Nicolae Labiş – MOARTEA CĂPRIOAREI

jenita naidin

Citesc şi Plâng!

De câte ori citesc celebra poezie   MOARTEA  CĂPRIOAREI, recunosc faptul că PLÂNG  din  multe motive!

Când eram foarte tânără, am trecut cu tramvaiul exact prin locul unde tânărul geniu a fost accidentat de Moarte!

Eram  cu o Familie, oameni mai în vârstă decât mine, care fuseseră studenţi în  Bucureşti,

 în acel an, 1956, când s-a întâmplat tragedia.

Călătorisem cu trenul spre a ajunge în Capitală într-o zi din anul 1972.

Din Gara de Nord ne-am îndreptat cu tramvaiul spre Centrul Bucureştiului.  

Am coborât împreună din tramvai la staţia de lângă cofetăria „Cireşica”, ca să traversăm spre Liceul Gheorghe Lazăr.

Ne-am oprit  înainte de a intra în Parcul Cişmigiu pentru a vorbi despre Poet, iar Domnul care povestea ne arăta exact locul în care tramvaiul l-a lovit pe Nicolae Labiş.

Pe atunci, când l-am ascultat pe acel om, ce povestea plângând, 

încă circula acel  tramvai, acum nu mai există linia respectivă.

 MOARTEA  CĂPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

NICOLAE  LABIŞ

*** 

Am citit a nu ştiu câta oară Poemul acesta.

Şi azi, la fel: Am Plâns şi am citit! 

casuta pentru pasari foto j.n.

*** 

În Prezent, acea Familie, cu care am vorbit despre Nicolae Labiş, nu mai este pe Pământ,  

dar persoanei care, după Decembrie 1989, a vorbit nedrept despre ei, îi pot spune că acei oameni aveau suflet nobil, şi îi spun lui Dumnezeu: 

Iartă, Doamne, această persoană că nu a ştiut ce face.

Din Iubire spirituală, îi sugerez  persoanei să citeasă şi să integreze,  următoarele cuvinte,

 pe care le citez  deseori şi mă străduiesc,

 la rândul meu,  să le respect şi să le  aplic în viaţa mea:

„1. Fiţi impecabili în tot ce spuneţi

Nu rostiţi decât adevărul.

Nu afirmaţi decât ceea ce gândiţi cu adevărat.

Nu folosiţi cuvintele pentru a jicni sau pentru a bârfi, lucru valabil inclusiv pentru voi.

Aplicaţi puterea cuvântului în sensul adevărului şi al iubirii.

2. Nu luaţi nimic la modul personal

Nimic din ceea ce fac alţii nu are vreo legătură cu voi.

Tot ce afirmă şi tot ce fac ei este proiecţia propriei lor realităţi, a propriului lor vis.

Dacă deveniţi imuni la opiniile şi acţiunile celor din jur, nu veţi mai fi victimile unei suferinţe inutile.

3. Nu faceţi presupuneri inutile.

Căutaţi în voi curajul de a pune întrebări şi de a exprima ceea ce doriţi cu adevărat.

Comunicaţi cu cei din jur cât mai clar cu putinţă, evitând astfel neînţelegerile, tristeţea şi dramele inutile.

Acest legământ este suficient pentru a vă transforma radical viaţa.

4. Faceţi întotdeauna tot ce vă stă în putere.

Nu uitaţi însă că eficienţa noastră maximă se schimbă de la o clipă la alta, la fel cum starea organismului diferă atunci când acesta este sănătos de momentul când este bolnav.

Indiferent de circumstanţe, faceţi tot ce vă stă în putere.

Veţi evita astfel autojudecarea, criticile şi regretele inutile.

5. Fiţi sceptici, dar învăţaţi  să ascultaţi.

Să nu credem ce ne spune propria minte, şi cu atât mai puţin ce spun ceilalţi. Să ne folosim de puterea îndoielii pentru a ne pune nouă înşine întrebările referitoare la toate informaţiile primite.  Este oare acesta adevărul absolut? Să ascultăm intenţia ce se ascunde în spatele cuvintelor şi vom înţelege mesajul real pe care îl transmit ele. ”

  • „Al cincilea legământ descrie cea mai avansată învăţătură a toltecilor, întrucât ne pregăteşte să ne întoarcem la adevărata noastră esenţă, aceea de mesageri ai adevărului. Ori de câte  ori vorbim, noi transmitem un mesaj, iar dacă nu transmitem adevărul, acest lucru se datorează faptului că nu suntem conştienţi de esenţa noastră.”.

***

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Duminică, 20 Decembrie 2020

Cu faţa spre LUMINA  DIVINĂ

foto jenita naidin

***