Jenita Naidin

Reiau câteva din cuvintele  scrise acum 100 de ani de James Allen.

Suntem în faţa unui citat din capitolul:

 Efectele gândului  asupra circumstanţelor 

«Mintea  omului poate fi asemănată cu o grădină, care poate fi inteligent cultivată sau lăsată în paragină; indiferent dacă este cultivată sau neglijată, ea trebuie, şi asta va face, să crească. Dacă nu se plantează seminţe folositoare, atunci vor cădea multe seminţe inutile, care vor continua să se reproducă. La fel cum grădinarul îşi cultivă terenul, ferindu-l de buruieni şi cultivând florile şi fructele pe care le doreşte, aşa şi omul poate avea grijă de grădina minţii lui, rupând de la rădăcină toate gândurile greşite, nefolositoare şi impure, şi cultivând cât mai bine florile şi fructele gândurilor bune, utile şi pure.  

Astfel, omul va descoperi, mai devreme sau mai târziu, că este grădinarul şef al sufletului său, stăpânul vieţii sale.  

De asemenea, va dezvălui, în interiorul lui, legile gândirii şi, cu o precizie din ce în ce mai mare, va înţelege modul în care mecanismele minţii modelează caracterul, situaţiile de viaţă, destinul.

Gândul şi caracterul sunt una; aşa cum caracterul se poate manifesta şi dezvălui doar în mediul şi în condiţiile  exterioare, la fel situaţiile din viaţa unei persoane vor oglindi întotdeauna starea sa interioară.

Asta nu înseamnă că situaţiile de viaţă dintr-un anumit moment reprezintă oglindirea întregului său caracter, ci doar faptul că aceste circumstanţe sunt atât de strâns legate de un element vital al gândirii, încât, pentru moment, ele sunt indispensabile dezvoltării lui.

Fiecare om este acolo unde este, în funcţie de  legea fiinţei lui.  

Gândurile pe care le-a folosit în formarea caracterului l-au adus aici, iar, în rânduiala vieţii lui, întâmplarea nu joacă nici un rol – totul este rezultatul unei legi perfecte.  Acest lucru este la fel de  adevărat atât pentru cei care au o senzaţie de lipsă de armonie faţă de mediul lor, cât şi pentru  cei care sunt mulţumiţi de el.

Ca fiinţă aflată într-o permanentă evoluţie, omul este la nivelul la care se află, ca să înveţe şi să evolueze; pe măsură ce învaţă lecţia spirituală conţinută în fiecare situaţie, aceasta trece şi face loc unor noi condiţii de viaţă.

Situaţiile îl aruncă  pe om încolo şi încoace, atâta timp cât crede că este creaţia forţelor exterioare.  Dar când îşi dă seama că poate controla terenul şi seminţele ascunse în fiinţa lui, din care se nasc circumstanţele vieţii lui, atunci devine stăpânul său de drept.

            Toţi cei care au practicat autocontrolul şi purificarea de sine pentru o vreme, ştiu că circumstanţele sunt produsul gândirii, pentru că au observat faptul că situaţiile s-au modificat direct proporţional cu schimbarea atitudinii mentale.  

În momentul în care omul se dedică sincer îndreptării defectelor din caracterul lui şi face progrese rapide şi semnificative, el va depăşi, cu uşurinţă, orice succesiune de împrejurări nefavorabile.

Sufletul atrage lucrurile pe care le cuprinde; lucrurile pe care le iubeşte şi cele de care îi este teamă.

El  se va ridica la înălţimea celor mai  arzătoare speranţe şi va cădea la nivelul celor mai josnice pofte – iar circumstanţele sunt mijlocul prin care sufletul primeşte ceea ce i se cuvine.

            Fiecare sămânţă de gând pe care o semeni, sau căreia i-ai permis să ajungă acolo, face rădăcină şi creşte, înflorind, mai devreme sau mai târziu, în acţiune şi purtând propriile fructe de ocazii şi circumstanţe. 

Gândurile bune aduc fructe bune, gândurile rele aduc fructe rele.

            Lumea exterioară a circumstanţelor este modelată de lumea interioară a gândurilor, iar condiţiile externe – bune sau rele –  sunt factori care concură la binele suprem al persoanei. Omul care culege propriile roade învaţă prin suferinţă, cât şi prin fericire.

            O persoană nu ajunge fără adăpost sau la închisoare din cauza tiraniei sorţii, sau a circumstanţelor,  ci ca rezultat direct al gândirii josnice şi al dorinţelor instinctuale.

În mod similar, un om cu o gândire curată nu comite, brusc, o crimă din cauza stresului creat de o simplă forţă externă;  gândul criminal a fost încurajat, în secret, o vreme îndelungată în inima sa, iar ocazia a dezvăluit puterea lui acumulată.

Nu circumstanţele îl creează pe om;  ele îi arată cine este.

Nu  există condiţii care să te coboare în viciu şi în suferinţele care îl însoţesc şi nici condiţii care să te ridice la virtute şi la fericirea pe care o aduc, fără a cultiva continuu aspiraţii virtuoase.

Iar omul, ca Stăpân al gândurilor, este propriul lui creator, modelatorul mediului înconjurător. Încă de la naştere, sufletul învaţă cu fiecare pas pe care îl face în pelerinajul lui pământesc şi atrage acele combinaţii de condiţii care să-l dezvăluie – situaţii care sunt oglindirea propriei curăţenii sau necurăţenii, propriei forţe sau slăbiciuni.

            Omul nu atrage ceea ce doreşte, ci ceea ce este.

Capriciile, dorinţele şi ambiţiile lui pot fi zădărnicite în orice moment, dar gândurile şi dorinţele cele mai ascunse sunt alimentate cu o hrană pe măsură, fie ea curată sau impură.

„Divinitatea care  ne modelează viaţa” se află în interiorul nostru; ea este chiar propriul sine. Omul  este singurul care-şi poate pune piedici.»  

***

           Suntem ceea ce gândim.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Joi, 8 Octombrie 2020 

Spre  O  LUMINĂ  CALDĂ

                                                        ***

Vă invit  cu Iubire să  citim  un fragment dintr-o scriere a lui Georges Barbarin.

Am vorbit mai demult despre cuvintele acestui Om, dar aduc în actualitate un citat care este de ajutor spiritului nostru în orice împrejurare a vieţii pământene, dar mai ales Mentalului Colectiv din Prezent, în România şi în Lume.

IATĂ Citatul pe care vi-l propun spre o benefică lectură:

«Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii.

Când sunteţi bruscat, nu răspundeţi, nu mişcaţi, ci întrebaţi-vă dacă nu cumva aţi meritat reproşul făcut.

Dacă este justificat, mulţumiţi-i celui ce vă ceartă.

Dacă este nejustificat, schimbaţi vorba, fără acreală. Reţinerea voastră va avea un efect neaşteptat. Dacă vă este greu să vă abţineţi, amintiţi-vă de suferinţa lui Hristos, de agonia şi răstignirea Lui nedreaptă. Când sublimul vostru Prieten, desăvârşirea însăşi, a fost răstignit, mai puteţi protesta oare împotriva unei observaţii, oricât de nedreaptă ar fi ea?

Suferiţi asemenea Lui.

Suferiţi de concurenţa altora? Aveţi rivali? Dar şi voi înşivă sunteţi rivali pentru alţii. Faceţi-vă un examen conştiincios; oare nu aţi dorit niciodată dispariţia celor ce stau în calea intereselor voastre?  Aţi lucrat totdeauna pentru binele general, sau pentru binele egoismului vostru? Vedeţi dar că sunteţi capabili de rivalitate. Nu v-aţi gândit oare că şi unii şi alţii aveţi totuşi un drum, acela al desăvârşirii?

Dorinţa de a face mai bine un lucru şi de a fi mai bine văzut decât alţii este un tribut plătit orgoliului. Principalul nu este a face mai bine ca alţii, ci a face bine ceea ce facem, cinstit, şi să nu ne preocupe ceea ce fac alţii. Nu vom răspunde decât pentru noi înşine în faţa Judecătorului.

Aveţi încredere în Dragoste. Orice vi s-ar întâmpla, Prietenul vostru vă doreşte binele. Nici un sacrificiu nu este în zadar, orice ar spune lumea.

Sacrificiul este cea mai nobilă atitudine omenească. Iisus Hristos a ridicat sacrificiul la nivelul Dumnezeirii. Azi, Dumnezeu ne cere să ne sacrificăm mândria şi egoismul.

Într-o epocă în care închinarea la Dumnezeu nu mai împlică o prigoană sălbatică, ne vom dovedi valoarea credinţei noastre în faţa celor ce nu mai au nici un fel de credinţă numai prin sacrificiul nostru zilnic, prin comportamentul nostru, prin felul nostru de a fi.

Prin devotament dezinteresat, prin renunţări la dorinţe şi ambiţii personale, prin toleranţă şi bunătate, prin blândeţe şi concesii, chiar dacă aparent sunt lipsite de raţiune, putem face bine aproapelui nostru.

„Nu judecaţi” – spune Iisus Hristos. Mucenicia este tocmai atitudinea mielului ce nu protestează, iar nu a berbecului ce te împunge cu coarnele şi astfel îşi pricinuieşte singur pieirea. Mucenicia nu este o provocare, ci dimpotrivă.

„Pace vouă, vă las pacea Mea!”; „Să nu vi se tulbure inima!” – spune Iisus Hristos.

De ce oare ni s-ar tulbura inima dacă nu din cauza ciocnirii părerilor contradictorii, atunci când ţinem cu înverşunare  la ideile noastre?

Hristos,  Atotvăzătorul, ştia că oamenii, chiar şi cei mai buni, credincioşii Lui chiar, nu vor înţelege acestea, şi de aceea a spus că toată învăţătura Lui va stârni „sabie între oameni”, căci toţi sunt plini de mândrie.

Adevăraţii fii ai lui Dumnezeu sunt făcători de pace.

Cine poate să se sacrifice, acela ajunge să-şi învingă materia din el, să se spiritualizeze.

Sacrificaţi-vă în tăcere, fără să ştie nimeni!

Singur Hristos trebuie să ştie ce facem noi, să adune diamantele  sacrificiilor noastre, neştiute şi nevăzute, şi să facă din ele cununa muceniciei noastre.

Aţi fost sedus, trădat, părăsit şi suferiţi amarnic. Amintiţi-vă de Hristos, de palmele, de injuriile, de spinii şi scuipările suferite de El,  Stăpânul lumii. Mai puteţi să vă plângeţi de ceva?  Curaj deci! 

„Veniţi la Mine, voi cei oropsiţi şi întristaţi!”  Iisus este azilul durerii.

Aţi primit viaţa atunci când v-aţi născut, şi la moarte ea vi se va cere înapoi. A fost un dar pentru voi, deci nu aveţi nici un drept să-i întrerupeţi cursul când voiţi voi. Ea nu vă aparţine, nu este creaţia voastră, ci voi doar o folosiţi, o administraţi şi singurul vostru drept este să faceţi cu ea bine sau rău, lucru pentru care veţi da socoteală la sfârşitul ei.

Viaţa noastră aparţine lui Dumnezeu, suntem datori să I-o restituim în acelaşi stadiu de puritate în care ne-a fost dată. Să ne pocăim permanent, să ne cercetăm permanent, să ne luptăm pentru desăvârşire.  „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru este!”, acesta este scopul şi sensul pentru care Dumnezeu ne-a creat. „Iar de nu, veţi muri în păcatele voastre!” – spune Hristos. Veniţi, asemenea fiului risipitor, la Tatăl vostru Cel ceresc, şi bucuria voastră va fi mare.

Nu vă temeţi de ispite! Ele sunt normale, chiar necesare. Fără ispite nu putem distinge ceea ce este rău de ceea ce este bine. Cei  mai mari oameni au fost cel mai puternic ispitiţi, dar au rezistat, şi pentru aceea au fost mari. Ispitele joacă, în evoluţia omenească, treptele scării spre desăvârşire.

Fiecare treaptă favorizează urcarea sau coborârea pe scara urcuşului duhovnicesc. Suntem totdeauna liberi să înfruntăm ispita sau să îi cedăm. Această libertate ne-a lăsat-o Dumnezeu. Însă de câte ori greşim, El ne ajută să revenim pe drumul cel bun. Dumnezeu nu doreşte pieirea, ci îndreptarea păcătoşilor.

Să nu disperăm dacă mai cădem câteva trepte înapoi. Oricând ne putem ridica şi relua urcuşul. Uşurinţa acestei gimnastici spirituale depinde de puterea credinţei noastre. Iar prin taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, care au fost lăsate de Dumnezeu pentru refacerea noastră, putem să ştergem toate greşelile trecute, să ne reîmprospătăm forţele şi să reluăm suiuşul pe muntele desăvârşirii, aşa cum doreşte Mântuitorul nostru.

Prin credinţă totul este uşor, iar Prietenul ne va purta sarcina – crucea pe care tot El ne-a dat-o.

***

O,  iubitul meu Prieten, fără Tine viaţa mi-ar părea lungă şi tristă, de nesuportat. Cu Tine însă, munca mea devine uşoară, plăcută, lacrimile mele sunt şterse de Tine. Fără Tine n-aş vedea peste tot decât răutate şi nedreptate, pericol continuu. Cu Tine toţi oamenii îmi par buni, săracii, încă orbi şi neştiutori. O milă imensă mă cuprinde pentru toţi cei care „nu ştiu ce fac”. Toate evenimentele sunt pentru mine tălmăciri venite de la Tine, iar mână în mână cu Tine, iubitul meu Domn, aştept cu linişte şi încredere moartea cea dulce, clipa în care Te voi vedea în sfârşit pe Tine, idealul meu scump, care mă aştepţi şi care nu m-ai părăsit şi nu m-ai trădat niciodată!»

†

***

Sublinierile cu bold îmi aparțin.

 Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin 

Miercuri, 30  Septembrie 2020

Spre O LUMINĂ CALDĂ