Continuăm să ne referim mai departe la cartea: „Cum
gândeşte omul”,
scrisă de James
Allen.
Suntem încă la Capitolul 2, Efectele
gândului asupra circumstanţelor, acolo
unde am rămas în data de 27 August 2019,
şi, citim, reluând ultimul paragraf de la finalul
postării anterioare, pentru a avea înţeles ceea ce aflăm astăzi.
Vă mărturisesc, cu Dragoste, că
aceste scrieri din cărţile care se ocupă de gândirea umană ne sunt necesare
tuturor şi la orice vârstă ne afăm.
Iată:
«[…]
Omul începe să fie om, doar atunci când încetează să se mai lamenteze
şi să clevetească, şi începe să caute dreptatea ascunsă care îi reglementează
existenţa.
Pe măsură ce îşi adaptează mintea la acest factor regulator, încetează
să-i mai acuze pe alţii de situaţiile în care se află şi încearcă să întreţină
gânduri puternice şi nobile.
Încetează să se mai lupte cu circumstanţele şi începe să se folosească
de ele pentru a progresa rapid şi pentru a-şi descoperi puterile şi posibilităţile
din el însuşi.
Legea, nu confuzia,
reprezintă principiul guvernator în univers. Dreptatea, nu nedreptatea, este
forţa care dă formă şi pune în mişcare
guvernul spiritual al lumii. Prin urmare, omul trebuie să se îndrepte şi să descopere
că universul este drept. Pe parcursul acestui proces de îmbunătăţire a sa, va
descoperi că, pe măsură ce îşi modifică gândurile faţă de lucruri şi oameni,
lucrurile şi lumea îşi vor schimba raporturile cu el. Dovada acestui adevăr se află în fiecare
persoană şi se poate verifica, cu uşurinţă, prin introspecţie şi autoanaliză
sistematică. Dacă un om ăşi modifică radical gândurile, va rămâne uimit de transformarea rapidă ce se
va manifesta în circumstanţele vieţii lui.
Oamenii cred că gândurile pot rămâne ascunse, dar nu este adevărat.
Minciuna devine rapid obicei, iar obiceiul se transformă în obişnuinţa de a bea
şi în senzualitate, ceea ce duce la lipsuri şi boli.
Gândurile impure, de orice fel, devin obiceiuri care storc de energie
şi duc la tulburări, iar apoi se transformă în circumstanţe confuze şi
nefavorabile.
Gândurile de teamă, îndoială şi nehotărâre devin obiceiuri care îl fac
pe om slab, laş şi şovăielnic, şi se transformă în situaţii ce duc la eşec,
lipsuri materiale şi dependenţă.
Gândurile de lene devin obiceiuri care îl fac pe om necinstit şi
mârşav, care se transformă în stări de ticăloşie extremă.
Gândurile de ură şi de
condamnare a celorlalţi devin obiceiuri de blamare şi violenţă, care se
transformă apoi în circumstanţe, mai mult sau mai puţin dureroase.
Pe de altă parte, din gândurile frumoase iau naştere obiceiuri de
bunătate şi armonie, care se transformă în circumstanţe favorabile şi
agreabile.
Gândurile pure devin obiceiuri de cumpătare şi autocontrol, şi se
transformă în circumstanţe care asigură linişte şi tihnă.
Gândurile de curaj, încredere în sine şi hotărâre devin obiceiuri de
îndrăzneală şi se transformă în circumstanţe care aduc succes, abundenţă şi
libertate.
Gândurile energice devin obiceiuri de curăţenie şi hărnicie, care se transformă
în circumstanţe plăcute. Din gândurile bune şi iertătoare iau naştere obiceiuri
amabile, care se transformă în circumstanţe care protejează.
Gândurile de iubire şi cele altruiste devin obiceiuri de generozitate
faţă de ceilalţi, şi se transformă în situaţii ce aduc, în mod sigur,
prosperitate statornică şi adevăratele bogăţii.
Gândirea persistenţă – fie ea bună sau rea – cu privire la o anumită
chestiune, va avea, cu siguranţă, impact asupra caracterului şi a vieţii
voastre.
Omul nu poate alege direct situaţiile, dar îşi poate alege gândurile
şi, astfel, indirect, dar sigur, îşi poate modela experienţele.
Natura îi ajută pe toţi oamenii să
primească răsplata gândurilor pe care le au cel mai des şi creează ocazii care
vor aduce la suprafaţă, foarte rapid, atât binele cât şi răul oglindit în
gândurile lor.»
scrisă de James
Allen, Capitolul 2, Efectele gândului asupra
circumstanţelor.
Vă dăruiesc imagini
superbe pe care le-am fotografiat, în grădina surorii mele acum, în prag de
toamnă, pentru a vă însenina.
M-am gândit să ilustrez această postare cu atâta frumuseţe şi
pentru că în cuvintele următoare James Allen
arată oamenilor responsabilitatea pe care o au, iar asta nu la toţi
cititorii le place. M-am gândit că florile sunt de ajutor, chiar şi privindu-le pe ecran.
De exemplu, dacă citind cuvintele:
„omul este cauza (deşi
aproape întotdeauna inconştientă) circumstanţelor vieţii lui”, cititorii mei, care nu sunt convinşi
de asta, se vor îngrijora, vor putea
medita senini la acest adevăr, privind
minunatele flori de trandafiri aşa cum îi vedeţi în prag de toamnă.
Personal, ştiu că noi suntem cauza a tot ce ni se întâmplă,
dar pot spune, din proprie experienţă, că avem şi tot
sprijinul lui Dumnezeu,
pentru a ne
recunoaşte disfuncţiile şi a le remedia.
Este important să accesăm, cu Încredere şi Smerenie,
Inteligenţa Cosmică, adică pe Dumnezeu.
Acum, citez fragmente
din Capitolul 2, în continuarea textului din episodul 7:
«Am dat aceste trei exemple, pentru a ilustra
adevărul că omul este cauza (deşi
aproape întotdeauna inconştientă) circumstanţelor vieţii lui. Chiar dacă are un
scop pozitiv în minte, el va continua să nu-l îndeplinească, pentru că
încurajează gânduri şi dorinţe care nu au cum să nu fie în acord cu rezultatul
final intenţionat.
[…]
Oricum,
circumstanţele sunt atât de complicate, gândurile sunt atât de adânc
înrădăcinate, iar ideea de fericire diferă atât de mult de la o persoană la
alta, încât starea întregului suflet al unui om – deşi poate fi cunoscută de el însuşi –
nu poate fi judecată
de altcineva care se bazează doar pe aspectele externe ale vieţii lui.
Un om poate fi
cinstit în unele domenii şi totuşi, să sufere privaţiuni. Alt om poate fi
necinstit în unele domenii şi totuşi, să acumuleze avere. Dar concluzia trasă,
de obicei – că unul nu reuşeşte pentru că este cinstit, iar altul prosperă
datorită necinstei lui – este rezultatul
unei judecăţi superficiale, care pleacă de la ideea că omul necinstit este,
aproape în totalitate, virtuos.
În lumina unei
cunoaşteri mai profunde şi a unei experienţe mai bogate, se ştie că această
presupunere este incorectă. Persoana
necinstită poate avea unele virtuţi demne de admiraţie, pe care cel cinstit nu
le posedă; iar persoana cinstită poate avea unele vicii insuportabilw, care nu
se regăsesc la celălalt. Omul cinstit culege rezultatele gândurilor şi
acţiunilor lui cinstite, dar şi suferinţele produse de vicii. La fel cel
necinstit îşi merită propria bucurie şi durere.
Din cauza vanităţii noastre, ne place să credem că suferim datorită
virtuţilor. Însă, până ce omul nu va elimina toate gândurile deprimante, amare
şi impure din minte şi nu va spăla toate petele imorale din suflet, nu va putea
fi în poziţia de a şti şi de a declara că suferinţele lui sunt rezultatul
calităţilor bune, şi nu ale celor rele.
Îar în drumul lui spre perfecţiunea supremă, va descoperi mevanismele
gândirii, Marea Lege care este perfect justă şi care nu poate răsplăti răul cu
bine şi binele cu rău. Dacă are această cunoaştere, va şti – dacă se va uita în
urmă la ignoranţa şi orbirea din trecut –
că viaţa a fost şi este perfect ordonată şi că toate experienţele
anterioare, bune sau rele, au fost rezultatul echitabil al sinelui lui aflat
într-un proces de evoluţie continuă.
Gândurile şi acţiunile bune, nu pot niciodată să genereze rezultate
rele. Gândurile şi acţiunile rele, nu pot să producă rezultate bune.
Adică, din porumb nu iese decât porumb, iar din urzic nu ies decât alte
urzici.
Oamenii înţeleg această lege în lumea naturală şi se folosesc de ea.
Dar puţini o înţeleg în lumea mentală şi morală (deşi ea funcţionează la fel de
simplu şi de consecvent) şi, prin urmare, nu lucrează împreună cu ea.
Suferinţa este întotdeauna efectul unui gând greşit, într-un anumit
fel. Este un semn că individul nu este
în armonie cu el însuşi şi cu legea fiinţei sale.
Singura şi suprema utilitate a suferinţei este de a purifica, de a arde
tot ceea ce este inutil şi impur. Suferinţa încetează la cel care este pur. Nu
ar mai avea rost să topim aurul, după ce a fost îndepărtată zgura, iar o fiinţă
perfect pură şi iluminată nu ar mai putea suferi.
Circumstanţele ce implică suferinţă sunt rezultatul propriei dizarmonii
din gândire. Cele ce implică fericire,
nu mă refer la posesiuni materiale, este măsura unei gândiri bune. Mizeria, nu lipsa de posesiuni materiale,
este măsura gândurilor greşite.
Un om poate fi nefericit şi bogat, sau poate fi binecuvântat şi sărac.
Binecuvântările şi bogăţiile merg împreună doar atunci când averea este
folosită în mod corect şi înţelept. Iar omul sărac nu face nimic altceva decât
să se cufunde mai mult în mizerie, dacă îşi consideră soarta o povară impusă pe
nedrept.
[…]
Omul începe să fie om, doar atunci când încetează să se mai lamenteze
şi să clevetească, şi începe să caute dreptatea ascunsă care îi reglementează
existenţa. Pe măsură ce îşi adaptează mintea la acest factor regulator,
încetează să-i mai acuze pe alţii de situaţiile în care se află şi încearcă să
întreţină gânduri puternice şi nobile.»
continuăm să citim din Capitolul 2, Efectele
gândului asupra circumstanţelor.
Imaginile pe care vi le dăruiesc sunt fotografii pe care
le-am făcut la câteva din florile
crescute în apartamentul meu din mici crenguţe desprinse de la plante mai mari.
Vedeţi cum au crescut
şi înflorit pentru că le-am îngrijit cu Iubire.
«Gândurile şi
acţiunile sunt temnicerii Sorţii – ele
te încarcerează, dacă sunt josnice.
De asemenea, ele pot
fi îngeri ai Libertăţii – te eliberează, dacă sunt nobile.
Omul nu primeşte ceea
ce îşi doreşte şi pentru ceea ce se roagă, ci doar pentru ceea ce câştigă pe
merit.
Dorinţele şi rugăciunile lui primesc răspuns
şi sunt onorate, doar atunci când sunt în armonie cu gândurile şi acţiunile
lui.
În lumina acestui adevăr, ce
înseamnă atunci „a te lupta cu soarta”?
Înseamnă că un om se
luptă permanent cu un efect exterior, în timp ce hrăneşte şi menţine în inima
lui cauza acestuia.
Ea poate lua forma
unui viciu conştient sau a unei slăbiciuni inconştiente. Oricare ar fi cauza, rădăcina problemei
împiedică constant eforturile persoanei şi este nevoie de găsirea unui remediu.
Oamenii sunt, de obicei, nerăbdători
să-şi îmbunătăţească viaţa, dar nu sunt dispuşi să se schimbe pe ei înşişi. În
consecinţă, rămân în aceeaşi stare.
Omul care nu dă
înapoi de la a se autorăstigni, nu poate să eşueze în împlinirea obiectivului
pe care şi l-a propus. Asta este valabil
atât pentru lucrurile materiale, cât şi pentru cele spirituale.
Imaginaţi-vă un om foarte sărac. El
îşi doreşte cu disperare să-şi îmbunătăţească situaţia financiară. Totuşi,
chiuleşte tot timpul de la muncă şi consideră că are tot dreptul să încerce
să-l înşele pe angajatorul lui, spunând că nu este plătit suficient.
Un astfel de om nu înţelege nici
cele mai simple îndrumări din principiile care stau la baza adevăratei
prosperităţi. Nu numai că este complet incapabil să se ridice din mizerie, dar atrage şi mai multă mizerie, prin faptul că se complace şi are gânduri
trufaşe, înşelătoare şi laşe.
Pe de altă parte, iată un om bogat,
care este victima unei boli dureroase şi persistente, provocată de
lăcomie! Este dispus să plătească mari
sume de bani, pentru a scăpa de boală, dar nu este dispus să-şi sacrifice
poftele.
Vrea să-şi satisfacă gustul pentru
mâncărurile bogate şi nenaturale şi, în acelaşi timp, să fie sănătos. O
astfel de persoană este complet nepotrivită pentru a avea o stare bună de sănătate, pentru că nu a
învăţat principiile de bază ale unei vieţi sănătoase.
În final, iată-l pe patronul care,
pe căi necinstite, evită să plătească salarii corecte şi, în scopul de a obţine
un profit mai mare, reduce câştigurile angajaţilor săi. Deci, nici acesta nu
este potrivit pentru prosperitate. Iar când ajunge să dea faliment – atât în
ceea ce priveşte reputaţia, cât şi averea – dă vina pe circumstanţe, fără să
înţeleagă că este singurul autor al situaţiei în care se află.»
Mai departe, continutăm să
citim din cartea: „Cum gândeşte omul”,
având în faţă textul
original scris de James Allen.
crini albi ce sunt un simbol al gândurilor pozitive. foto: jenița naidin
Suntem la Capitolul 2, Efectele
gândului asupra circumstanţelor.
gândurile noastre sunt precum acești trandafiri ce au flori superbe,dar și spini, de aceea trebuie să fim atenți la gândurile noastre. De aceea vă invit să citiți mai departe. jenița naidin
Astăzi vă prezint un fragment mic din carte, dar foarte
important:
«Situaţiile îl
aruncă pe om încolo şi încoace, atâta
timp cât crede că este creaţia forţelor exterioare. Dar când îşi dă seama că poate controla
terenul şi seminţele ascunse în fiinţa lui, din care se nasc circumstanţele
vieţii lui, atunci devine stăpânul său de drept.
Toţi cei care au practicat
autocontrolul şi purificarea de sine pentru o vreme, ştiu că circumstanţele
sunt produsul gândirii, pentru că au observat faptul că situaţiile s-au modificat
direct proporţional cu schimbarea atitudinii mentale. În momentul în care omul
se dedică sincer îndreptării defectelor din caracterul lui şi face progrese
rapide şi semnificative, el va depăşi, cu uşurinţă, orice succesiune de
împrejurări nefavorabile.
Sufletul atrage
lucrurile pe care le cuprinde; lucrurile pe care le iubeşte şi cele de care îi
este teamă.
El se va ridica la înălţimea celor mai arzătoare speranţe şi va cădea la nivelul
celor mai josnice pofte – iar circumstanţele sunt mijlocul prin care sufletul
primeşte ceea ce i se cuvine.
Fiecare sămânţă de gând pe care o
semeni, sau căreia i-ai permis să ajungă acolo, face rădăcină şi creşte,
înflorind, mai devreme sau mai târziu, în acţiune şi purtând propriile fructe
de ocazii şi circumstanţe.
Gândurile bune aduc
fructe bune, gândurile rele aduc fructe rele.
Lumea exterioară a circumstanţelor
este modelată de lumea interioară a gândurilor, iar condiţiile externe – bune
sau rele – sunt factori care concură la
binele suprem al persoanei. Omul care culege propriile roade învaţă prin
suferinţă, cât şi prin fericire.
O persoană nu ajunge fără adăpost
sau la închisoare din cauza tiraniei sorţii, sau a circumstanţelor, ci ca rezultat direct al gândirii josnice şi
al dorinţelor instinctuale.
În mod similar, un om
cu o gândire curată nu comite, brusc, o crimă din cauza stresului creat de o
simplă forţă externă; gândul criminal a
fost încurajat, în secret, o vreme îndelungată în inima sa, iar ocazia a
dezvăluit puterea lui acumulată.
Nu circumstanţele îl
creează pe om; ele îi arată cine este.
Nu există condiţii care să te coboare în viciu
şi în suferinţele care îl însoţesc şi nici condiţii care să te ridice la
virtute şi la fericirea pe care o aduc, fără a cultiva continuu aspiraţii
virtuoase.
Iar omul, ca Stăpân
al gândurilor, este propriul lui creator, modelatorul mediului înconjurător.
Încă de la naştere, sufletul învaţă cu fiecare pas pe care îl face în
pelerinajul lui pământesc şi atrage acele combinaţii de condiţii care să-l
dezvăluie – situaţii care sunt oglindirea propriei curăţenii sau necurăţenii,
propriei forţe sau slăbiciuni.
Omul nu atrage ceea ce doreşte, ci
ceea ce este.
Capriciile, dorinţele
şi ambiţiile lui pot fi zădărnicite în orice moment, dar gândurile şi dorinţele
cele mai ascunse sunt alimentate cu o hrană pe măsură, fie ea curată sau
impură.
„Divinitatea
care ne modelează viaţa” se află în
interiorul nostru; ea este chiar propriul sine. Omul este singurul care-şi poate pune piedici.»
Continuăm să citim din cartea: „Cum gândeşte omul”,
având în faţă textul
original scris de James Allen.
flori și mere la drum. foto jenița naidin
Suntem la Capitolul 2, Efectele
gândului asupra circumstanţelor.
«Mintea omului poate fi asemănată cu o grădină, care
poate fi inteligent cultivată sau lăsată în paragină; indiferent dacă este
cultivată sau neglijată, ea trebuie, şi asta va face, să crească. Dacă nu se
plantează seminţe folositoare, atunci vor cădea multe seminţe inutile, care vor
continua să se reproducă. La fel cum grădinarul îşi cultivă terenul, ferindu-l
de buruieni şi cultivând florile şi fructele pe care le doreşte, aşa şi omul
poate avea grijă de grădina minţii lui, rupând de la rădăcină toate gândurile
greşite, nefolositoare şi impure, şi cultivând cât mai bine florile şi fructele
gândurilor bune, utile şi pure. Astfel, omul va descoperi, mai devreme sau mai
târziu, că este grădinarul şef al sufletului său, stăpânul vieţii sale. De
asemenea, va dezvălui, în interiorul lui, legile gândirii şi, cu o precizie din
ce în ce mai mare, va înţelege modul în care mecanismele minţii modelează
caracterul, situaţiile de viaţă, destinul.
Gândul şi caracterul
sunt una; aşa cum caracterul se poate manifesta şi dezvălui doar în mediul şi
în condiţiile exterioare, la fel
situaţiile din viaţa unei persoane vor oglindi întotdeauna starea sa
interioară.
Asta nu înseamnă că
situaţiile de viaţă dintr-un anumit moment reprezintă oglindirea întregului său
caracter, ci doar faptul că aceste circumstanţe sunt atât de strâns legate de
un element vital al gândirii, încât, pentru moment, ele sunt indispensabile
dezvoltării lui.
Fiecare om este acolo
unde este, în funcţie de legea fiinţei
lui. Gândurile pe care le-a folosit în formarea caracterului l-au adus aici,
iar, în rânduiala vieţii lui, întâmplarea nu joacă nici un rol – totul este
rezultatul unei legi perfecte. Acest
lucru este la fel de adevărat atât pentru
cei care au o senzaţie de lipsă de armonie faţă de mediul lor, cât şi
pentru cei care sunt mulţumiţi de el.
Ca fiinţă aflată
într-o permanentă evoluţie, omul este la nivelul la care se află, ca să înveţe
şi să evolueze; pe măsură ce învaţă lecţia spirituală conţinută în fiecare
situaţie, aceasta trece şi face loc unor noi condiţii de viaţă.»
Am Bucuria să vă invit Dragi cititori să cunoaşteți un eveniment cultural important.
Redau integral cuvintele Domnului David Dorian care prezintă această Întâlnire a scriitorilor bistriţeni şi nu numai:
„Premiile Serilor de la Casa Poetului au încununat atmosfera de sărbătoare
Serile de la Casa Poetului, festivalul de literatură contemporană care adună
în fiecare vară cei mai numeroși scriitori bistrițeni, aflat la ce-a de-a opta
ediție, și-a închis porțile zilele trecute, după un maraton de lecturi publice
și dezbateri, la care au participat peste 40 de poeți, prozatori, critici și
istorici literari, eseiști, traducători. Prin invitații săi din acest an,
festivalul a dobândit și o dimensiune internațională.
Serile de la Casa Poetului s-au dorit încă de la început să fie un spațiu
generos, poate cel mai generos, de întâlnire cu poezia, cu literatura. La acest
festival, organizat de Biblioteca Județeană George Coșbuc Bistrița-Năsăud, prin
managerul Ioan Pintea, participă cei mai reprezentativi scriitori bistrițeni –
cu certitudine, cei mai numeroși. Sunt invitaţi scriitori aparținând unor
generații diferite, de la tineri debutanți, până la scriitori consacrați, de
vizibilitate națională și internațională. Întâlnirile sunt în primul rând un
omagiu adus ilustrului poet și revoluționar Andrei Mureșanu, dar și o
sărbătoare a poeziei, a scriitorilor pe care-i are Bistrița-Năsăud. De câțiva
ani, casa copilăriei lui Andrei Mureșanu devine neîncăpătoare, pe parcursul a
câtorva seri. Finalul întâlnirilor culminează cu acordarea unor premii ce
răsplătesc reușitele scriitorilor.
Anul acesta, în perioada 13-15 august, pe parcursul a trei seri, Casa memorială
Andrei Mureșanu din municipiul Bistrița a fost animată de rostirea plină de
emoție a poeziilor, a bucăților de proză, a textelor critice și eseistice
aparținând unor valoroși scriitori bistrițeni și invitaților din țară și din
străinătate. Recitalurile muzicale ale cântăreței de jazz Cristina Maria Vlașin
și ale cantautorului Florin Săsărman au dovedit legătura indisolubilă dintre
poezie și muzică.
Dezbaterea “Falia dintre generațiile literare” a suscitat un interes aparte
între participanți. Ceea ce se petrece între generații ar fi un fenomen firesc:
dorința de înnoire a expresiei artistice, de eliberarea de clișee, dar și
legătura firească dintre generații, ca o curgere continuă. În final, timpul va
cerne dintre toate producțiile literare bazate pe innoire, experiment, lirism,
minimalism, mizarabilism, expresia licențioasă, tradiționalism etc.
Oaspeții speciali ai ediției au fost scriitorii Gelu Vlașin din Spania și
tinerii scriitori reuniți în Tabăra de vară de la Telciu, printre care s-au
aflat creatori din toată țara, dar și din Venezuela și Italia.
Într-o atmosferă elevată, în cadrul pitoresc al curții casei memoriale, sub
crengile nucului bătrân ce străjuiește prispa, lângă bustul poetului Andrei
Mureșanu, s-au întâlnit scriitorii bistrițeni Menuț Maximinian, Ioan Cioba,
Elena M. Cîmpan, David Dorian, Gheorghe Mizgan, Victoria Fătu Nalațiu, Al. C.
Miloș, Ionela Silvia Mureșan, Niculae Vrăsmaș, Alin Cordoș, Florin Avram,
Cornel Cotuțiu, Iacob Naroș, Icu Crăciun, Ana Zegrean, Veronica Știr, Mircea
Măluț, Andrei Mic, Victor Știr, Ștefan Veșcari, Vasile Găurean, Olimpiu
Nușfelean, Andrei Moldovan, Ioan Pintea, Adriana Rodica Barna, Macavei Al.
Macavei, Anet Butunoi, Radu Salvan.
Juriul ediției din acest an, format din scriitorii Icu Crăciun, Menuț
Maximinian, Victor Știr, Olimpiu Nușfelean și David Dorian, toți membri ai
Uniunii Scriitorilor din România, au hotărât acordarea următoarelor premii:
PREMIUL PENTRU POEZIE “ANDREI MUREȘANU” – GELU VLAȘIN, pentru volumul de
versuri “Tratat de psihiatrie”, apărut
în mai multe limbi de circulație internațională, pentru valoroasa sa operă
poetică;
PREMIUL OPERA OMNIA – ANDREI MOLDOVAN, pentru întreaga activitate literară
depusă de-a lungul câtorva decenii, pentru volumele de critică și istorie literară
publicate, pentru promovarea imaginii marelui romancier Liviu Rebreanu;
PREMIUL PENTRU PROZĂ – CORNEL COTUȚIU, pentru volumele de proză publicate în
decursul a peste cinci decenii de activitate literară și publicistică;
PREMIUL PENTRU ISTORIE ȘI CRITICĂ LITERARĂ – IACOB NAROȘ, pentru volumul Liviu
Rebreanu și proza scurtă, Editura Școala Ardeleană, 2019, pentru volumele
publicate despre viața și opera marelui romancier Liviu Rebreanu.
Biblioteca Județeană George Coșbuc a mai acordat un număr de cinci diplome
aniversare scriitorilor Menuț Maximinian, Gheorghe Mizgan, Olimpiu Nușfelean,
Andrei Moldovan, Niculae Vrăsmaș.”
David Dorian
(articol preluat din Ziarul Răsunetul de azi, 17 august 2019)
din textul original
scris de James Allen, acum peste o sută de ani.
un superb trandafir. foto: jenița naidin
Încet, încet, vom avea, aici pe blog, întreaga operă ce are
doar 32 pagini. Astfel, corectez ce am notat data trecută, în postarea din
14.08. 2019 când scrisesem din grabă, 93
pagini. Era mai mult, nu?. Iată, sunt
mai puţine, dar cu învăţăminte preţioase.
la geamul meu a înflorit violeta de parma. foto: jenița naidin
Citim mai departe din Capitolul 1, Gând şi Caracter, dar nu numai că am cules la calculator textul, am
pregătit şi imagini cu flori, pe care le-am fotografiat pentru ca să le priviţi cu Bucurie.
un buchet cu frumoase flori
«Omul este
întotdeauna stăpânul, chiar şi în cea mai neajutorată şi josnică stare a lui;
dar în slăbiciunea şi degradarea lui, el este stăpânul nesocotit care îşi
conduce greşit „gospodăria”.
Atunci când începe
să se gândească la starea lui şi caută
sârguitor Legea care stă la baza fiinţei lui, devine stăpânul înţelept, care
îşi direcţionează energiile cu inteligenţă şi îşi modelează gândirea, pentru a
avea rezultate rodnice. Acesta este stăpânul conştient, iar omul numai aşa se
poate împlini, descoperind în el însuşi legile gândirii – descoperirea fiind în
totalitate o chestiune de practică, autoanaliză şi experienţă.
Dar prin multe
căutări şi explorări se obţin aurul şi diamantele, iar omul poate descoperi
toate adevărurile asociate fiinţei lui, dacă va săpa adânc în mina sufletului
lui. Iar faptul că este făuritorul
caracterului său creatorul propriei sale vieţi şi al destinului lui, poate fi
dovedit fără greşală: dacă îşi va
urmări, controla şi modifica gândurile, observând efectele lor asupra lui, a
altora şi asupra vieţii lui şi a circumstanţelor; dacă va face legătura între cauză şi efect, printr-o practică şi şi o cercetare consecventă, servindu-se de
fiecare experienţă, chiar şi de cele mai lipsite de importanţă, pentru a obţine
acea cunoaştere despre el însuşi.
În acest domeniu, mai mult decât în altul, este valabilă legea:
„Cel ce caută, va găsi; şi celui
ce bate, i se va deschide”;
pentru că doar cu răbdare, cu practică şi cu stăruinţă neabătută poate omul intra omul pe
Uşa Templului Cunoaşterii.»
Trăim timpuri în care unii dintre noi nu avem timp să citim continuu cărţi întregi. De aceea vă ofer ocazia unei lecturi în mici fragmente printre care inserez fotografii pe care le-am făcut pentru bucuria sufletului.
Este vorba de o carte de numai 93 de pagini, dar ştiu că sunt oameni care nu au timp poate nici să o caute prin biblioteci sau librării, dar nici să o parcurgă dintr-o dată într-o zi. V-am prezentat până acum doar două pagini din această operă, iar azi,
veţi citi chiar mai
puţin. Altă dată vă voi prezenta şi
texte mai ample.
Astfel, încet, încet
comunicăm.
Astăzi, citind ce vă propun, din acest minunat autor, vedeţi
şi câteva flori din locuinţa mea.
Deci, continutăm lectura cărţii
„Cum gândeşte omul”, autor James Allen.
Citez mai departe din Capitolul 1, Gând şi Caracter:
«Printr-o alegere şi
o aplicare corectă a gândurilor, omul se înalţă la Perfecţiunea Divină;
printr-o folosire incorectă şi abuzivă a lor, omul decade sub nivelul
dobitoacelor. Toate tipurile de caracter
se regăsesc între aceste două extreme, iar omul este făuritorul şi stăpânul
lor.
Dintre toate adevărurile incredibile ce
aparţin sufletului şi care au fost repuse în drepturi şi aduse la lumină în
această epocă, niciunul nu este mai îmbucurător şi nu ne oferă o mai mare
încredere şi promisiune divină ca aceasta:
Omul este stăpânul
gândurilor,
creatorul de
caracter,
făuritorul şituaţiilor,
al mediului şi al destinului său.
Ca
fiinţă de Putere, Inteligenţă şi Iubire, şi stăpânul gândurilor proprii, omul
deţine cheia soluţionării oricărei situaţii şi are în el acea forţă
transformatoare şi regeneratoare, prin care poate deveni tot ceea ce doreşte.».
Continutăm să citim din cuvintele lui James Allen, aşa cum am promis în data de 26 februarie 2019, când am postat primele cuvinte ale acestui autor care i-a inspirat pe mulţi oameni prin ceea ce a lăsat în urma sa.
Lumină pe floarea de trandafir. foto jenița naidin, azi 11. o8. 2019
Vedem cât sunt de adevărate cuvintele lui scrise acum o sută
de ani!
Dacă atunci am citat din cartea: „Cum gândeşte omul”, secvenţe din Capitolul: Gând şi Scop,
astăzi ne întoarcem la începutul cărţii.
cer senin. foto jenița naidin
În Capitolul 1, Gând
şi Caracter, James Allen ne spune:
«Aforismul „Spune-mi ce gândeşti, ca să îţi spun cine eşti”,
nu include doar întregul fiinţei omeneşti, ci este atât de cuprinzător, încât
se extinde asupra fiecărei situaţii şi circumstanţe din viaţă. Un om este
efectiv ceea ce gândeşte, caracterul lui fiind suma tuturor gândurilor sale.
Aşa cum planta răsare – şi nu ar putea altfel – din sămânţă,
tot aşa fiecare acţiune a omului se naşte din seminţele ascunse ale gândurilor,
şi nu ar fi putut apărea fără acestea. Asta e valabil atât pentru acele acţiuni
„spontane” şi „nepremeditate”, cât şi pentru cele deliberate.
Acţiunea este floarea gândurilor, iar bucuria şi suferinţa
sunt fructele lor; omul culege fructele
dulci sau pe ce amare ale propriei recolte.
Gândul din minte ne-a făcut ce suntem,
Cu gândul muncim şi construim.
Dacă mintea unui om are gânduri duşmănoase
Durerea vine la el
aşa cum vine carul după boi.
Dacă cineva trăieşte cu gânduri pure,
Bucuria îl urmează
Ca propria lui umbră – cu siguranţă.
O ultimă frumoasă floare. foto jenița naidin
Omul este produsul legii, nu o creaţie apărută printr-un
şiretlic, iar legea cauzei şi a efectului este absolută şi imuabilă, atât pe
tărâmul ascuns al gândului, cât şi în lumea lucrurilor materiale şi vizibile.
Un caracter nobil şi măreţ nu ţine de favoruri sau de şansă
– el este rezultatul normal al unui efort susţinut de gândire pozitivă, efectul
asocierii îndelungate cu gânduri măreţe.
La fel, un caracter josnic şi animalic este rezultatul
întreţinerii permanente a unor gânduri inferioare.
Omul se crează pe sine; în
focul gândirii, el făureşte armele prin
care se distruge.
De asemenea, el fabrică instrumentele cu care construieşte
pentru sine palate fermecate de bucurie, de forţă, de pace.».
(va urma)
Cu Iubire şi Recunoştinţă
Jeniţa Dodiţă Naidin
Duminică, 11 August 2019
Universul este infinit
După ce restul florilor s-au scuturat, l-am numit ultimul trandafir al veri și l-am fotografiat. jenița naidin, azi, 11 august 2019 în grădina Familiei Adela și Nelu DRĂGAN -Bistrița
„Din bucurie s-au
născut toate făpturile, prin bucurie se ţin şi în bucurie se reîntorc, când
pleacă din lumea aceasta.”
Flori de măr. foto: jenița naidin
Dragii mei cititori vă ofer ocazia să parcurgeţi un text scris de un talentat şi harnic scriitor pentru ca să trăiţi o reală Bucurie sufletească şi spirituală.
Veţi vedea cum autorul prezintă amintiri despre prietenul
său, dar ne vorbeşte şi despre sine,
aşa încât eseul ne captivează
atenţia.
Iată un mod minunat prin care Domnul Cornel Cotuţiu onoreză un prieten al
său Plecat din lumea aceasta.
Lectură plăcută şi Bucuraţi-vă!
„Prietenie în sinonimie cu fraternitatea
Mă aflam în curtea casei sale natale, de
la Telciu. Ghiță, lucrând la
Biblioteca Județeană, normal că
era la slujbă, la Bistrița. Eu, în vacanță de vară fiind, acum zdrobeam butuci de lemne
pentru foc, dar, la un moment dat, tatăl său mi-a propus să-mi potolesc hărnicia cu răgazul unei
cafele.
Lămurit asupra relațiilor mele cu fiul său, seniorul Suciu a socotit că
este firesc să repete o invitație similară
celei de anul trecut: „Domnu Cornel, am în curte un camion și o remorcă de butuci, pentru foc, la iarnă. Așteaptă – știți, ca anul trecut -, să fie crăpați. Ce ziceți?” Știa că nu abuzează de mine, căci îi spusesem cândva
că nu agreez munca fizică, însă cu două excepții:
Să crăp lemne și să plivesc
straturile de buruieni din grădina de legume.
Acum, seniorul (cuvânt pe care-l acceptase
ca apelativ) îmi vorbea despre familia lui. Primii doi fii erau, unul medic,
celălalt inginer, iar mezinul Ghiță se afla pe
cale să termine cursurile, la fără frecvență, ale
Filologiei clujene; dar nu oricum, ci în postură de profesor de limba și cultura latină (într-o grupă de doar șase studenți la acest
profil!). La un moment dat, amfitrionul meu de Telciu a folosit o zicere
oarecum neobișnuită pentru un
gospodar din lumea satului. Se referea la Ghiță,
remarcând că „s-a născut în preziua Revoluției Franceze”…
Un țăran să ia ca reper de naștere pentru fiu-său unul dintre cele mai mari
evenimente din istoria Europei?… Așa mi se
confirma fibra de intelectual a acestui
om, care, intrat la școala de învățători, a fost dat afară din motive abuziv bolșevice ai anilor imediat postbelici (Ticăloșenia aceea, potrivit căreia un țăran înstărit era considerat chiabur, adică
exploatator al țăranului de
rând). Am înțeles (fără să-i
cer să-mi confirme) că își compensa
această urgie asupra destinului și vocației sale prin profesia intelectuală a fiilor săi.
L-am cunoscut în ziua când sora
nevesti-mii m-a făcut cumnat cu el… Era timorat în postura aceea de mire,
arăta ca un adolescent copleșit de ce i se
întâmplă, cum, de altfel, și cumnățica în inedita înfățișare de mireasă.
Iar de atunci apoi, a fost de parcă ne-am
fi știut dintotdeauna: cum profesăm, ce
aspirăm în domeniul respectiv, ce preferăm, ce disprețuim. Doar că destinul său avea să fie, de la o
vreme, marcat de crampe familiale (ca să nu le numesc altfel). A avut parte de
schimbări de domiciliu și instituții, cu plecări și reveniri:
Telciu, Bistrița, Beclean, iar
Bistrița, apoi Arad, iar Beclean (aici,
în ultima instanță, adică înainte
de moartea sa violentă, în accident de
mașină – fusese chiar directorul Liceul
Agricoindustrial). Nici eu n-am fost prea departe de astfel de meandre existențial-civice; dar am putut să ne ajutăm, să ne
sprijinim cu eficiență. Când, în
drumurile mele (fie de navetist, fie din obligații
profesionale), mă apropiam de Beclean, trăiam anticipat bucuria de a-i revedea
pe părinții mei și… pe Ghiță Suciu.
Credea în puterea formativă, educativă,
tămăduitoare a cărții, în menirea
cărții de a hrăni sufletul, spiritul. Chiar
numai momentul când privirea se oprește pe o copertă de carte, se întâmplă un prim moment
benefic, hrănitor – considera el; chiar terapeutic – continam eu ideea. „Între
cărți, devin imun la răul din jur și simt cum ele mă protejează” – mi-a spus când,
acasă la el fiind, exclamam simulând un ton de dojană: „Muncești înconjurat de cărți,
or, iată, acasă la tine trei pereți din această
odaie sunt tapetați cu cărți și albume
proprii. Ești un nesătul! Cu banii din
ele ai fi putut să-ți cumperi un elicopter!”…
Abia acum, am gândul că, pentru fundalul
oricărei fotografii cu el, planul secund ar fi fost sugestiv – ca trimitere la preocupările sale, la
profesie – dacă ar fi fost ales un raft cu volume sau chiar un corp de
bibliotecă.
Într-o vară, s-a „ înzdrăvenit” chiar un triou: Gheorghe Suciu, Ioan Pintea și cu mine. „Adezivul” fusese zilele petrecute de
tustrei, pentru prima datăl la Mănăstirea Rohia, în compania Monahului Nicolae
– desigur, pre limba mireană, Nicolae Steinhardt. „A petrece”, în accepțiunea lui Noica, deci, nu chiolhan.
Ne aștepta. Copilul
său de suflet – Ioan Pintea – îl prevenise din timp. (Relația dintre cei doi se datora nu numai felului
adolescentin de a fi al lui Pintea – și am avut mereu
impresia că Steinhardt se dorea… un tată fictiv – dar și pentru interesul, vocația tânărului său prieten pentru teologie). Oricum,
ne știam. După o sesiune interdisciplinară
de la Dej, N. Steinhardt a acceptat apoi
o întâlnire la Beclean, din partea cenaclului „Saeculum”, revenind la Beclean
ulterior, căci tânăra familie își avea
domiciliul aici, pe Someșul Mare în
amonte, apoi a avut drumuri la Bistrița, Mocod. La rându-ne, am repetat vizitele la Rohia.
Marea personalitate a dorit să ne fie
amfitrion, la biserică, la bibliotecă, pe cărările în pădure și pe dealurile din perimetrul mănăstirii. Am avut
parte și de un miezunoptic, șoptit seducător de Călugărul Nicolae, dar și de taifas pe teme de cultură, literatură – totul
era cuceritor, măgulitor, pentru modul amical, uneori bonom, ironic, de a purta
dialogul cu noi. Cum monahul gazdă avea și grija
bibliotecii mănăstirii, e limpede ce regim de ședere
a avut Ghiță, mai cu seamă când a aflat că
Steinhardt tocmai terminase de aranjat volumele, după criterii științifice
consacrate. „Îți dai seama –
mi-a șoptit Ghiță
topit -, fiecare carte de aici a fost atinsă de mâinile sale!…”
…Tocmai el, care nu agreea cuvântul latinesc „legere”, ci slavonescul
„citire”, a ajuns, în ultimii ani ai vieții sale, ca
dascăl, să-i ajute pe elevi să citească slova în orele de latină (la Colegiul
Național
„Petru Rareș” Beclean), să-i
determine să aștepte
nerăbdători orele cu dom profesor de latină Gheorghe Suciu. Efectiv, reușise să reabiliteze latina, pentru liceeni, s-o aducă
din postura de cenușăreasă, la ceea
ce trebuia să priceapă și să accepte
elevul, că este o disciplină de învățământ cel puțin egală cu celelalte, să descopere că latina este o
posibilitate extrem de eficientă în actul comunicării.
M-a umplut de admirație când am aflat că și-a
învățat elevii „Tatăl Nostru” în limba
latină. Dar nu numai atât: Orele la clasă începeau cu rostirea în cor a acestei
rugăciuni în variantă latinească. Nu era un bisericos, dar am înțeles că starea de pioșenie
o voia interferată cu un fel de orgoliu laic al rostirii rugăciunii în limba
stră-străbunilor noștri.
…Mi-am propus să alcătuiesc nu un text
cu informații despre o anume personalitate
(un „curriculum vitae”), ci un crochiu cu câteva tușe sentimentale, despre ce mi-a rămas din frățietatea cu un om care, prematur, numai este.”
Cornel Cotuțiu
Flori de măr . foto: jenița naidin
*
După
cum aţi constatat, aţi parcurs un text
complex, captivant şi cu mesaj.
Personal,
recitesc câteva cuvinte scrise despre prietenul său:
„Credea în
puterea formativă, educativă, tămăduitoare a cărții,
în menirea cărții de a hrăni
sufletul, spiritul. Chiar numai momentul
când privirea se oprește pe o copertă
de carte, se întâmplă un prim moment benefic, hrănitor – considera el; chiar
terapeutic – continam eu ideea. „Între cărți,
devin imun la răul din jur și simt cum ele
mă protejează” – mi-a spus când, acasă la el fiind, exclamam simulând un ton de
dojană: „Muncești înconjurat de
cărți, or, iată,
acasă la tine trei pereți din această
odaie sunt tapetați cu cărți și albume
proprii.” …
„Efectiv, reușise să reabiliteze latina, pentru liceeni, s-o aducă
din postura de cenușăreasă, la ceea
ce trebuia să priceapă și să accepte
elevul, că este o disciplină de învățământ
cel puțin egală cu
celelalte, să descopere că latina este o posibilitate extrem de eficientă în
actul comunicării.
M-a umplut de admirație când am aflat că și-a
învățat elevii „Tatăl
Nostru” în limba latină. Dar nu numai atât: Orele la clasă începeau cu rostirea
în cor a acestei rugăciuni în variantă latinească. Nu era un bisericos, dar am
înțeles că starea de pioșenie
o voia interferată cu un fel de orgoliu laic al rostirii rugăciunii în limba
stră-străbunilor noștri.”
