Poezii de Alexandru Philippide

 

Astăzi, 1 ianuarie 2013, în liniştea locuinţei mele, am citit poezii  scrise de  marele filolog român, Alexandru Philippide.

Scriitorul George Arion spunea despre Alexandru Philippide:

„Dar Philippide îşi face din poezie şi un scut de apărare.

Poemele lui sunt nişte scări întortocheate […]

Poetul construieşte cu poemele sale acea carte labirint despre care vorbeşte Borges, a cărei vrajă te subjugă şi te rătăceşte.”.

Iată, culeg  azi, la calculator, pentru a posta pe Blog, cîteva versuri de  Alexandru Philippide, scriitor, poet, plecat dintre noi în anul 1933:

*

„În marile singurătăţi din mine

Aud de mult un cântec. Dar e cântec

Ceva ce nu se poate auzi

Decât doar cu urechea sufletului:

Sunete stinse, susur de astre

Vârtej de vis şi amintiri de vânturi,

Sonoră-nchipuire ce poate fi lumină,

Prezenţă care-nlătură cuvântul?”

*

 

„Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,

Ros de-ndoieli, bolnav de nostalgii,

Zadarnic caut o cerească pâine

În raftul vechilor mitologii.”

*

 

„M-aţi izgonit!

Mă-ntorc în nemurire,

Să-mi caut altă omenire-n loc;

Să-i dau şi ei mistuitorul foc;

Şi ferecat de-o nouă-nlănţuire

S-aştept să se mai năruie un cer,

Să mă mai latre încă-o omenire.

Şi-aşa, din izgonire-n izgonire,

Să-mi port prin haos râsul meu stingher.”

*

„Vreau să m-amestec pe deplin

Cu plasma din adânc a vieţii,

Să fiu la fel cu-acel elin

De care pomenesc poeţii

Şi căruia, în vremuri vechi

Un zeu îi dase drept pedeapsă

Să-i crească frunze din urechi

Şi negre rădăcini din coapsă”

*

„Pe buze ţi-am cules cu-o sărutare

Cuvântul care, nerostit, plutea

În sufletele noastre călătoare;

Şi-n mine, ca un chiot către soare,

O bucurie aprigă creştea.

Îmbrăţişam în tine cerul, vântul

Eram un mag, stăpân pe univers;

Dac-aş fi vrut, cu-o sfârlă, aş fi urnit pământul

Şi soarele, c-un deget, l-aş fi oprit din mers!”

***

Bistriţa, 01 ianuarie 2013  Jeniţa  Naidin