Despre: „Puterea secretă a cărţilor”

După cum mulţi dintre Dumneavoastră aţi constatat, am scris de curând despre această carte, dar vă invit să vedeţi şi opinia unui scriitor care a citit volumul publicat de  Menuţ  Maximinian, directorul ziarului bistriţean „Răsunetul”.

Este minunat să citim mai multe opinii despre o carte pe care şi noi am citit-o!

.  Iată:

«„Menuț Maximinian scrie repede și bine” – Cleopatra Lorințiu

Un deceniu de toamnă precoce

Vreau să zic: o toamnă nu a vârstei, ci ca o metaforă a roadelor. Așa am gândit când, grație gestului său colegial, mi-a parvenit volumul său „Puterea secretă a cărților” (Ed. Neuma, 2020, editor Andreea H. Hedeș).
Directorul cotidianului bistrițean „Răsunetul”, diuganul Menuț Maximinian, a publicat în cei 10 ani ai săi de fapte editoriale 14 cărți (3 în același an, 2016 !), de poezie, cronică literară, publicistică, cercetare etnofolclorică. La vârsta aceasta „crudă”a fost blagoslovit cu premii la manifestări de anvergură din țară (din partea Uniunii Scriitorilor și la festivaluri de literatură) și premii internaționale din Malaezia, New York, Istambul, Barcelona, Copenhaga (o adevărată… geografie personală).
E lăudabilă putința lui Menuţ Maximinian de a nu încurca ipostazele în care se află atunci când scrie: gazetar, poet, critic literar, etnolog. Nici pe departe impresia de ghiveci, pe care o provoacă nu puțini dintre cei care țin pixul în mână sau se trezesc în fața laptopului. E aici un dar al lui: Sobrietatea, obiectivitatea, discernământul îl ajută să evite acest melanj jenant liricoido-jurnalier al opiniilor despre cărțile altora.
Părerile sale nu se vor judecăți de valoare definitive, de aici, uneori, puseuri de umor amical (care i-au fost remarcate și în alte cărți ale sale), însoțind evaluările asupra textului comentat, asupra crochiului ce-l desenează celui luat în seamă.
Acest „luat în seamă” e potrivit și pentru mine, în ipostaza de lector al cărții în discuție. Și cred că e valabil și pentru alți cititori interesați de „puterea tainică a cărților”. Ca să fiu mai explicit: Mai întâi, dintr-un volum de asemenea factură, citești ce-ți dorești; aceasta nu înseamnă o atitudine depreciativă față de cei lăsați pentru o lectură ulterioară.
Iată, în primul meu episod al cercetării „secretelor” lui Menuț Maximinian, m-am oprit la:
* Ioan-Aurel Pop (în „Academicianul și țara” – textul cu care de altfel începe cuprinsul cărții): o personalitate extraordinară (REALĂ) a anului 2020, despre care, finalmente, autorul mărturisește că „Întotdeauna am apreciat modul în care a știut să vorbească despre țara lui”, aceasta, indiferent de locul rostirii, în țară sau peste hotare.
* Nicolae Manolescu (”Am crescut cultural cu textele lui Nicolae Manolescu și ale colegilor Domniei Sale”). Îi dedică zeci de pagini, probabil și pentru că marele (REAL) om de cultură e mereu prezent în arealul Bistrița-Năsăud, asta poate și din slăbiciunea de breaslă pentru runcanul bistrițenizat, poetul Ioan Pintea.
* Mircea Platon (Superb titlul eseului dedicat lui: „Intelectualii de portbagaj/elitele trecutului”).
* Gh. Glodeanu („Aventura romanului”).
* Ioan Simuț („Puterea și cultura”).
* Ovidiu Pecican („Ce spun intelectualii despre revenirea la normalitate?” – incitant titlu, nu-i așa?).
* Jenița Naidin („Căsuța de la Bistrița și adevăratul spațiu mioritic” – volum dedicat lui Lucian Blaga).
* Irina Petraș („…a limpezit istoricul scrisului transilvan din ultimele șapte decenii, realizând o piatră de temelie importantă pentru ceea ce înseamnă fresca scrisului.”).
* Niculae Gheran („Pășind pe Bulevardul scriitorului” – Ce frumoasă metaforă pe seama liantului Liviu Rebreanu – Niculae Gheran!).
* Constantin Cubleșan („… este una dintre cele mai complexe personalității literare și culturale ale Ardealului de astăzi…”)
* David Dorian („Scrise cursiv, unele mai ample, altele ca o pastilă, în funcție de spațiul tipografic care le-a fost acordat în revistele vremii, cronicile lui Dorian sunt…” .
* Ioan Buzași („Blajul, în convergențe literare” – Pentru nu puțini dintre noi, un toponim și un nume sunt în situație de sinonimie: Blaj – Ioan Buzași).
* Liviu Ioan Stoiciu („…un precursor impozant al optzeciștilor…”).
* Theodor Codreanu („Lumea românească în zece prozatori”).
* Gabriel Gafița („Dar haideți să-l cunoaștem, mai întâi, pe autor…”).
* Cleopatra Lorințiu („…are în palmares 20 de volume de diverse structuri literare…”; de aici apoi o motivare pentru titlul reflexiv al cronicii: „Anii scurți ai omului și eternitatea poeziei”).
* Andrea H. Hedeș („…o cunosc încă de la debut…”; „…nici o carte fără premiu.”).
* Horia Gârbea („… este doctorul în inginerie ce se ocupă de mecanismele poeziei, deslușind firele acesteia.”).
E plăcut șocant (pentru mine) titlul „Nu mai sunt la modă franțuzismele personajelor lui Alecsandri, ci anglicismele, spaniolismele și italienismele”. Ironia însoțește toate răspunsurile lui Maximinian la o anchetă pusă la cale de scriitorul Olimpiu Nușfelean în revista de cultură „Mișcarea literară”.
Stărui asupra acestor pagini, deoarece nu-mi slăbește stupefacția pe seama avalanșei de neologisme inutile din limbile occidentale, care murdăresc limba română actuală. Un fenomen datorat unui fel de snobism de mahala, dorinței omului de proastă condiție culturală, a românului subcultural din diaspora noastră, de a epata prin maimuțăreală lingvistică.
Atitudinea constantă față de acest fenomen Menuț Maximinian o declară a fi nutrită permanent de aserțiuni ale unor personalități românești, rostite de-a lungul anilor:
* „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii” – Mihai Eminescu.
* „Limba este cartea de noblețe a unui neam” – Vasile Alecsandri.
* „Limba este întâiul mare poem al unui popor” – Lucian Blaga.
* „Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie! ”- I.L.Caragiale.
* „Limba românească, căreia i se închinară părinții noștri ca unui idol sfânt și însuflețitor…” – Timotei Cipariu.
* „Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră” – Dumitru Stăniloaie.
* „Limba română este patria mea” – Nichita Stănescu.
* „Nu poți fi român, dacă nu vorbești românește” – Ioan-Aurel Pop.
Nu împărtășesc însă grimasa lui M.Maximinian pe seama neologismelor de origine spaniolă ori italiană. Mă amuză o comparație: E ca și cum te-ar deranja că soră-ta îți face prea des vizite acasă și o auzi exclamând „Mama mia!” sau îți cere „pane” și nu… „palaneț”, cum se zice „pa la Diug”.
Îngădui neologisme de acest fel (folosite cu măsură), fiindcă au, precum și limba noastră, aceeași mamă: limba latină. Dar mi se face pielea găină, când aud sau văd scris: „coffe break”, „training”, „live”, „cool”, „basic”, „in real life”, „break news”.
La acest palier al comunicării autor-cititor, mi-a tihnit mărturisirea următoare: „Ce poate fi mai trist decât să vezi inconștiența conducătorilor care nu doar că vorbesc incorect limba română, ci și împrumută fel de fel de cuvinte pe care le românizează.”
Îmi place sintagma „inconștiența conducătorilor” (doar că e o expresie blândă, potolită – însă cred că Menuț Maximinian, în realitate, o gândește mai dur, mai tăios).».

CORNEL  COTUŢIU

(Articol preluat din Ziarul  RĂSUNETUL din 9 iunie 2020)

***

După cum aţi putut observa, recenzia  scrisă de Profesorul  Cornel Cotuţiu începe aşa:

„Menuț Maximinian scrie repede și bine” – Cleopatra Lorințiu

Vă îndemn să îl citiţi  pe Menuţ Maximinian şi să vă convingeţi singuri.

****   

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Marţi, 16 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  


Oameni de demult ne-au lăsat cuvinte de folos

Împreună cu folositoare cuvinte,

 vă dăruiesc astăzi fotografii pe care le-am făcut de curând:

Atunci când citim  Reflecţiile  şi  Rugăciunile celor de demult ne bucurăm.

Iată cuvinte gravate în sufletul şi inima mea:

„ Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe,

şi numai la atâtea daruri ajungem,

prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie.

  Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni,

câtă amărăciune putem bea

în locul celor ce vrem să îi mângâiem.

 Atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi,

câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi

pentru Dumnezeu şi pentru oameni.”

*

Da, răzbim cu Bucurie prin Suferinţă, iar gândul la Mântuire este energizant, optimist.

Să dorim să îi mângâiem pe cei din jur.

Să înfruntăm cu mult curaj criticile şi presupunerile ce vin din exterior,  

indiferent de la cine vin.

Important este numai cine suntem noi, ce avem în Interiorul nostru, în Sufletul nostru.

În noi să fie Pacea lui Dumnezeu. Noi să avem claritate interioară.

S-a spus un mare Adevăr:

„Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale,

 cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii.

Ai, cu un cuvânt,

 liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

*** 

De mare folos ne este să aplicăm în viaţă

cuvintele din Rugăciunea compusă de un mănunchi de stareţi:

RUGĂCIUNE   ZILNICĂ

Doamne,

dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate.

Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi,

învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare,

că pentru toate este Sfânta voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele.

În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi oamenii, 

să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei  

şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu PACE în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă:

să mă rog,

să cred,

să nădăjduiesc,

să rabd,

să iert

şi să iubesc.   

AMIN!

*

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Duminică, 14 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă   ….

flori de salcâm foto: jenita naidin Duminică 14 IUNIE 2020



7 Iunie 2020 – Cu Dumnezeu în Inimă şi Minte

Motto:

Iubește Universul, Inteligența Cosmică, Mintea Universală și fă ce vrei!

J. D. N. 

Cea mai importantă relaţie este relaţia omului cu Dumnezeu!  Dumnezeu este Universul, Inteligența Cosmică, Mintea Universală. 

Flori albe la IZVORU foto j.n.

De mai mulţi ani mă bucur să citesc  Vieţile Sfinţilor.

Minunate lucruri aflăm despre cum au trăit  aceste Fiinţe! . Ne dăm seama că nu trebuie sa ne zbatem ca să ieşim din necazurile vieţii pentru că ne scufundăm mai rău. Şi eu m-am zbătut mult. Am adresat ani de zile tot felul de  Rugăciuni şi rugăminţi lui Dumnezeu în legătură de felul cum să îmi ajute copiii.   Acum cred că au ei înşişi comunicarea lor personală cu Dumnezeu şi  spun:  Facă-se  Voia Ta, Doamne! 

Am ajuns la acest moment al vieţii în care am înţeles că nu e necesar să mă zbat ci doar să am grijă să fac ceea ce depinde de mine, că totul se întâmplă lin, şi să nu privesc viaţa ca pe o greutate. 

Am înţeles că nu trebuie decât să Îl las pe  Dumnezeu să se exprime prin fiinţa mea.    

Am constatat că în situaţia în care oamenii Îl privesc pe Dumnezeu ca fiind în afara lor, ei găsesc motive în afara lor.    

Cauza evenimentelor vieţii noastre nu este ce fac cei din jurul nostru, ci cum Îl privim noi pe Dumnezeu.    Dacă avem credinţă nestrămutată că El este în noi, simţim că nimeni nu poate sta între noi şi Dumnezeu.  

După un şir lung de ani în care m-am rugat cum am ştiut, urmare citirii cu seriozitate şi determinare a unor cărţi folositoare, a Sfintelor Scripturi şi, în special, vieţile unor Sfinţi am dobândit, într-un moment creat de Dumnezeu fără ca eu să Îl ştiu, posibilitatea să pot coborî în interiorul meu cînd mă rog şi acolo  găsesc o linişte nepământeană.   

 Acolo este Pacea lui Dumnezeu.    Azi am simţit asta! E minunat!

Chiar şi în  timpul  zile de ieri, o zi mai grea, m-a ajutat starea asta de Pace sufletească.

Ceea ce vă doresc şi Dumneavoastră! 

un mic boboc a înflorit în locuința mea. j.n.
Iubesc florile de tei. j.n.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Duminică, 7 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  

Pogorârea Sfântului DUH (Rusaliile sau Cincizecimea)


Menuţ Maximinian şi Cartea sa de Aur

flori la Mănăstirea Sf. Spiridon foto: jenita naidin

Am numit, la finalul unei lecturi captivante, volumul: „Puterea secretă a cărţilor”   

publicat de  Menuţ Maximinian la Editura Neuma, 2020, Cartea de Aur pentru că aşa am simţit în Sufletul şi Spiritul meu.

Autorul, fiind un Spirit deosebit, a reuşit să cuprindă laolaltă, prin cele cincizeci de eseuri,  o complexitate de aspecte din scrierile mai multor personalităţi. 

Deoarece gândeşte realitatea vieţii pe care o trăieşte ca pe un întreg unificat,  în care totul este interconectat,  tânărul Menuţ Maximinian a reuşit să scrie  multe cărţi importante, iar asta mă duce cu gândul că i se potrivesc  cuvintele unui  Înţelept:  

„Datorită educaţiei din familie, am conştientizat  încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta m-a ajutat enorm. Eram mic, dar gândeam bătrâneşte. […] Deci, dacă nu ai  o mică bătrâneţe la tinereţe, n-ai să ai tinereţe la bătrâneţe!”.

Prin felul cum a structurat volumul „Puterea secretă a cărţilor”, ca modalitate  de a  facilita lectura,  autorul  a grupat eseurile, pe teme,   în 5 capitole:

1. Mode şi modele. Arc peste timp; 2.Despre generaţii şi receptări în literatură; 3. Lumea, dincolo de ambalaj. Printre prozatori;  4. Timpul poeziei; 5. Cărţile, la „pensie”.

La final,  citim şi CV-ul  impresionant al unui Om în vârstă de 40 de ani!

În realizarea operei: „Puterea secretă a cărţilor”, Menuţ Maximinian pune început bun şi ne prezintă sub titlul: „Academicianul şi ţara”  personalitatea Domnului Ioan-Aurel Pop, actualmente Preşedintele Academiei Române. Din prima frază a eseului  ne arată: „ Ioan-Aurel Pop are un mesaj de reîntoarcere la valorile naţionale şi cunoaşterea istoriei netrucate a ţării”. Mărturisesc adeziunea mea la opinia Domnului Menuţ pe care am desprins-o din scrierile academicianului pe care le-am citit,  dar şi  urmărind cu Dragoste de România emisiunea: „100 de Adevăruri istorice” difuzată pe TV. Trinitas, unde Ioan-Aurel Pop vorbeşte  având pe faţă o  Lumină caldă venită din Inima sa de român autentic.

Autorul, în cele 14 pagini ale primului eseu, printre altele spune:

„Discursurile lui Ioan Aurel Pop sunt întotdeauna bine ancorate în realitate, astfel încât putem vorbi despre un istoric care nu şi-a propus doar să filozofeze, ci să prezinte trecutul cu documentele pe masă.”

Mai departe citim  ce spune Menuţ Maximinian despre Mircea Platon:

„În volumul Elitele şi conştiinţa naţională, apărut la Editura Contemporanul, Mircea Platon are unul dintre cele mai frumoase discursuri legate de intelectualii ţării, cu totul diferit faţă de ale celor care se bat cu pumnul în piept că promovează repere culturale. Se vede la universitarul Mircea Platon cum, cărămidă cu cărămidă, şi-a construit un portret solid. […] Cartea lui Mircea Platon este un manual de construit o ţară.”.

Personal, sunt plăcut impresionată de acest tânăr din oraşul unde am urmat liceul, Iaşi, născut în acelaşi an cu primul meu fiu, redactor şef al unei prestigioase reviste de cultură: Convorbiri literare.  Am  vizionat emisiunea: „Oaspetele bibliotecii Baia Mare” , invitat Mircea Platon, şi am avut  Bucuria unui timp petrecut cu folos ascultând un Om care a primit Premiul Lucian Blaga al Academiei Române şi care preţuieşte Şcoala romînească încât a revenit din America pentru ca să înveţe copiii săi în România.

„Puterea secretă a cărţilor” ne întâlneşte cu scriitorul Nicolae Manolescu, de care autorul auzise în liceu şi la Facultatea de Litere, adică îi văzuse numele pe carte  „Apoi, numele de pe carte a coborât pe meleaguri bistriţene la evenimentele dedicate aniversării a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc, ce au fost deschise de revista pe care o citesc de ani buni şi pe ai căror redactori îi urmăream, din umbră, cu plăcere. A fost un moment de neuitat pentru Bistriţa, în mijlocul nostru, era întreaga redacţie a „României literare”. […] În discursul său, Academicianul a vorbit despre  rolul literaturii în societatea actuală, despre importanţa revistelor literare  pentru păstrarea vie a spiritului cultural”.

Şi, despre prezenţa lui Nicolae Manolescu în judeţul Bictriţa-Năsăud, Domnul Menuţ Maximinian ne mărturiseşte că a notat multe pagini în jurnalul său.

La finalul eseului: „Însemnările unui ziarist” citim: „Acestea sunt  câteva (din zeci de pagini) din însemnările unui ziarist (şi cel mai tânăr membru USR, din Bistriţa) ce şi-a făcut conştiincios meseria la prezenţa academicianului Nicolae Manolescu la Bistriţa. Nu am trecut datele întâlnirilor tocmai pentru că ele vor intra în eternitatea amintirilor mele şi ale bistriţenilor. Mulţi ani trăiască, cu sănătate şi bucurii literare, îi doresc la 80 de ani!”.

Citim, în continuare, în ordinea în care sunt publicate eseurile Domnului Menuţ Maximinian, despre cărţile scriitorilor:  Dan Ciachir, Gheorghe Glodeanu, Icu Crăciun, Ion Simuţ, Ovidiu Pecican, Constantin Rîpă, Livia Mărcan, Lucia Sav, Jeniţa Naidin, Cornel Cotuţiu, Theodor Damian, Dorin Nădrău, Irina Petraş, Daniel Cristea Enache.

Acum, suntem îndemnaţi în  cartea: „Puterea secretă a cărţilor”, să păşim pe „Bulevardul scriitorului”.  Citim ce scrie la început Menuţ Maximinian: „În cei peste 60 de ani de existenţă, cotidianul Răsunetul a consemnat toate evenimentele importante care s-au derulat în judeţul Bistriţa-Năsăud. Avem singura arhivă care surprinde proiectele culturale ce s-au implementat în patria lui Liviu Rebreanu, George Coşbuc şi Andrei Mureşanu. De la lansări de carte, la dezveliri de busturi, marcarea unor date importante din biografia celor trei corifei bistriţeni.

În ultimii 20 de ani, am scris, personal, despre toate activităţile  derulate sub sigla instituţiilor culturale  din judeţul nostru şi am consemnat toate apariţiile editoriale ce meritau a fi în atenţia cititorilor. Tocmai de aceea, acum, când îl aniversăm pe Niculae Gheran, cel care peste 40 de ani şi-a dedicat cariera literară în slujba promovării  operei lui Liviu Rebreanu, printr-o ediţie  critică integrală unică în peisajul românesc, m-am gândit să răsfoiesc arhiva ziarului nostru, surprinzând câteva din titlurile  pe care le-am scris  pe acest subiect.”.

   Harnicul Om, Menuţ Maximinian prezintă în următoarele eseuri cărţi scrise de Andrei Moldovan, Constantin Cubleşan, Irina Petraş, David Dorian, Ion Buzaşi, Delia Muntean.

La începutul eseului: „Şapte poeţi” autorul ne spune: „Editura clujeană NEUMA s-a axat, încă de la început, pe promovarea poeziei contemporane, fapt vizibil şi prin cele mai recente apariţii. Editorul Andrea H. Hedeş, la rândul ei poet, dar şi critic literar, propune, prin proiectele pe care le are, lărgirea sferei de cunoaştere a poeţilor noştri, astfel încât oglinda vieţii literare actuale capătă noi contururi.”.

Vedem apropierea criticului Horia Gârbea de Editura NEUMA.

În aceste pagini, Menuţ Maximinian, la rândul său poet, spicuieşte din creaţiile poeţilor: Florea Burtan, Clara Tîrcă, părintele Eugen Barz, Dragoş Cosmin Popa, Cezar C. Viziniuk, Domniţa Flori Neaga, Lăcrămioara M. Andrei, Nicoleta Milea. Şi, la final,  spune:  „Publicaţia condusă de Andrea H. Hedeş, având ca redactor şef pe Andrei Moldovan, are colaboratori precum Gabriel Chifu, Gheorghe Grigurcu, Cassian Maria Spiridon, Mircea Muthu şi lista poate continua.   Suntem convinşi că, pe viitor, NEUMA . editura şi NEUMA – revista vor avea multe cuvinte de spus pe piaţa literară a ţării.”.

Lectura mea a ajuns la Capitolul: Cărţile, la „pensie”, şi, deşi văd cuvântul pensie între ghilimele tot mă gîndesc la faptul că eu am pensionat, în cariera mea profesională, oameni, nu cărţi.  Sesizăm metafora autorului din titlu după ce parcurgem opinia sa atunci când a răspuns la Anchetele propuse de Olimpiu Nuşfelean pentru revista Mişcarea Literară  şi de Horia Gârbea pentru revista NEUMA.

Menuţ Maximinian, la ancheta: „Amintiri din copilărie” propusă de Horia Gârbea, răspunde cu un admirabil text intitulat: „Copilul de apă” din care citez începutul:  

„Am avut bucuria de a trăi în satul năsăudean, acolo unde lumea idilică a lui Coşbuc încă mai are ultimele tresăriri de frumuseţe. Am crescut citind Poveştile ardeleneşti,  culese de un alt bistriţean, Ion Pop Reteganul. El m-a ambiţionat ca, peste ani, să fiu un etnolog ce cutreieră satele în căutarea ultimelor poveşti cu zâne, vârcolaci, strigoi, moroi şi câte altele nu se mai ascund pe Valea Someşului şi Valea Ţibleşului. Apoi, cartea Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă, o colecţie cu coperta cartonată, primită ca Premiu la finalul clasei a II-a. De atunci, am recitit-o nu ştiu de câte ori, am lipit-o cu făină şi cu apă, pentru ca foile să nu zboare. Da, eram încă în clasele primare şi citeam pe Creangă, nu mă văietam, ca elevii de azi care spun că nu îl mai înţeleg, că nu mai e contextul, că nu mai sunt cuvintele, că nu mai e nu ştiu ce… Nu înţelegi un cuvânt, e la un clik pe  google explicaţia acestuia.”

Cum să nu îi dau dreptate autorului! Când erau copiii mei în clasele primare,  în anii’80, eu,  fiind moldoveancă, mai vorbeam şi ca acasă, mai ales când mergeam la părinţi, fiindcă Mamei mele nu îi plăcea să mă audă că vorbesc ca la oraş: „nu vă prostiţi, păstraţi-vă cuvintele aşa cum v-aţi născut, şi-nsamnă asta sî vorghiţi ca oltenii, limba noastră-i blândă, nu ascuţâtă ca a lor”. Oricum, vorbea cu noi în dulcele grai moldovenesc iar fiii mei mă întrebau pe mine ce spunea,  ei nu o înţelegeau, dar le traduceam pentru că n-aveau atunci internet, adică pe „tătucul google” cum ar spune poetul David Dorian.

Am citit şi recitit cartea poetului Menuţ Maximinian „Crucea nopţii”, din care ne aminteşte poezia: Copilul de apă, volum publicat la Editura  Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018. La o poezie am scris atunci direct pe carte:  cititorul ce să descifreze? aş vrea ca cititorii să aibă acces la a pune întrebări poetului, iar acesta să răspundă. 27/28 mai 2018. Iată  acea poezie:     „Casa mea

O pasăre din altă lume/ Cu ochii negri/ Pune stăpânire pe fereastră/ Lumea, o prelungire/ A mâinilor/ Ce culeg îngeri din iarbă.” 

 Opera   „Puterea secretă a cărţilor”, se încheie  cu următoarele cuvinte ale autorului: „Consider că resursele cele mai frumoase din cărţile mele sunt în copilărie. De acolo, mi-am extras toate tematicile. M-am înstrăinat de sat, dar esenţa trăirilor mele acolo încă îmi dă subiecte, fie ele în literatură, fie în etnologie sau jurnalism. E o poveste inepuizabilă, ca apa vie a Văii Ţibleşului!”.

Prin munca pe care a depus-o, scriind cu talent şi sensibilitate aceste cincizeci de  eseuri, Menuţ Maximinian  ne-a arătat puterea secretă a cărţilor citite. Personal, cred că prin lectura unei cărţi, fiecare cititor descoperă, prin percepţiile sale unice, secrete nebănuite despre sinele său real, face conexiuni prin ivirea în minte a unor amintiri pe care le aduce din inconştient în conştient, îşi lărgeşte câmpul de cunoaştere, creşte spiritual.  

Astfel, titlul cărţii este inspirat, el  exprimă un adevăr incontestabil.

Vă recomand cartea: „Puterea secretă a cărţilor” cu toată Dragostea.

imagine superbă foto: jenița naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Vineri, 5 Iunie 2020

Spre o Lumină caldă 

lalele foto j.n.

*** 


Carmen Sylva – „Fluturi sărutându-se”

Motto:

Se‑aude câte‑un fluture plângând

Ioan Alexandru (poezia ROMÂNIA)

Încă mai sunt în vizită pe Pământ

Acum 28 de ani am primit o carte şi darul unei conversaţii despre reginele României.

În amintirea acelei zile citesc poezia scrisă de Regina României Carmen Sylva, soţia Regelui Carol I.

Fluturi sărutându-se

Cu gene ‘ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creiat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Şi-un fulger umed li-e privirea.

Cu drag eu genele-ţi ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins şi des –
Şi ast-fel te sărut pe tine.

Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par’ că soarele-ar luci
Şi ‘ntr ‘însul ne-am uita de-aproape.

Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, şi mă ‘mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.

Se face noapte ‘n jurul meu!
Eu pier în stângerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.”

Carmen Sylva   

*** 

Să privim imagini pe care le-am fotografiat cu drag: 

M-a impresionat cum stau florile pe trunchiul acestui salcâm în vârstă și am fotografiat. j.n.
foto j n
foto j n

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa  Dodiţă Naidin

Vineri, 5 Iunie 2020

Spre o Lumină caldă

la geamul meu randunica muncește
privesc pe geam randunica vine la cuib . jn.

***


Vasile Andru – Cuvinte înţelepte

creangă cu flori de măr. j.n.

Cărţile lui  Vasile Andru le-am citit cu o emoţie aparte,

 mai ales după ce am cunoscut-o,  prin  scrierile sale,  

pe soţia sa, Irena Talaban.

Vă invit la o lectură importantă din scrieri filocalice compuse de Vasile Andru.

Am preluat  aici textul de pe internet, deci nu l-am cules eu la calculator, dar, tacit, am îndreptat câteva litere.   

 Am postat aceste cuvinte înţelepte pentru că după ce le-am citit şi am văzut că le am cunoscute şi asimilate,  am considerat că este util să fie şi pe blogul meu. 

Este un text amplu şi are valoare în ansamblu, dar nu trebuie să îl citiţi pe tot odată.

Vedeţi şi fotografii,  cu flori de măr  şi trandafiri roz, pe care vi le dăruiesc astăzi,

De   1  IUNIE.

Cu toţii  suntem Copiii  Universului!

Cu Bucurie să citim  screrile lui Vasile Andru intitulate:

„7 reguli filocalice pentru restabilirea sănătăţii



1. Starea de bine mintal grăbeşte refacerea fizică

Este regula numărul unu, şi toate celelalte sunt detalii ale ei.
Starea de bine mental grăbeşte refacerea fizică… Sănătatea noastră
este o funcţie a psihicului şi a gândirii pozitive. Omul este ceea ce
gândeşte. O gândire care selectează afecte pozitiv, o gândire bazată
pe mulţumire fermă va asigura o sănătate bună sau o recuperare rapidă.
Aceasta se întâmplă deoarece trăim într-o lume în care pierdem adesea
condiţia sănătăţii celei bune. Mulţumirea lăuntrică este garantul
păstrării acestei stări.

Cum se poate dobândi mulţumirea? Mută mintea de la „veacul acesta” şi
mintea se va schimba. Întrebaţi-vă: suntem mulţumiţi? Există o relaţie
între mulţumire şi inteligenţă, între mulţumire şi înţelegere. Dacă
eşti tipul cerebral, întâi înţelegi lumea şi eşti mulţumit că lumea
este ceea ce este. Dacă aparţii tipului intuitiv, afectiv, întâi îţi
creezi starea de mulţumire, şi va urma înţelegerea. Depinde cărui tip
mental îi aparţii. Dacă dominanta este intuitivă, atunci creează-ţi o
stare de mulţumire; din ea va rezulta inteligenţa. Dacă dominanta este
cerebrală, atunci înţelegerea creează mulţumire.

Este un fapt valabil şi în relaţia dintre doi oameni, doi soţi. V-aţi
pus vreodată întrebarea de ce apar frecvent situaţii conflictuale
între soţi? Pentru că nici unul nu înţelege natura celuilalt. De
pildă, femeia trebuie înţeleasă din punct de vedere al dinamicii
afective. Oscilând între închidere şi deschidere. Ca să se refacă
afectiv, uneori femeia se închide, se retrage în sine, pare mâhnită.
Bărbatul o vede închisă şi retrasă, şi atunci se gândeşte că
sentimentele ei faţă de el s-au răcit. Dar acel bărbat nu înţelege că
aşa-zisa răceală a femeii este o fază naturală prin care ea trebuie să
treacă pentru a-şi reface comportamentul afectiv.

Dinamica masculină este alta, oscilând între fugă şi revenire. Ca
să-şi refacă afectivitatea, bărbatul fuge. Iată de ce, atunci când
vede un bărbat „fugind”, femeia n-ar trebui să se teamă că
sentimentele lui faţă de ea s-au răcit; ea ar trebui să ştie că
dinamica lui afectivă se reface prin fugă. Această idee nu trebuie
înţeleasă eronat, cum că cei care fug au şi dreptate s-o facă. Fuga
poate fi exprimată divers — un bărbat „fuge” în cititul presei, e
absent din casă. E şi asta o fugă. Sau „fuge” să joace table cu vreun
vecin. Sau „fuge” la mănăstire, dacă este mai pios. Femeia trebuie să
înţeleagă că bărbatul are, la un moment dat, nevoie să „fugă”.
Înţelegerea faptului că asemenea stări sunt naturale ar putea evita
numeroase conflicte, conflicte care generează ulterior perturbări de
personalitate ale membrilor familiei — fie localizate scurt, fie cu
amprentă de durată aspra copiilor.

Psihologii au explicat deja că majoritatea impasurilor pe care le vor
avea copiii noştri mai târziu sunt cauzate de conflictele din familie,
petrecute în perioada copilăriei acestora. Aceasta este, deci, prima
regulă: sănătatea este o consecinţă a binelui mental. Iar acest bine
mental are la bază înţelegerea şi stare de mulţumire. Nu
automulţumire, ci acea mulţumire care, la urma urmei, înseamnă
înţelegere.

2. Nu considera boala ca o pedeapsă pentru păcate

Unii consideră boala ca fiind o pedeapsă pentru păcate: aceasta este o
dovadă de slăbire psihică. Omul bolnav se reface mai greu când
consideră că a fost bătut de Dumnezeu, şi că Atotputernicul i-a dat
boala în chip de pedeapsă. Dar dacă boala nu este o pedeapsă pentru
păcate, ce este atunci? Putem vorbi despre boală ca fiind o oprire de
la păcat, o informaţie, o atenţionare că am încălcat o lege.

Într-o carte celebră, care se cheamă Călătorie înspre soare apune,
personajul principal este o maimuţă. O maimuţă poznaşă, născută
dintr-o piatră. Şi ea s-a dus să caute iniţierea. Un maestru a
ajutat-o să obţină iniţierea şi, astfel, ea a devenit „egala cerului”,
nemuritoare. Însă cu toate că era nemuritoare, maimuţa tot făcea
pozne. Poate e şi situaţia omului: deşi dobândeşte atâta ştiinţă,
sălbăticia din el nu dispare. Ei bine, ajungând această maimuţă, la un
moment dat, în cer, face tărăboi printre sfinţi, răstoarnă nişte
cazane unde se fierbea elixirul vieţii, strică nişte tocmeli… Sfinţii
atunci se supără şi se plâng lui Dumnezeu că o maimuţă întoarce totul
cu susul în jos. Şi atunci Dumnezeu îi spune lui Buddha: „Ia tu
maimuţa asta, că e din India, e din ţara ta. Ia-o şi dă-i un leac să se
astâmpere!” Şi Buddha a luat atunci un cerculeţ de fier, l-a pus pe
capul maimuţei şi l-a fixat bine, ca ea să nu-l poată da jos,
spunându-i: „De câte ori vei călca o lege divină, cercul te va
strânge!” Şi a venit maimuţa pe Pământ; cum făcea o poznă mare,
cerculeţul o strângea şi atunci se cuminţea.

Iată deci că durerea ei de cap nu era o pedeapsă, ci o informaţie că a
încălcat o lege sacră, o lege împotriva vieţii. Noi nu ştim că în
realitate am încălcat o lege dacă ne-am corecta atitudinea şi n-am mai
încălca legea, ne-ar lăsa durerea de cap, fără pastilă şi fără doctor.
Iată deci că boala nu e o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de la
păcat.

S-a pus adesea întrebarea: „De ce ne îmbolnăvim?”. Un răspuns ar fi că
ne îmbolnăvim ca să ne amintim de Dumnezeu. Întotdeauna când suntem
bolnavi ne amintim de Dumnezeu. Putem spune că de fapt, ne îmbolnăvim
ca să ne smerim, ca să ne aducem aminte că suntem trecători. În afară
de asta, de ce ne mai îmbolnăvim? Ne îmbolnăvim ca să smulgem
tandreţe. În lumea aceasta în care toţi sunt grăbiţi, nimeni nu vrea,
nu are timp ca să ne dea tandreţe. Atunci, inconştient, ce facem? Ne
îmbolnăvim, ca să smulgem tandreţe, căldură. Le amintim celor din jur
că ne datorează căldură, căci ei uită! Toţi datorăm ceva semenului.

3. Boala nu trebuie privită ca o catastrofă, ci ca un prilej de
introspecţie, de linişte, de întrerupere a gândurilor

Definiţia păcatului o ştim. Păcatul sunt grijile şi încălcarea celor
trei legi universale revelate. Dacă până acum nu ştiaţi foarte limpede
ce înseamnă „păcat”, iată o definiţie ajutătoare.Păcat înseamnă să ai
griji — dacă ai griji, ai păcate. Grijile ne împuţinează liniştea,
împuţinează viaţa. „Rumegarea” gândurilor slăbeşte omul. Boala
prilejuieşte această întrerupere a grijilor; este o oprire forţată din
„mecanica păcatului”, din mecanica vieţii păcătoase.  Există o a 11-a
poruncă — noi ştim doar 10, pe care le-am interiorizat şi după care ne
conducem. Porunca a 11-a apare ca un verset în Psalmul 45, sună aşa:
„Opreşte-te şi cunoaşte!” („Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt
Dumnezeu” Ps. 45:10).Considerăm această frază ca porunca a 11-a.

Ştiţi că în Pentateuh (Vechiul Testament) sunt 613 porunci?! În afară
de cele 10, cele mai importante, în primele 5 Cărţi ale lui Moise apar
deci şi multe altele. Iar a 11-a ar fi „Opreşte-te şi cunoaşte!”. Nu
poţi ajunge la cunoaştere din mers. Noi trebuie să descoperim oprirea
spirituală. Opreşte-te şi citeşte Filocalia sau Patericul. Opreşte-te
şi fă un minut de introspecţie. Introspecţie înseamnă liniştea
interioară. Nu analiza interiorul: analiza este un viciu intelectual.
Introspecţia este doar linişte interioară.

Opreşte-te deci şi cunoaşte înălţimea ta spirituală, precum şi
dimensiunea ta cea mare. Această a 11-a poruncă este încununarea celor
10 porunci cunoscute, după ce te-ai civilizat, când începi să-ţi
descoperi dimensiunea metafizică. „OPRIREA” este o practică. Ea a fost
dezvoltată în Filocalia, care a propus „exerciţiul celor 6 opriri”.
Acest „opreşte-te” se poate referi şi la controlul celor 6 surse de
agitaţie şi dezorganizare a personalităţii. Prima oprire este
stabilitatea fizică: ea atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa
grijilor. A doua oprire este oprirea de la păcat. A treia oprire este
oprirea de la mâncarea care ne aprinde. A patra oprire: de la adunarea
cu oamenii inferiori moral — deci un îndemn de a te aduna cu oameni
sporiţi, cu oameni cu preocupări înalte. Oprirea este stazis. În
greceşte, stazis înseamnă exerciţiu spiritual, cum ar fi rugăciunea.
Şi rugăciunea este tot oprire. Aceasta este deci regula a treia: boala
este un prilej de oprire, de introspecţie.

Omul se îmbolnăveşte nu numai pentru că încalcă o lege, ci să-şi
amintească de o lege sacră, şi să se schimbe…

4. Boala este un prilej de schimbare

Dacă vom privi boala din acest punct de vedere şi dacă nu ne vom mai
teme de ea, vom constata că astfel ieşim mai repede din boală. După ce
au fost bolnavi, mulţi oameni şi-au schimbat modul de a mânca, de a
trăi, de a (con)vieţui.

5. Devii sănătos dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru

Asta înseamnă, întrucâtva, că mulţi sunt bolnavi pentru că, în
inconştient, ei se lasă să fie bolnavi. Afirmaţia poate părea, la
prima vedere, şocantă. Şi totuşi, ei sunt bolnavi, în primul rând, ca
să-şi atragă un beneficiu nevrotic: vor să fie trataţi ca nişte copii.
Când lupta vieţii ne copleşeşte, toţi simţim nevoia să fim trataţi
precum copiii; atunci subconştientul „cheamă” o boală. Dacă vrei cu
adevărat să devii sănătos, devii sănătos.

6. Ajută-ţi subconştientul să grăbească vindecarea

Acest lucru este posibil: să-ţi ajuţi subconştientul. Este un proces
care se petrece în stare de relaxare, într-o stare destinsă — mai ales
dacă eşti bolnav. Relaxat, cu ochii închişi, repetă-ţi formule ale
însănătoşirii. Cea mai curentă astfel de formulă este: „Mă simt din ce
în ce mai bine, pe zi ce trece şi din toate punctele de vedere”;
trebuie rostită la indicativ prezent, pentru că subconştientul nu
cunoaşte alte timpuri verbale. Această formulă a fost folosită de dr.
Emile Coué, care a vindecat, prin ea şi prin climat psihic spiritual,
sute de cazuri. Repetarea acestei formule duce la preluarea ei de
către rinencefal, iar rinencefalul transmite comenzile de refacere
acolo unde este nevoie. Rinencefalul, diencefalul şi formaţiunile
reticulare trimit comenzile de refacere acolo unde este slăbită
structura noastră. Dacă această formulă este repetată de trei ori pe
zi, în perioadele noastre de slăbire, timp de 21 de zile, admiţând că
este un caz cronic sau un caz ceva mai complicat, survine întotdeauna
o îmbunătăţire.

7. Pentru cei vrednici, un impas precum o boală poate să fie un prag iniţiatic

Boala nu numai că îţi dă o informaţie despre viaţă, dar îţi poate crea
şi condiţia unei schimbări mentale profunde, o trăire iniţiatică.
Acestea sunt regulile restabilirii sănătăţii. Ajungem din nou la
regula dintâi: starea de bine mental întreţine starea de bine fizic şi
grăbeşte refacerea fizică. Cu cât vom supraveghea mai bine mentalul,
cu atât vom stăpâni starea de sănătate. Omul ar trebui să ştie nu
numai cum poate să îşi revină, cum să-şi restabilească sănătatea. El
ar trebui să ştie câte ceva despre corelarea dintre greşeală şi boală
— ce tip de greşeală naşte o categorie de boală — tocmai pentru a
evita îmbolnăvirea. Asta trebuie reţinut: faptul că, sănătoşi fiind,
putem să evităm o eventuală îmbolnăvire prin starea de bine mental.
Starea aceasta de bine mental poate fi clădită prin autoimpunere şi
prin purificare.

Predispoziţia noastră pentru boală vine din predispoziţia pe care o
avem de a alege răul. Noi alegem răul. Dumnezeu nu vrea răul omului;
omul alege răul. Omul alege răul pentru că este uneori neştiutor. Nu
ştie exact ce este bine şi ce este rău. Alteori omul alege răul din
constrângere. Este constrâns să îl aleagă. Constrângerea ţine de firea
omului, de naşterea lui. Originea bolilor depăşeşte, adesea, puterea
noastră de înţelegere.

Există 3 origini reperabile:
1. Unele boli sunt genetice sau ancestrale: te-ai născut cu o povară
în soartă. Nu eşti răspunzător de aceste boli, ele sunt nişte poveri.
Te-ai născut cu ele.
2. Alte boli provin din conflictele sau traumele avute în perioada
prenatală şi în copilărie. Dacă au existat conflicte puternice sau
traume în acea perioadă, individul le va resimţi în tot timpul vieţii.
Iată de ce copilăria, familia, mediul sacru al casei trebuie privite
cu mare grijă.
3. Boli cu surse nomice. Nomos, în limba greacă, înseamnă lege.
Acestea sunt bolile despre care deja am vorbit, venite dintr-o
încălcare a Legii revelate.

Şi este palierul actual:

cumul cotidian de  erori.

Pe lângă toate acestea, la maturitate putem să observăm că în noi
există o predispoziţie la îmbolnăvire în funcţie de anumite coordonate
— două la număr. Adică: (1) ne îmbolnăvim pentru că suntem agresivi şi
(2) ne îmbolnăvim pentru că ne simţim vinovaţi.
Agresivul şi vinovatul se îmbolnăvesc mai uşor. Neagresivul şi
nevinovatul fac faţă multor condiţii grele fără să se îmbolnăvească;
fac faţă şi mediilor contaminate fără să se îmbolnăvească. În privinţa
agresivităţii, trebuie spus că de multe ori nici nu o conştientizăm.
Vă ştiţi agresivi? Cu siguranţă nu!
Dar, toţi avem agresivitate în interior…………
Există printre cunoştinţele mele un domn care este foarte bisericos;
are circa 40 de ani, merge la biserică, este un bun închinător, un
practicant al religiei. Cu toate aceste calităţi, femeia din preajma
lui, prietena lui simţea lângă el un disconfort extraordinar. Cei doi
au venit la mine să mă întrebe de ce se întâmplă acest lucru, de ce ea
simte astfel. Dacă o priveai pe acea tânără cu un ochi care vede aura,
constatai că în preajma bărbatului respectiv aura ei era perforată,
zdrenţuită parcă. Concluzia este că bărbatul avea o agresivitate
inconştientă, foarte puternică, care zdrenţuia aura partenerei sale.
El s-a mirat atunci — de unde agresivitate, când se ştia pios,
milostiv? Stând un pic de vorbă cu el, am aflat că mai fusese
căsătorit, divorţase şi purta o ură înverşunată primei sale soţii.

E  lesne de înţeles că, în preajma lui, orice femeie simte un mare
disconfort, pentru că el se împotriveşte femeii în sine. Aflând
acestea, bărbatul m-a întrebat ce-i de făcut. „Trebuie să-ţi rezolvi
agresivitatea inconştientă”, i-am spus. În viaţa sa conştientă, el era
bun, milostiv, însă inconştient era agresiv. El ştia că este bun ca
pâinea lui Dumnezeu — făcea şi pomeni, punea lumânări la biserică — ,
nu agresiv.

„Cum să-mi dizolv agresivitatea inconştientă?” m-a întrebat.
L-am sfătuit ca în fiecare zi, în rugăciunile sale, să o pomenească pe
fosta lui soţie şi să ceară pentru ea putere, sănătate, gândire bună.
„Cum să cer aşa ceva pentru ea? Este o scorpie, cea mai mare scorpie!
a ripostat el. Nu pot să mă rog pentru ea!”
„Acest nu pot trebuie să-l depăşeşti! Numai dacă te rogi pentru ea o
să-ţi dizolvi agresivitatea inconştientă”.
„Dar nu merită…”, mi-a răspuns.
„Tocmai pentru că nu merită! Cu cât te rogi mai mult pentru ea, cu
atât ea va înflori, acolo unde se află”.
„Dar nu merită să înflorească! Vreau să piară, să se usuce!”
„Iată, cred că ţi-ai conştientizat destul de bine de ce, când se află
lângă tine, partenera are aura zdrenţuită!”, i-am zis eu atunci.
Ce se întâmplă când ai o aură zdrenţuită? Eşti vulnerabil. Poţi să iei
foarte uşor o gripă sau o infecţie, de exemplu. În acelaşi timp, poţi
resimţi influenţa negativă ce vine dinspre o anumită persoană, sau pur
şi simplu din câmpurile din jurul nostru (din care, când suntem
sănătoşi, selectăm numai pozitivitatea). Revenind, pot să vă spun că
acel pacient a reuşit până la urmă să se vindece, să se roage cu
bucurie pentru acea „scorpie”. În cele din urmă a început să vadă că
nu era chiar aşa de scorpie cum credea el, şi că numai încărcătura lui
de ură o făcea pe fosta lui soţie să pară atât de rea.

O doză de agresivitate inconştientă avem cu toţii, să ştiţi. Ne naştem
cu ea. Ea este baza complexului Cain. Inconştient, vrei să-l elimini
pe semenul tău. Omul se simte bine dacă elimină un om. Subconştientul
se simte bine când lichidează pe cineva, când extermină. Ce înseamnă
acest lucru? Să ne gândim la serviciu, de exemplu. Toţi colegii îţi
par răi şi urâcioşi. Te-ai simţi bine dacă ai reuşi zilnic să elimini
câte unul… Inconştient, deci, purtăm în noi complexul Cain — unii mai
puternic, alţii mai slab. Cert este că acest complex produce în noi o
anumită vulnerabilitate. Cum dispare agresivitatea inconştientă? La
modul practic, această agresivitate dispare mâncând mai des verdeţuri.
E un lucru la îndemâna noastră. Dacă mănânci verdeţuri, descreşte
agresivitatea inconştientă — foarte simplu. E una dintre cele 6
opriri: oprirea de la hrana care aprinde simţurile, care aprinde
agresivitatea. Noi nu ne dăm seama, mâncăm asemenea hrană spre
împuţinarea vieţii noastre şi spre urâţirea ei.

Dar mai ales terapia iertării şi ofranda remediază agresivitatea
inconştientă. „Împacă-te cu aproapele tău… cu fratele tău, cu pârâşul
tău”. (Matei 5:23-25). Dacă ai o aversiune faţă de cineva, atunci la
rugăciune evocă-i faţa senină şi „dăruieşte-i” mental: pace, sănătate
şi Har. Agresivitatea inconştientă se împarte şi ea în 3 categorii:
împotriva ta, împotriva semenului tău şi împotriva spaţiului în care
trăieşti. Conflictul psihic cu spaţiul predispune la boli de piele,
dar şi la dizarmonii nervoase.


Cei agresivi împotriva lor înşişi sunt foarte mulţi. Poate tu crezi
despre tine că eşti blând. Adesea cei blânzi îi iartă pe toţi ceilalţi
şi se atacă pe ei înşişi. Asta este o agresivitate împotriva ta.

Să nu   spui niciodată: „Nu merit să trăiesc”.   

Această agresivitate naşte
predispoziţii maladive în zona bazală, a energiilor ancestrale. Bolile
uterului pornesc de la această atitudine, de la această
auto-depreciere, de la această auto-ieftinire a femeii. Dacă aveţi
probleme în zona bazală, la aparatul uretral, să ştiţi deci, că prima
măsură pe care trebuie s-o luaţi este să vă schimbaţi atitudinea faţă
de voi. Orice altă depreciere naşte aici vulnerabilitate.”.

 Vasile Andru 

***

Cred că v-aţi făcut un pic de timp pentru Sufletul Dumneavoastră, Dragi cititori!

Vasile Andru  a Plecat din trupul fizic pe data de 21 oct 2016, dar prin scrierile sale este nemuritor.    

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Luni, 1 Iunie 2020 

Spre o Lumină caldă  




Paisie Aghioritul – „Înţelepciunea lui Dumnezeu şi mediul”

Motto:

„Toate întru înţelepciune le-ai făcut…”(Ps.103, 24)

De Înălțare 2020 am fotografiat Creația lui Dumnezeu. J.N.

Pentru că şi în acest an rândunelele clădesc un cuib la geamul meu, vă invit să vedeţi câteva fotografii ilustrând munca lor din aceste zile:

Astăzi citim câteva cuvinte din cartea:

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, capitolul:

„Înţelepciunea lui Dumnezeu şi mediul”

            „Părinte, oare să stricăm cuiburile rândunelelor?

            Rândunelele murdăresc şi adună ploşniţe.

– Tu poţi face un cuib de rândunică?

Ce-a făcut Dumnezeu cu un singur cuvânt al Său! Ce armonie, ce felurime!

Ori în ce parte s-ar întoarce cineva vede înţelepciunea şi măreţia lui Dumnezeu. Uită-te la luminile cereşti, la stele, cu câtă simplitate le-a împrăştiat mâna lui Dumnezeu fără să folosească firul şi colţarul.

Cât de mult odihnesc ele pe oameni! În timp ce luminile lumeşti înşiruite, sunt foarte obositoare. Cu câtă armonie le-a făcut Dumnezeu pe toate! Vezi şi copacii unei păduri

pe care I-au plantat oamenii sunt ca o armată, ca o companie. În tip ce pădurile naturale ce mult odihnesc! Unii copaci sunt mici, alţii mari, fiecare cu culoarea lui. O floare mică a lui Dumnezeu are mai mult har decât o grămadă de flori false de hârtie; diferă precum diferă materialul de material.

            Toate cele pe care le-a făcut Dumnezeu sunt minunate. Organismul omului este o întreagă fabrică. Inima, ficatul, plămânii, pe toate le-a rânduit Dumnezeu cu înţelepciune. Dar şi plantele, cum le-a făcut! Atunci, în timpul ocupaţiei germane am pus cinci pogoane de pepeni. Odată am rupt  frunzele mari ce erau lângă rădăcină. Am făcut-o cu un scop bun, ca să îi curăţ. Dar acele frunze mari de jos sunt ca un filtru – sunt „rinichii” care trag toată amăreala. Pepenii au devenit… Că de mâncai ţi se făcea gura pungă.

            – Părinte, Sfinţia Voastră toate le observaţi.

            – Da, în toate Îl aflu pe Dumnezeu! Şi în plante şi în animale, în toate. Cum să nu te minunezi! Vezi, o păsărică atât de mică cum călătoreşte, cum merge în Africa şi se întoarce fără busolă şi îşi regăseşte cuibul ei.

Iar oamenii se rătăcesc cu hărţi, şi cu indicatoare. Şi păsările nu merg pe uscat şi nu îşi pun semne. Ci zboară în văzduh, pe deasupra mării. Unde să-şi pună semne? Unele păsărele ici se aşază şi pe pescăruşi, pe „avioane”. Acelea merg…”par avion”. Când păsările zboară deasupra mării, se aşază în vreo insulă să se odihnească. Odată când eram la Coliba Cinstitei Cruci, am văzut venind din părţile  răsăritului nişte păsări ca vrăbiile, dar mai mari şi mai frumoase. Era un stol mare. Dar 4-5 se vede că obosiseră şi nu mai puteau zbura.  Atunci s-au mai desprins încă vreo 15 din stol – celelalte au continuat  zborul – şi au stat puţin pe un copac, să se odihnească, după care s-au ridicat şi au plecat împreună. S-au urcat foarte sus ca să se orienteze şi să-şi afle iarăşi tovărăşia lor. M-a impresionat cum pe cele 4-5 ce obosiseră nu le-au lăsat singure, ci s-au desprins încă vreo 15 din acelaşi stol , ca să le însoţească.

            Cât de frumoase le-a făcut Dumnezeu pe toate! Vezi unele pisici colorate. Ce pardesie minunate au! Noi oamenii  invidiem hainele animalelor! Nici împărăteasa n-a purtat un astfel de pardesiu!…  Oriunde te-ai întoarce, vezi înţelepciunea lui Dumnezeu. Mai demult când toate erau naturale, ce frumos era! Iată cocoşul când cântă, nu cântă arătându-ţi timpul? Stă într-un picior şi când îi amorţeşte şi acesta, iarăşi strigă: „Cucurigu!”. Şi uită-te cum cântă la 12, la 3, la 6. Este corect. La fiecare trei ore. Şi nu are nici ceas, nici baterie, şi nici nu are nevoie de a fi întors!…

            Tot ce vedeţi, tot ce auziţi, pe toate să le folosiţi pentru călătoria înspre cele de sus. În felul acesta se poate urca de la creaturi la Creator. Americanii au mers pe lună  şi au pus cel puţin o plancardă pe care scria: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”(Ps.18,2). Au mers şi ruşii în spaţiu, dar Gagarin a spus că n-a aflat pe Dumnezeu. Ei, cum să-L afle dacă a mers cu picioarele în sus şi nu cu mâinile?  Aşa ajung după aceea să spună: „Natura a făcut totul”. Totul acum… Un motor vechi se strică şi se adună o grămadă de meşteri, tehnicieni, etc., ca să-l repare. Se gândesc încearcă… Şi este un motor vechi. Dar un întreg glob pământesc Dumnezeu îl învârteşte fără curent şi nici bateria nu se termină; nici motorul nu se opreşte. Cu ce viteză se învârteşte şi omul nici nu îşi dă seama! Înfricoşător! Dacă pământul s-ar mişca cu o viteză mai mică omul ar face tumbe. Marea cu atâta apă nu se varsă, deşi se roteşte cu atâta viteză! Şi stelele, care au atâta volum, se rotesc ameţitor de tare, dar nu se atinge una de alta, ci stau departe una de alta. Iar omul face un avion, şi se minunează şi se mândreşte. Şi dacă i se suceşte puţin mintea, spune prostii; nu mai pricepe ce face.

[…]

Civilizaţia este bună, dar, ca să ajute, trebuie să se „civilizeze” şi sufletul. Sfântul Cosma a spus: „De la cărturari va veni răul” (Prezicerea aceasta a Sf.Cosma Etolul se referă la cei învăţaţi ce nu vor avea frica de Dumnezeu). Cu toate că ştiinţa a înaintat atât de mult şi a făcut un progres atât de mare, chipurile ca să ajute lumea, fără să îşi dea seama că ea distruge lumea.

Dumnezeu a lăsat pe om să-şi facă de cap, pentru că nu Îl ascultă şi astfel el îşi mănâncă sieşi capul.

Omul se distruge singur prin ceea ce face.

Ce au izbutitit să facă oamenii secolului 20 cu civilizaţia lor? Au zăpăcit lumea, au poluat atmosfera, toate.

 […] 

Aşa şi oamenii, dacă ies din armonia lui Dumnezeu, se chinuie.

[…]

Acum vor pleca din oraşe din pricina civilizaţiei, pentru că nu vor mai putea trăi în ele.”.

clemates et pisi. foto j.n.
clopoței foto j n

*** 

Cuvintele  înţelepte, pe care le-am citat mai sus, ne îndeamnă la meditaţie. 

Aceste cuvinte sunt din  cartea: „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan” a Cuviosului Paisie Aghioritul,

 Chilia „Bunei-Vestiri” Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000.

Mă bucur când observ, în cărţile pe care le citesc, conexiuni  de suflet.

Cuviosul s-a mutat la cele veşnice pe 12 iulie 1994, ziua şi luna de naştere a tatălui meu. Iar în anul 1994, dar la 28 octombrie, tăticul meu s-a mutat la cele veşnice.).

După cum ştim, cititul este o îndeletnicire care ajută Spiritul omului, iar volumul:

Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”

 a Cuviosului Paisie Aghioritul are acest rol.

V-o recomand cu căldură.

 Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Joi, 28 Mai 2020

De Înălţarea Domnului!

am privit soarele printre ramuri de Înălțare j n

Spre o Lumină caldă


Liniştea din Inimă

Prin intermediul liniştii suntem conştienţi de tăcere.

Când avem sentimentul că suntem una cu tot Universul, cu tot ce există pe lume, atunci Iubim cu adevărat, Iubim sufleteşte.

Sufletul e totul. De când mă ştiu spun în sinea mea că Sufletul e Viaţa. Este credinţa mea nestrămutată.

Iubesc liniştea lăuntrică şi reuşesc să o am pentru că nu opun rezistenţă zgomotului, ci îl las să existe.  Să acceptăm inaceptabilul şi să credem în Dumnezeu, în Inteligenţa Universală.

Mereu îmi amintesc cuvintele Sfântului:

„Când vine Dumnezeu la tine

te dezlegi de toate,

atât de nedreptăţile tale cât şi de toată dreptatea ta.

Când stai în faţa lui Dumnezeu cu credinţă tare

eşti mai presus de lumea aceasta,

mai presus de trăncăneala vieţii,

ai cu un cuvânt liniştea mai presus de lume,

ai liniştea lui Dumnezeu.”

Priviţi flori de tei pe care le-am fotografiat acum patru ani pe un Drum din România.

flori de tei
o pictură murală din satul Izvoru. foto: Familia Nico et Aurelian Regheni

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Duminică,  24 Mai 2020

Spre o Lumină caldă


16 Mai 2020 – ”Ultima zi”

foto: j.naidin
foto: j. naidin

Poeta Magda Isanos, născută în Iaşi la 17 Aprilie 1916, a vieţuit pe Pământ 28 ani şi 7 luni!

A lăsat în urma sa creaţii literare demne de a fi citite.

A doua oară a fost căsătorită cu Eusebiu  Camilar, martor George Lesnea.

Sufletul ei a Plecat în Eternitate la data de 17 Noiembrie 1944, pe când se afla în casa părinţilor, retraşi la pensie în Bucureşti, pe strada Popa Nan, 49.

Părinţii sensibilei Poete au fost medici şi au lucrat cu profesorul C.I.Parhon.

Iată cuvinte din Prefaţa scrisă de Constantin Ciopraga, la cartea „Cântarea munţilor”, ediţia 1988:

„Ca unul care se repetă de câteva ori, acest „nu ştiu” merită o oprire în loc:

„Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară/ ştiu doar ce văd”, avea să spună Blaga, într-o postumă: A fost cândva pământul străveziu. „Nu ştiu ce-a fost mai demult./ Am uitat”, scrisese Magda Isanos, afiliată regnurilor, vegetalului în special, de la care aşteaptă răspunsuri:

„Cu fiecare lucru, azi, ştiu,/ mă-nrudesc şi de zarea mea, ţiu (…)/  / Ce-a fost demult am uitat/ Poate-am dormit şi-am visat./ În bulbii de morcovi şi cepe/ e încă un vis care-ncepe…”(Amiaza).

Lui „nu ştiu” şi lui „ştiu”, vocabule corespunzând diverselor etaje ale conştiinţei, li se aliază treptat un „simt”, traducând dimensiunea emotivă, disponibilităţile compensatorii ale unei sensibilităţi acute, având ca efect perceperea lumii în unitatea ei indisolubilă

Personal, în ultimul timp văd că „ştiu că nu ştiu nimic”, constatând lucid cât de adevărat s-a spus, cu mult timp înainte ca eu să simt acest Adevăr, pe care ni-l evidenţiază doar Dumnezeu în Conştiinţa noastră.

Astăzi, fiindcă tot nu ies din apartament,  am cules la calculator o poezie ce îmi este dragă, şi spun:

Numai Dumnezeu ştie când va fi Ultima zi…  a oricărui om! 

Apus de soare în cer, cruce de lemn pe pământ. foto: j.n.

„ULTIMA  ZI

Când voi muri, ştiu că  va fi o zi

frumasă, voi culege-n palme soare

şi voi simţi întâia sărbătoare, 

gândind la mâine n-am a mă trezi.

Copacii, doar de dânşii de-o să-mi pară 

rău, când îi voi vedea cu ceru-n braţă 

vestind la geam ciudata dimineaţă 

în care toate trebuie să moară.

Mă va cuprinde-o dragoste nătângă 

 de mine, lacrimi tulburi de pământ

în colţul gurii mele-or să se strângă 

şi voi zâmbi, mirată că mai sunt.

Dar pe neaşteptate o să crească 

o noapte pe deasupra frunţii mele,

şi deopotrivă, zâmbete şi stele, 

departe, mai departe-or să pălească.

Prin somn, ca printr-un zid voi auzi 

cum se loveşte-un ram de cercevea, 

cum plânge lângă mine cineva 

încet, de parcă m-aş putea trezi.

Şi dintr-o dată totul sub pleoape

 căzând adânc spre liniştea de-apoi,

ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape, 

şi totuşi prea departe, lângă voi.”

Magda Isanos, 1937

***    

Am cules la calculator poezia respectând normele de azi ale Academiei Române. 

Îmi place să mă gândesc la faptul că, noi, oamenii suntem mărginiţi, că suntem temporari aici pe Pământ.   Smerenia ne învaţă să avem mereu gândul la Plecarea de pe Planeta Pământ, ştiind că, de fapt, are loc o despărţire a Sufletului nemuritor de trupul în care a stat o vreme.

Cu adevărat, Moartea este o trecere, este o eliberare a Sufletului, a Conştiinţei noastre ,

 ce a însufleţit corpul fizic,

 atât cât i-a fost dat de Sus.

Nu vă temeţi! Aşa ne-a spus şi Iisus.

foto: j. naidin

Cu Iubire şi Recunoştinţă,

Jeniţa Dodiţă Naidin

Sâmbătă, 16 Mai 2020

Spre o Lumină caldă!

Cum trec florile de păpădie așa trece și Viața pământeană. foto: jenita naidin

***   .   


10 Mai 2020 – Rugăciunea unei REGINE

Am fotografiat soarele privit printre ramurile unui copac. j.n.

Astăzi vă invit să citiţi Rugăciunea compusă de Regina Maria a României.

În ţara noastră, 10 Mai  a fost,  în perioada 1866-1947, Ziua Naţională a României.

Acum este legiferată ca fiind Ziua Monarhiei în România.

Iată cum se ruga Bunica Regelui Mihai I, Regina Maria:

Rugăciunea unei REGINE

Îmi înalţ inima spre Tine, Oh! Doamne!

Ascultă, Te rog smerita mea rugă. M-ai înălţat, m-ai aşezat  în locul de slavă

şi ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora.

Mi-ai însemnat un drum care trebuie să fie al meu

şi pe care trebuie să păşesc fără a şovăi.

Din pricină că sunt nevoiţi să-şi înalţe fruntea ca să mă vadă,

mulţi cred că nu calc decât prin locuri pline de soare;

dar Tu, O! Doamne! Cunoşti pietrele ce-mi rănesc picioarele

şi mulţimea spinilor sub trandafirii ce mi-au fost dăruiţi.

Ai făcut să strălucească chipul meu în faţa smeriţilor acestei lumi.

Ai aşezat purpura pe umerii mei şi coroana pe capul meu

şi mi-ai poruncit să le port ca şi cum n-ar fi o povară.

Şi ai grăit:

Ai fost aleasă între mulţi, fii vrednică de cinstea ce ţi s-a făcut,

fie mâna ta blândă, cuvintele tale pline de mângâiere

şi fă din inima ta un loc de odihnă pentru cei obosiţi şi fără tihnă.

Scoală-te în zori de zi, iar noaptea nu dormi prea greu ca nu cumva să rămână neauzit vreoun strigăt înălţat către tine.

Căci eşti mama unui popor şi ai fost aleasă să-l călăuzeşti în viaţă

şi să porţi povara durerilor şi bucuriilor lui.

De aceea strig către Tine

 Oh! Dumnezeul meu! Dă-mi putere să înfrunt orice soartă,

să înving orice temere, să străbat orice furtună.

Dă-mi o nesfârşită răbdare, O Doamne!

Şi voinţa de a birui orice ispită nevrednică,

fă-mă fără teamă,  bună şi dreaptă,

neclintită în mijlocul oricărei nenorociri.

Dă-mi o inimă vitează ca să suport toate durerile pe care le văd şi le aud,

o inimă vitează ca să nu pierd curajul la sfârşitul unei zile de zbucium.

O inimă destul de mare ca să poată iubi şi pe cei pe care nimeni nu-i iubeşte,

destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească cu grabă

şi destul de  milostivă ca să poată ierta „de 70 de ori câte 7”.

Dă-mi darul  cuvintelor care să mângâie, O, Doamne!

Şi darul compătimirii şi al înţelegerii, ca de câte ori întind mâna să nu fie în zadar.

Îngăduie-mi, O Doamne! Să ţin capul sus, nu din trufie,  

ci pentru că mi-e cugetul curat ca şi  cristalul în care străluceşte soarele

scoţând la iveală o mie de lumini şi pentru că mă pot uita fără teamă în ochii oricui.

Îar când va veni ceasul meu din urmă, O, Doamne!,

fă să mă găsească fără amărăciune în suflet împotriva nimănui

şi fă ca nimeni să nu se creadă duşmanul meu,

aşa încât înainte de a veni în faţa Ta,  

mâinile ce ridic în binecuvântare să fie uşoare ca nişte aripi plutind spre cer.

Şi de îşi va aminti cineva de mine pe pământ, O! Doamne! ;

să mă vadă cu un zâmbet pe buze,

cu un dar în mână

şi cu lumina credinţei în ochi,

acea credinţă care mută munţii din loc.

AMIN! 

Iubesc Cerul. j.n.

*** 

Iubesc Cerul. j.n.

Reiau, uşor modificat, ceea ce am scris în data de, Miercuri, 13 decembrie 2017:

Doresc ca toţi copiii, din zorii vieţii lor să aibă în preajma lor fiinţe care să îi îndrume pentru a crede în Dumnezeu.

Le cer iertare fiiilor mei – născuți în 1974  și  în 1977 – că,

dintr-o teribilă neştiinţă şi neatenţie la sufletul meu, ce a fost şi este profund religios,

dar fricos faţă de exterior,

nu i-am ajutat când  erau mici să ştie ce e credinţa în Dumnezeu.

Până în anul 1992 am trăit  între atei, de care mi-a fost frică.

Mult mai târziu,

 am ştiut şi eu că relaţia cea mai importantă

este Relaţia dintre om şi Dumnezeu.

Vedem în aceste zile,  atât de frumoase şi  pline de Înţelepciune pentru România,

cât de importantă a fost Credinţa în Dumnezeu pentru Regele Mihai.

Atât Mama cât şi Bunica lui l-au ajutat să creadă în Dumnezeu.

Vă invit să credem în vremuri mai bune pentru viitorul României!

Ceremoniile,  ocazionate de Plecarea în Eternitate a Regelui Mihai I, copleşitor de benefice pentru sufletul şi spiritul nostru desfăşurate atunci sub ochii noştri prin posturile de  televiziune, ne-au fost  tuturor  un îndemn la:

 Credinţă, Răbdare, Iertare, Iubire.

 Dragi cititori, Fiţi binecuvântaţi!

Iubesc Soarele! j.n.

Cu Iubire şi Recunoştinţă

Jeniţa Dodiţă Naidin

Duminică, 10 Mai 2020

 La Dumnezeu totul este posibil.  

Liliac foto j.n.
Cu bucurie am fotografiat cerul. j.n.

***


« Previous page

Next page »