Ovidiu Drimba – Trei eseuri şi Addenda

Din cele şapte capitole ale cărţii: „Pagini despre cultura europeană”, scrisă de marele om de cultură Ovidiu Drimba, am evocat până acum trei, în articole distincte, iar astăzi ne referim la celelalte, citând mici fragmente din cuprinsul lor şi îndemnând cititorii să aibă în vedere această operă însemnată.

„Între cultura franceză şi cultura germană”  este un capitol amplu al cărţii ce impresionează spiritul nostru prin tot ce conţine.

Întâlnim în text cuvinte despre noi, românii:

„De altfel întotdeauna, în mare măsură, potenţele artistice ale unui popor, precum şi caracterele acestor potenţe sunt determinate de spiritualitatea autohtonilor. […]  Sau nostalgia românească a poeziei populare  de dor, singurătate, fatalitate şi un cert misticism naturist,  fără un fond dac?”

E minunat cum a scris Ovidiu Drimba această paralelă despre cultura franceză şi cea germană. Iată un exemplu:

„Franţa a creat catedrala gotică; Franţa a dat pe unul din cei mai mari sculptori ai omenirii, pe Rodin; Franţa a dat naştere unui mare roman realist şi a dat lumii pe cei mai mari moralişti – în timp ce Germania a dat o muzică mai grandioasă, o poezie mai profundă, o metafizică mai înaltă…  Este paralela dintre geniul concretului şi cel al abstractului. Este, pe alt plan, paralela dintre geniul plastic şi cel muzical.”

Cu referire la alt capitol: „Stilul spaniol”, spunem că e o bucurie această lectură.

Autorul ne vorbeşte despre spiritualitatea altor popoare spre a ajunge la Spania.

„Franţa toată e în Rabelais. Toată Germania e în Luther şi Scandinavia în Ibsen – sau poate în Björnson;  Rusia e în Tolstoi şi Spania în Cervantes.”

Am să mai reproduc cîteva cuvinte pe care le-am ales cu greu, fiindcă niciuna din informaţiile culturale, spirituale citite aici nu sunt de lăsat deoparte.

„Peisajul spiritual spaniol s-a realizat în simbolul lui Don Quijote, precum cel german în Faust, iar cel scandinav în Brand.  Don Quijote, sau Absolutul Ideii. Căci orice simbol e un Absolut. Don Quijote este un cavaler al Absolutului ideii. Dar impresia Absolutului, trăit ca o certitudine, nu o au decât îndrăgostiţii, nebunii şi sfinţii.”

„Iată de ce putea Unamuno să scrie undeva:

„Cel mai divin dintre nebuni a fost şi este mereu Iisus Christos”.

 

Acum să citim mici texte din capitolul: „Pretext scandinav”.

„Scandinavii sunt oamenii cei mai impregnaţi de o conştiinţă etică, ceea ce îi ţine sub o permanentă stare de autocontrol şi care le dă, prin urmare, o oarecare rigiditate: […]  O conştiinţă etică devenită – în continuare- socială este ceea ce face ca protestantismul să le convină cel mai mult; protestantismul, ca religie a relaţiei personale, aproape civile ,  a omului cu Dumnezeu este într-un fel o recrudescenţă a modului păgân. Aici este şi deosebirea dintre Brand şi Quijote: goana după ideal a spaniolului este o pasiune a aventurii gratuite, în timp ce drumul spre ideal al scandinavului este agravat de conştiinţa unei misiuni cu rosturi etice.”

„Filozofia lui Kierkegaard… se reduce la dialectica dintre adevăr şi existenţă. […] Ce este Adevărul dacă nu viaţa pentru o idee?”

«Spiritul scandinav e spiritul luptei dintre legile naturii şi legile morale, angajate într-o grandioasă luptă cu legile morale ale liberului arbitru. […] Luptă din care omul legii morale trebuie să învingă pe omul naturii. Sau, să cadă strivit de greutatea legilor naturii; dar să cadă cu strigătul ultim al lui Oswald: „Vreau soarele!”.»

 

În „Addenda” cu titlul: Pentru o istorie a culturii şi civilizaţiei, Ovidiu Drimba îşi publică cu patruzeci de ani înainte gândul un proiect măreţ.

Din anul 1984 începe să ne dăruiască volumele masive cu titlul: „Istoria culturii şi civilizaţiei”.

Voi cita câteva cuvinte din „Addenda” (deşi toate cele 28 de pagini sunt foarte dense în informaţii utile, instructive),  şi cu asta închei demersul meu de a face un modest, dar cald  îndemn, aici pe blog, de a fi cunoscută această carte importantă, publicată de Ovidiu Drimba în anul 1945 şi republicată în anul 1994, anume: „Pagini despre cultura europeană”.

„Procesul istoric al culturii şi civiliaţiei este un flux continuu. Sintagma „epocă de tranziţie” este o formulă gratuită. Căci în istorie totul e tranziţie, epoci imobile nu există. Procesul istoric înseamnă esenţialmente devenire, creştere, continuitate; şi numai ca atare acest proces poate fi şi trebuie perceput în mod adecvat.  […] Totodată, pentru a putea fi înţeles corect, faptul în cercetare nu poate fi nici izolat, studiat exclusiv în sine; căci o serie întreagă de factori ai unei culturi sau civilizaţii sunt interdependenţi  şi acţionând unii asupra celorlalţi. […] Nu, istoria nu se repetă niciodată. Se pot repeta doar faptele, evenimentele, acţiunile şi reacţiunile, – dar nu şi împrejurările concrete în care au apărut, condiţiile în care s-au desfăşurat, şi deci nici cauzele intime care le-au generat.”

Pentru toate operele pe care ni le-aţi dăruit, prin munca Dvs. de zeci de ani, Fiţi binecuvântat Domnule Profesor Ovidiu Drimba!

Bistriţa, Duminică,  22 iunie 2014  Jeniţa Dodiţă Naidin