O carte importantă: FĂRĂ CHIP

 

Prin mesajul transmis cititorului, cartea:  „Fără chip”, scrisă de Dragoş Vasiliu,  adaugă o picătură la Noua Spiritualitate în care a păşit Omenirea.

Ea ne vorbeşte despre Om ca subiect al mirărilor, întrebărilor, precum şi al actelor sale  măreţe sau reprobabile. Şi nu numai.

Într-un număr restrâns de pagini -75-, autorul sintetizează mai multe modele de comportament, cât şi exemple de relaţionare a omului de ştiinţă cu Religia.

Din această relaţionare a eroului principal din roman, Victor, cât şi din parcursul miraculos al vieţii sale, cititorul sesizează îndemnul autorului ca oamenii să aibă cunoştinţă de saltul cuantic ce se face în conştiinţa lor,  în aceste timpuri de început al Secolului XXI.

Ca veche cititoare ce sunt, am avut o surpriză plăcută, având în faţă un text legat, bine scris, cu metafore inspirate, cu sens, cu mesaj, de o noutate cu impact puternic asupra mea, din mai multe motive, dintre care amintesc:

– limbajul pozitiv, cuvinte cu vibraţii înalte, de folos spiritului  deşi personajele, toate tinere,  sunt puse de autor în diferite ipostaze, deseori  negative; (Exemplu: Autorul  foloseşte expresia: „Dă înapoi alcoolul”  îngurgitat în neştire de Victor. Alt scriitor, ştim noi ce verb ar fi folosit.),

– dar şi faptul că,  în mod sintetic, toate relaţionările personajelor sunt cu tineri din generaţia lor, fără  aducerea în nici un plan a părinţilor sau a altor rude.  Astfel, acţiunea, fiind fără divagaţii,  e alertă, se citeşte fără a lăsa cartea din mână.

Lucrarea aceasta confirmă, nu prin nişte demonstraţii rigide ale ştiinţei, ci prin relatarea evenimentelor petrecute în timpul transformărilor succesive ale anatomiei feţei lui Victor, că forţa gândului este cel mai puternic instrument al Conştiinţei în Univers.

Suntem opera conştiinţei noastre, suntem ceea ce gândim.

Victor a devenit ceea ce a gândit când s-a adresat Divinităţii. Un om fără chip. Dorinţa exprimată a  transformat  energia subtilă în materie fizică.

Mesajul acestei cărţi inspirate ne îndreptăţeşte să credem  că acum  existăm în noul context cosmic vizibil de toţi care suntem atenţi. Adevărul vorbeşte prin fapte, iar această scriere redă fapte de evoluţie a spiritului uman.

Autorul are intuiţii, chiar revelaţii din care s-a născut această lucrare.

Textul poate fi dat de exemplu pentru orice scriitor care doreşte să se exprime evitând cuvintele cu vibraţie joasă.

Să creem o nouă limbă vie prin  felul în care ne exprimăm în prezent, iar mai târziu, cuvintele care acum se pronunţă în public, în mijloace de transport, pe stradă, vor fi date uitării, dacă nimeni, şi, mai ales  scriitorii nu le mai reproduc.  Acest lucru va fi de folos Omenirii  care va deveni din ce în ce mai spiritualizată.

Personajul principal al cărţii, Victor trăieşte  nebăgat în seamă un timp de semeni, chiar jignit,  dar ajunge să dea o lecţie de spiritualizare a fiinţei umane. O lecţie prin iertare şi delicateţea cu care le spune adevărul.  Le aminteşte colegilor, într-un mod civilizat,  prin ce i-au produs dureri sufleteşti.

La un moment dat, şeful îl valorizează şi îl trimite la Paris………el s-a bucurat ca să arate faţa lui spirituală, care   să o eclippseze pe cea  fizică.  Se dorea agreat…

Dar şi după  Paris,  tot îl jigneau…

La care,  el,  cu tristeţe,  spune în gând:

„Că da, el e urât, dar nici Iancu nu e o frumuseţe? Deci şi ea e de acord cu ideea că el este hâd.  Să-i ia naiba pe toţi! Aşa deci? Puteai să fii cel mai mare tăntălău, cel mai parşiv dintre oameni, dar dacă arătai bine erai divinizat. Mare porcărie!

Pentru Victor era limpede: nu va scăpa de ironiile lumii niciodată, atâta timp cât va avea o astfel de faţă. Şi ce să facă, să stea cu spatele?”

Mai târziu se adresează lui Dumnezeu:

„- Doamne, de ce, Doamne?!  Ce-ai vrut să demonstrezi cu asta, Doamne? Ce experiment ai făcut cu mine? De ce am faţa asta, Doamne?

            Se învârtea prin casă cu paşi apăsaţi, cu faţa în mâini, iar lacrimile îi curgeau printre degete.

Dacă tot iţi place să faci experimente, ia mai bine cu totul faţa asta pocită, Doamne!

Mai bine fără chip, Doamne, decât cu faţa asta nenorocită! 

Mai bine fără chip!”    

Gândul îi este ascultat şi…:

A doua zi dimineaţă:  „Din oglindă îl privea o faţă fără trăsături.”

Îşi facu un selfie.  Şi, iar interogaţie:

„- Ce-am făcut, Doamne?!  O, Doamnee, chiar m-ai luat în serios? Aaaa….!”

De aici viaţa sa a luat un alt curs.

A apelat la un  fost coleg, acum actor,  şi a cerut o trusă de machiaj, simulând că e bolnav folosindu-se de o întreagă regie ca să îl poată primi pe Dan care se oferă să îl ducă la doctor, el îi spune, cu umor, că a fost :

„- Măi omule, nici doftorul nu ştie! A spus doar că este ceva viral, extrem de contagios, din neamul gripei sau aşa ceva. Mi-a luat şi analize, dar vor fi gata abia peste o săptămână. Sper să nu dau în primire până atunci.”

Vedem aici la Victor o gândire înţeleaptă:  să accepţi ceea ce nu poţi  schimba şi să te adaptezi:

„Apoi, da… apoi va trebui să se obişnuiască cu ideea că îşi va petrece restul vieţii singur, fără prieteni, …fără familie,… ca un pustnic. Poate şi asta ar fi o variantă – călugăria.  Să se retragă  într-un schit şi să-şi ducă restul zilelor în rugăciune, post şi abstinenţă.” 

Merge la un schit în  munţi, unde mai fusese,   la părintele Ioachim.

„- Ziua bună, părinte Ioachim! spuse Victor, înclinându-se în faţa sfinţitului.”

Părintele nu îl recunoscu, iar Victor  i-a spus tot necazul după ce a fost cazat în arhondaric.

A doua zi a povestit despre chipul său. Primeşte un răspuns ferm, prin care ascultă şi ce răspundere are, dar şi o soluţie încurajatoare:

„- Şi acum, iaca în ce hal am ajuns, părinte, spuse cu năduf  Victor, scoţându-şi ochelarii fumurii şi mustaţă stufoasă.

            – Doamne apără, fiule, apoi ai dreptate. Dar să ştii că numai dumneata eşti vinovat pentru cum arăţi acum. Domnul nu a făcut altceva decât să îţi îndeplinească o dorinţă spusă cu ardoare şi convingere.

            – Bine, bine, dar mi-am distrus toată viaţa. Ce-o să fac de acum înainte?

            – Fiule, fiecare ne ducem propria cruce. Aceasta este crucea ta. Învaţă să te obişnuieşti cu ea! Du-o cu credinţă şi supuşenie, iar Domnul va judeca.

            – Of, părinte, dar mi-e tare greu; nici nu îndrăznesc să mă gândesc la cum va arăta o astfel de viaţă.

            – Cu rugăciuni şi încredere în Dumnezeu, vei învinge. Poţi sta la noi cât vei voi, chiar pentru tot restul vieţii. Şi eu mă voi ruga pentu tine să-ţi găseşti liniştea.”

Victor rămâne la  schit.

Aflat la mănăstire când era fără chip, Victor, deşi, se integrase în viaţa de acolo, la un moment dat, pentru că se cunoştea pe sine, ştia cum funcţionează, decide să  se întoarcă acasă.

În comportamentul lui Victor, vedem inteligenţa adaptativă cu care e înzestrat omul,  importanţa cunoaşterii de sine şi a conştientizării situaţiei în care se află.

Lucruri importante pentru orice om.

„- Nu te supăra, părinte, dar nu sunt încă pregătit pentru o astfel de viaţă.

            – Nu mă supăr, de ce să mă supăr? Fiecare îşi are drumul său scris după vrerea Domnului. Mă bucur că ai reuşit să te împaci cu situaţia ta deosebită.

            – Ei, nu m-am împăcat eu pe deplin, dar acum privesc puţin altfel lucrurile, cu toate că ciuda şi părerile de rău asupra purtării mele încă le mai simt.

            – Mergi în pace cu Domnul! Oricând vei voi să revii, aici ne vei găsi şi te vom primi bucuroşi, zise călugărul…

[…]

Avea acea înţelegere-resemnare pe care ţi-o dă implacabilul când devine prezent.”

Cu prezenţa de spirit dată de perioada în care a trăit în liniştea lăcaşului de cult unde Rugăciunea l-a ajutat evident, Victor apelează la soluţia modernă de a lucra, ca ziarist, de acasă, pe internet, deci reuşea să evite, fiind fără chip, întâlnirile directe cu oamenii.

Şi totuşi,  omul doreşte să socializeze, drept urmare, aşa deghizat, într-o zi iese în „Parcul cu Castani”.

Urmează un episod din viaţa sa pe care  scriitorul Dragoş Vasiliu-Iaşi,  având reale calităţi şi cunoştinţe de artist-psiholog, ni-l relatează cu un scop bine regizat:

Luăm cunoştinţă cu Sofia, un personaj cu o conştiinţă neevoluată, o tânără imatură psihologic, ce va primi, însă, lecţia spirituală spre finalul cărţii.

După ce, printr-o sincronicitate din Univers, Victor face o faptă bună pentru Sofia înainte de a o cunoaşte fizic, târziu, atitudinea lui va fi excepţional răsplătită de Inteligenţa Cosmică.

Prin binele primit, avem confirmarea: va primi, mai târziu, un chip, şi încă, ce chip!

Ştim că frumuseţea spirituală se imprimă în trăsăturile fizice.

Victor are un comportament demn de urmat de orice tânăr care abordează o fată în vederea unei relaţii:

flori, telefoane civilizate, multă îngăduinţă şi speranţă.

Totul ia sfârşit, când Sofia îi cere să îşi scoată ochelarii şi îl vede fără chip.

Nivelul ei de evoluţie nu a ajutat-o să relaţioneze cu spiritualitatea lui Victor, ea percepea doar fizicul omului.

Mai mult decât atât, l-a respins fără menajamente psihologice, dar nici în gura sa autorul nu a pus un limbaj negativ, cum cred unii scriitori, ba că e limba vie, ba că ei doar reproduc ce spun personajele, – de parcă nu ar fi create de scrisul lor-,  însă realitatea este că acei scriitori  cred că aşa vor vinde cartea, sau ei înşişi, în viaţa lor, în familia lor, în anturajul lor folosesc acel limbaj de necitit şi de nepromovat pentru viitor, după cum am mai scris.

Iar unii scriitori  nici nu s-au supărat, ba am avut bucuria să îmi spună  că, pe viitor nu vor mai scrie cărţi care să conţină cuvinte de necitit.

Sunt destule sinonime sau sintagme frumoase în Limba Română.

Victor, gândeşte:

„Aşa va să zică!  Nu merita compania unei femei ca Sofia! Şi asta nu pentru că era idiot sau mârlan sau needucat. Nu, doar pentru vechiul motiv: urâţenia sa! Şi, să recunoaştem, actuala sa înfăţişare era cu mult mai hidoasă decât cea cere-i făcea pe colegi să-l şicaneze.”

Se adresează apoi  lui Dumnezeu:

„- Numai Tu, Doamne, izbucni Victor, numai Tu…!”

În mod miraculos, dar urmare a Credinţei lui – „Credinţa ta te-a vindecat”-, într-o dimineaţă îşi vede în oglindă chipul iniţial, acela, urât,  de care tot făceau haz colegii lui. Acum nu mai era fără chip.

Urmare a  acestei reveniri, Victor este recunoscător lui Dumnezeu:

„Niciodată în cei treizeci şi şase de ani nu fusese atât de încrezător în forţele sale.

            Mergea pe stradă şi parcă toată lumea îi era prietenă;  se oprea să se oglindească în vitrine şi făcea ochiade câte vreunei fete. Unde se mai pomenise aşa ceva acum jumătate de an? Nu îndrăznea nici măcar să privească în urma unei fete!

E clar: viaţa trebuie trăită! decretă el, trăgând pe nări aerul dimineţii, ca şi când ar fi mirosit cel mai fin parfum franţuzesc.”

Aşa, cu chipul din naştere, urât, deşi acum cu barbă, Diana îl recunoaşte după multă vreme, pentru că ea avea în memorie spiritul, sufletul lui Victor.

El simte că ea are afecţiune veche şi trainică faţă de el. Din acest motiv, are încredere în ea şi îi povesteşte prin ce a trecut de când nu s-au mai văzut.

Îi arată şi fotografii cu toate transformările feţei lui.

După o confesiune reciprocă, el despre chip şi fără chip, iar ea despre sentimentele nutrite şi nemărturisite, şi după mai multe întâlniri-plimbări pentru cunoaştere sufletească, la un moment dat, ajutaţi de Natură, au dormit împreună, el cu chipul acela  pentru care a suferit atât de mult.

„- O, Doamne, Îţi mulţumesc că te-ai îndurat de mine. M-ai învăţat ce eu nu voiam să ştiu: că fericirea poate fi a tuturor.

            Cu aceste gânduri adormi şi Victor, cu braţul stâng cuprinzând talia Dianei.”                 Iarăşi remarcăm delicateţea cu care autorul descrie aceste momente de viaţă intimă.

În ceea ce priveşte rezultatul fabulos a faptului că Victor a onorat iubirea Dianei, este un mesaj minunat al scriitorului Dragoş Vasiliu-Iaşi.

A doua zi, chipul său era mai frumos decât cel din naştere, motiv pentru care Diana s-a speriat şi a gândit ce  e mai rău, nerecunoscându-l. Îl verifică, vâzând degetul tăiat seara.

La îndoiala lui dacă merită de la Dumnezeu un astfel de chip frumos, ea îi spune:

„- Meriţi, pentru că…te iubesc eu ! hotărî Diana.”

Autorul cărţii „Fără chip” introduce aici iarăşi un îndemn pentru noi toţi:

Să mulţumim celor care ne-au ajutat. Merge cu Diana la Schit.

„- Trebuie să văd neapărat pe cineva. Trebuie SĂ VEDEM pe cineva! se corectă el. Trebuie să spun cuiva toată treaba asta.

[…]

„- Ei bine, numele lui este … ieromonahul Ioachim.  Mulţumită? întreba Victor, glumeţ.

Aşadar mergem la o …mănăstire?”

Ca şi întreaga carte, paginile  ce descriu momentele acestea sunt de o rară frumuseţe.

Citim câteva crâmpeie:

„avea acum o faţă pe care şi-ar dori-o mulţi tineri. În plus, avea acum lângă inima sa o alta care se părea că bate în acelaşi ritm cu al său. Ei, toată această fericire trebuia să o împărtăşească cuiva, iar singura persoană care îl putea înţelege era acel călugăr către care mergea acum.

Şi mergea împreună cu Diana! Nu era minunat? O simţi cuibărindu-se lângă el şi o strânse uşor, protectiv şi tandru, ca pe un odor de preţ.

[…]

Ajunseră la mănăstire spre seară şi Victor se grăbi să-l găsească pe ieromonah, în timp ce pe Diana o lăsă să se închine în faţa icoanelor, ceea ce fata şi făcu, cu credinţă. Era convinsă că tot ce i se întâmpla se datorează Atotputernicului şi Sfintei familii, iar acum trebuia să le mulţumească. Cu rugăciuni şoptite şi închinăciuni pioase, ea făcu turul icoanelor şi acum îngenunchie în mijlocul bisericii, ascultând slujba care era pe sfârşite.”

Întâlnirea cu călugărul, acum când  avea alt  chip, al treilea, total diferit, este descrisă splendid.

Ieromonahul conchide:

„- Ei fiule, asta este lucrare Dumnezeiască ! E o minune, ca să te convingă de măreţia şi puterea Sa.”

Şi conversaţia lor continuă. Iată un mic fragment:

„- Bine, dar ultima schimbare a chipului? Cu ce am meritat eu să am acum o astfel de înfăţişare plăcută ?

            – E răsplata pentru căinţa ta. La început ai păcătuit hulind pe Domnul şi ai fost pedepsit, apoi ţi-ai recunoscut păcatul şi ţi-ai cerut iertare, iar Domnul te-a auzit.

            – Oare voi avea parte de acest chip mereu de acum? îndrăzni Victor să întrebe.

            – Asta va depinde doar de tine, fiule, fu răspunsul ieromonahului.”

În timpul cât au stat la mănăstire, tinerii s-au apropiat mai mult sufleteşte. Autorul a construit frumoase dialoguri interioare ale lor,  ce merită citite, dar ne arată şi o decizie:

„Au coborât din tren şi au mers acasă. Acasă la Victor, căci pe drum luaseră hotărârea să stea împreună, „pentru a se încărca reciproc cu fericire”, aşa cum a spus Diana.”

Conştiinţa lui Victor a creat, în noaptea iubirii, un chip mai frumos,  meritat.  A onorat iubirea Dianei. A fost ajutat de iubirea Dianei şi de Univers.

Am recepţionat cum, în ansambu său, cartea ne sugerează să  fim atenţi cum ne gestionăm gândurile şi sentimentele prin Conştiinţa noastră care dă formă materiei.

Când am citit cuvintele:  „pentru a se încărca reciproc cu fericire”, aşa cum a spus Diana.” din cartea „Fără chip”, m-am gândit la următoarele versuri:

Chorus mysticus

Tot ce-i vremelnic

E numai simbol.

Inaccesibilul

Faptă devine-n ocol.

Inefabil deplinul

Izbândă-i aici.

Etern-femininul

Ne-nalţă-n tării.”

(Goethe – final la FAUST)

Spun, din studiile mele private, ascultând cu inima, în mod direct, oameni,  dar şi din  ce am constatat în  propria  mea viaţă  îndelungată,  că,   în ceea ce priveşte comportamentul oamenilor,  femininul poate înălţa masculinul dacă e iubit cu adevărat de acesta.

Este fundamentală iubirea reciprocă.

Victor şi Diana, prin iubire,  au izbândit.   Dar romanul nu se opreşte aici.

Scriitorul Dragoş Vasiliu-Iaşi, prezintă un final fericit al destinului celor doi tineri simultan cu o lecţie  prin care colegii lor sunt ajutaţi să evolueze spiritual.

Dar şi Sofia a avut parte de o întâmplare care, sperăm că i-a dat de gândit.

Nici ea nu face excepţie de a fi integrată de Dumnezeu, ca noi toţi, în a stabili relaţii armonioase şi de recunoştinţă cu Sursa Divină, cu semenii, cu natura, cu noi înşine.

Pe scriitorul Dragoş Vasiliu l-a ales Destinul să scrie această carte.

Există un scop pentru care această scriere a ajuns în atenţia noastră.

Fiecare cititor va percepe mesajul cărţii după proprii săi receptori.

Pentru cei care nu o percep ca mine, le sugerez să o recitească, mai târziu.

Suntem de esenţă spirituală, iar viitorul Omenirii va fi unul spiritual.

Şi va fi!

 

 

Bistriţa,

Marţi,  21 Iulie 2015                                       Jeniţa Naidin

Articolul a fost revăzut  şi îmbunătăţit.

26 Iulie 2015     Jeniţa Naidin