Paulo Coelho şi Veronika


Cartea scriitorului brazilian, Paulo Coelho,  Veronica se hotărăşte să moară are la bază un segment din viaţa  personală a autorului trăită ca adolescent.
Paulo Coelho, autorul cărţii Alchimistul, a trăit un eveniment greu în viaţa sa din cauza părinţilor, care nu i-au înţeles firea „artistică”.

Cum în viaţa noastră fragilă, mereu se produc evenimente neaşteptate, într-o zi Paulo Coelho află de povestea Veronikăi şi de asemănarea cu situaţia sa.

Pentru că îşi promisese, cu treizeci de ani în urmă, să evoce propria întâmplare, acum prezintă drama sa din tinereţe folosindu-şi talentul de scriitor.
Despre această lucrare putem spune că, ceea ce este interesant, dar şi util cititorilor, rezidă în faptul că ea cuprinde o serie de noţiuni despre sufletul omenesc aflat în suferinţă, dar şi remedii pentru vindecare. Practic, cartea descrie, în maniera autorului, o pseudopsihanaliză, dar şi momente din activitatea de cercetăror a unui doctor de suflete.  Paulo Coelho şi-a dorit să facă public, după moartea părinţilor, faptul că a fost internat la vârsta de 17 ani într-un azil, Casa de Sănătate Dr. Eiras, din Rio de Janeiro, pur şi simplu din cauza faptului că părinţii erau derutaţi de comportamentul lui, dar şi pentru că medicul a greşit. De aceea, în cartea despre care vorbim astăzi, autorul, prin mijloace artistice „salvează” onoarea medicilor şi prezintă cunoştinţele ştiinţifice ale acestora rezultate din practica lor medicală exercitată cu devotament. Prin lectura acestei cărţi oamenii dobândesc cunoştinţe care îi ajută să înţeleagă utilitatea psihanalizei, a terapiei sufletului uman prin cuvânt, în afară de cazurile care necesită obligatoriu tratament cu medicamente.
Iată un text edificator:
„Apoi dintr-o cercetare recentă, constataseră că războaiele făceau şi victime de ordin psihic, dar într-o măsură mult mai mică decât tensiunea, plictiseala sau maladiile congenitale, singurătatea şi respingerea. Când o colectivitate are de înfruntat o mare problemă, precum un război sau o hiperinflaţie sau o epidemie, se observă o uşoară creştere a numărului de sinucideri, dar o considerabilă scădere a cazurilor de depresie, paranoia, psihoze. Acestea revin la indicii lor normali de îndată ce problema este depăşită, arătând, după cum interpreta dr. Igor, că fiinţa umană îşi permite luxul de a înnebuni doar când are condiţii favorabile.”
Ne-a impresionat atitudinea medicului, anunţând-o pe Veronica că mai are de trăit douăzeci şi patru de ore, fără a avea în vedere mesajul Biblic: „Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?” Considerăm că, oricât de drastic ar fi diagnosticul, adăugarea acestor cuvinte din Sfânta Scriptură vin ca un balsam pentru pacient. În momentul în care medicul i-a comunicat eroinei cât mai are de trăit, aceasta i-a cerut să plece imediat din spital invocând mai multe motive, dintre care amintim:
„Trebuie să o sărut pe mama, să-i spun că o iubesc, să plâng la pieptul ei, fără să mă ruşinez că-mi arăt sentimentele, fiindcă ele au existat totdeauna, dar eu mi le-am ascuns.”

Iată un fragment din carte ce cuprinde informaţii medicale utile: „Medicii spuneau că o substanţă recent descoperită, serotonina, era răspunzătoare, printre altele, de starea de spirit a fiinţei umane. Lipsa serotoninei intervenea în capacitatea de concentrare pentru a munci, a dormi, a mânca şi în aptitudinea de a te bucura de clipele agreabile ale vieţii. Când această substanţă este complet absentă, omul simte disperare, pesimism, senzaţie de inutilitate, oboseală exagerată, dificultăţi în luarea deciziilor, cufundându-se până la urmă într-o permanentă tristeţe care-l duce la o apatie totală sau la sinucidere. Alţi medici, mai conservatori, susţineau că răspunzătoare pentru depresie sunt schimbările drastice intervenite în viaţa cuiva, precum schimbarea ţării, pierderea unei fiinţe iubite, divorţul, creşterea obligaţiilor profesionale sau de familie. Unele studii moderne, bazate pe numărul de internări din perioada de iarnă şi de vară, indicau lipsa de lumină solară ca unul din elementele cauzatoare ale depresiei.”
Medicul de suflete din cartea Veronika se hotărăşte să moară se gândea la faptul că oamenii în faţa unui psiholog vorbeau mult mai deschis decât în faţa unui preot şi că, după mulţi ani de profesie, el încă se mai întreba de ce  este atâta frică în om de a fi diferit de ceilalţi oameni.

Dar medicul nu studia numai pe cei suferinzi, ci, mai ales, pe cei normali şi spuse:

Numeroşi medici înaintea mea au întreprins deja studiul acesta, ajungând la concluzia că normalitatea nu e decât o chestiune de consens; altfel spus, dacă mulţi oameni cred că un anumit lucru e sigur, lucrul respectiv ajunge să fie sigur.
Spunem şi noi, în încheiere că, în mod sigur, cititul cărţilor este un lucru bun.

Jeniţa Naidin

♦♦♦