îndura aşa de mult timp zâmbitoare

Enormitatea înşelăciunii!

Altfel lumina de mult s-ar fi înegrit

Ca o floare devorată de viermi!

*** 

      În aurora sa viaţa mea era asemenea cu o floare –

Floarea invoaltă care lasă să-i cadă una sau două petale

Şi nu-şi simte nicicum pierderea

Când briza primăverii vine să pândească la uşa sa.

 

Acum când tinereţea ei a luat sfârşit

Viaţa mea este asemenea unui fruct

Care nu mai are nimic de păstrat pentru sine.

Ci ea aşteaptă să se dăruiască întreagă

Cu toată povara dulceţii sale.

 

***

Nu păstra pentru tine…

 

Nu păstra pentru tine, prietene, taina inimii tale!

Spune-mi-o mie, doar mie, în taină.

Tu, ce zâmbești cu-atâta gingășie,

șoptește-mi cât mai lin:

inima mea te va auzi –

nu urechea.

 

Adâncă-i noaptea, casa tăcută,

cuiburile păsărilor învăluite în somn.

Deschide-ți printre lacrimi furișe,

printre zâmbete nesigure,

printr-o dulce-mbujorare-a durerii-

deschide-ți taina inimii tale…».

 

Rabindranath  TAGORE

 

 

***

„ANDANTE

 

Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri,

cu libertăţi imaginare ne-ngânăm.

Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii

severii plopi pe lângă drumul ce-l umblăm.

Să evadăm din cuviinţă şi din pravili –

îndeamnă câteodat’ din inimă un glas,

şi din caverna sa, cu grai de-argint, un greer

îndeamnă zi cu zi, şi ceas de ceas.

Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,

te-aş duce uneori, să ne lovim de soare.

Să ne întâmpine o piersică pe creangă

ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.

Se-ntâmplă pentru ochii tăi (ochi de pădure)

să-nchipui uneori o vânătoare-n vis.

Într-un noian de frunze roşii, de odihnă,

gândesc să-ţi pun sub cap un iepure ucis.

Chemări de corn, şi goarne pe la vaduri,

din ceas de zori şi până-n ceasurile lunii,

ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde

asemnenea să devenim sălbăticiunii.

Dar totdeauna, iar şi iar, ca săbii plopii

se-mpotrivesc. Suntem învinşii fără lupte

în dureroasa urbe, umbre printre umbre, –

de vânători uităm, de soare şi de fructe.”

Lucian Blaga

 

 

LINIŞTE

 

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

 

 

În piept

 mi s-a trezit un glas străin

 şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

 

 

Se spune, că strămoşi, cari au murit fără de vreme

cu sânge tânăr încă-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

vin,

vin să-şi trăiască mai departe

 în noi

vieaţa netrăită.

 

 

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

 

 

O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat

şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?”

 

Lucian Blaga

 

 

Iubire

 

Iubeşti – când ulciorul de-aramă

se umple pe rând, de la sine

aproape, de flori şi de toamnă,

de foc, de-anotimpul din vine.

 

Iubeşti – când suavă icoana

ce-ţi faci, în durere prin veac

o tii înrămată, ca-n rana

străvechiului verde copac.

 

Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre

vâltori, unde nu ajung sorii,

te-avânţi să culegi printre umbre

bălaiul surâs al comorii.

 

Iubeşti – când simţiri se deşteaptă

că-n lume doar inima este,

că-n drumuri la capăt te-aşteaptă

nu moartea, ci altă poveste.

 

Iubeşti – când întreaga făptură,

cu schimbul, odihnă, furtună

îţi este-n aceeaşi măsură

şi lavă pătrunsă de lună.

Lucian Blaga

 

Dorul

Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.

Şi totuşi tu-mi şopteşti: „Mi-asa de dor de tine!”

Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi

pribeag pe-un alt pământ.

 

Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea – veşnicii.

Lucian Blaga

***

 

Romanul LUNTREA LUI CARON este, după umila mea părere de cititoare veche,

o Operă inestimabilă şi de aceea, voi reproduce aici FINALUL, ce este o

discuţie dintre Lucian Blaga şi iubita sa, Ana, ca un  omagiu.

Culeg la calculator, fidel,  de la paginile 581-583:

«„Mâne dimineaţă la ora nouă autobuzul trece prin urbea noastră. Mă asociez şi eu. În aşteptarea  acestui urcuş prin regiunea arheologică am scris nişte versuri. Vrei să ţi le citesc?”

„Da, citeşte-mi-le!”, intervine cu ardoare Ana. .».

Mă adun puţin. Şi-apoi citesc

Grădişte..

 

Sunt ostenit ca drumul şi uscat ca praful.
Mai sunt izvoare pe pământul nostru?
Întreb şi caut. Frunze-nlătur cu piciorul.
Foi ruginite cad, se-ngroaşă vraful.

E tristă luna azi în Dacia
când trece peste plai şi stână.
Sub câte-o piatră de altar, subt capişte păgână,
se spune că mai gâlgâie pe-alocuri apa,
mai murmură la obârşii prin munţi,
dar nu în vale, în fântână.

De-o apă-mi este sete,
de apa izvorâtă din argint, din munte,
ce leagăn fost-a seminţiei noastre.
Se profilează-n zări piscuri cărunte.

Urcuşul până-n pragul unui zeu
pe coama muntelui e greu.
De mână şi la pas cu tine –
n-aş pierde însă niciodat’ cărarea
prin aluniş şi tufa de afine.
Ne-am poticni din când în când, dar nu ne-am pierde.
Pe vârfuri sacre, în albastru, ne-ar călăuzi
un nor pe sus, jos muşchiul verde
şi fagii zvelţi şi-nalţi,  ce mai păstrează
În chipul lor o aminitire trează
de mari coloane din vechime.

Subt paşi, pe-acolo, mai răsună,
subt bolovani şi flori,
acoperite bolţi. Sunt tainiţe de mii de ani,
adăpostind în ele amfore rotunde,
în care tu întreagă,
ai încăpea sau pân’ la subsuori.
(Mă-ncearcă un surâs fără temei
Mai trebuie s-o spun?
În amforele de argilă se păstrau
pe vremuri nu femei,
ci alte bunuri ale dimineţii,
aidoma femeilor:  grâul cetăţii, pânea vieţii.)

Călcând prin rouă şi prin iarbă poate că am sparge
chiar noi, subt talpa noastră, cupa de roşiatic lut
din care aprigul, tăcutul rege îşi bău
durerea-nfrângerii pe scut.
(Dacii cătau prin şuierul de brazi
să schimbe magic o viaţă în legendă,
În jurul regelui dansând pe cataligi,
frenetic şi-n extaz.)

Ne va fi dat s-ajungem şi pe culme într-o zi?
Pe-o treaptă sus vom iscodi
ce-a fost cîndva şi nu mai este:
templul de aur pe priporul din poveste.
(Îl sprijineau vreo patruzeci şi nouă de coloane,
Înfăţişare-având de vipere ce pline de ardoare
În vârful cozilor s-ar ridica în soare.)

Pe-o lespede şezând acolo lângă tine,
voi prinde iarăşi grai:   iată supremele izvoare!
Şi umbra inimii îmi voi vedea
În palma ta căzând.
Prielnic peste frunte ne va bate vânt.

Iar noaptea, în acelaşi loc, ne-or lumina,
lucind din prunduri şi din unde,
comorile-ngropate-n matca râului ceresc.
Murmurul nostru, visul, se va-mpărtăşi
din nemurire printre greierii ce cântă
şi printre zei, cari, fără temple, mai trăiesc.

 

Privirile mi se îndreptară întrebătoare spre Ana.

Ea pare adânc mişcată.

Stă puţin la gânduri.  Apoi îmi spune:

„Viu şi eu, fireşte!”  Şi-apoi, după oareşicare tăcere:

„Acolo sus, pe-o lespede, vreau să-ţi spun şi eu:

iată supremele izvoare!”

SFÂRŞIT».

*

Dragi cititori, vă mulţumesc pentru Răbdare

şi vă felicit că v-aţi acordat un răgaz,

acum la sfârşit de an, pentru Poezie. 

Luni, 

28  Decembrie 2015   Jeniţa Dodiţă Naidin