Poezii şi Poeme

Mărturisesc faptul că nu am învăţat uşor cum e cu acest blog făcut de fiul meu Florin.

Azi, 25 ianuarie 2012, dis de dimineaţă  am reuşit să recuperez texte culese la calculator de mine sau primite pe  e-mail de la poeţi pe care îi preţuiesc,  astfel încât, refac aici pagini publicate mai demult şi le postez sub titlul:

Poezii şi Poeme,

şi fac acest lucru  gândindu-mă că vin în sprijinul tinerilor,

la care mă gândesc mereu că le e mai uşor să citească pe ecran decât din cărţi şi le doresc să iubească poezia.

 

 

***

Fragmente din poezile lui Esenin,

poate doriţi să citiţi şi Dumneavoastră…

***

…   din scrisoarea mamei poetului

„… Că eşti poet de seamă

N-am nici o bucurie,

Că faima cea deşartă

Mi te-a băgat în jug.

Era cu mult mai bine

Ca din copilărie

Să fi umblat pe câmpuri

Cu braţele pe plug.

 

Bătrână sunt şi trupul

De-abia mă mai ridică,

Dar dacă tu departe

Prin târguri nu plecai,

Eu astăzi aveam noră

Frumoasă şi voinică

Şi pe genunchi dam huţa

Un nepoţel bălai.

 

Dar tu, copiii voştri

I-ai risipit prin lume,

Ţi-ai dat uşor nevasta

Unui bărbat străin.

Şi singur fără sprijin,

Nu ştiu de ce anume,

În vălmăşagul crâşmei

Te-ai cufundat deplin.

 

Tu sufleţelul maicăi,

Serioja, ce-i cu tine?

Erai aşa cuminte

Şi-aşa de gânditor,

Încât spunea tot satul:

Ce fericit e-n sine

Şi Alexei Esenin,

Că are aşa fecior.

 

Dar tu nădejdea noastră

O amăgeşti amarnic,

De asta-n suflet chinul

Şi grijile se-nfig,

Căci tatăl tău, săracul,

A tot crezut zadarnic,

Că stihurile tale

Or să ne dea câştig.

 

Din ce primeşti pe ele

Tu nu ne poţi trimite,

De asta dureroase

Cuvintele-şi fac loc,

Eu una ştiu din cele

De tine pătimite:

Poeţilor parale

Nu li se dau deloc.

 

Că eşti poet de seamă

N-am nici o bucurie,

Că faima cea deşartă

Mi te-a băgat în jug,

Era cu mult mai bine

Ca din copilărie

Să fi umblat pe câmpuri

Cu braţele pe plug.

 

Acum trăim ca-n beznă,

Necazul ne tot bate

Şi la gospodărie

N-avem un cal măcar,

De-ai fi rămas acasă

Am fi avut de toate

Şi cum eşti plin de minte

Erai de mult primar.

 

Am fi trăit cu lumea,

Sub anii ce ne cearcă,

Tu nu ştiai ce-i truda

Şi zbuciumul pustiu.

Eu ţi-aş fi pus nevasta

Să ţese şi să toarcă,

Pe când tu bătrâneţea

Ne-o linişteai, ca fiu.”

 

…………………………..

Mototolesc răvaşul,

Neliniştea mă scurmă.

Au nu pot fi abateri

Din drumul meu afund?

Dar tot ce cuget astăzi

Voi povesti pe urmă,

Voi povesti-n scrisoarea

Prin care-am să răspund.

[1924]

 

RĂSPUNS

 

Tu, scumpa mea bătrână,

Trăieşte sănătoasă.

Eu te ţin minte veşnic

Şi te doresc mereu.

Dar nu pricepi o iotă

Din tot ce mă apasă,

De ce trăiesc pe lume

Şi care-i rostul meu.

 

Acum la voi e iarnă.

Iar tu scurmându-ţi chinul,

În nopţile cu lună,

Stai gânditoare, hăt,

Crezând că nu ştiu cine

Cutremură mălinul

Şi geamul vi-l presară

Cu ger şi cu omăt.

 

Dar cum s-adormi, măicuţă,

Când arzi cum arde-o faclă,

Când viscolul boceşte

Şi geme-n horn, nespus,

Te-ai duce la culcare,

Dar patul pare-o raclă

Şi-n racla strâmtă-mi pare

Că sunt la groapă dus.

 

Cântând ca mii de dascăli

Cu voci fârnâitoare,

Nemernicul de viscol

Se tânguie hai-hui

Şi cad în molcom iureş

Bănuţii de ninsoare

Şi-n urma raclei mele

Amici, soţie nu-i…

 

Mi-e dragă primăvara

Cu soare mult şi vrăbii

Cu revărsări de ape

Ca un potop gonind,

Pe ele o surcică,

Ca marile corăbii,

Aşa lărgime are

Cât ochii nu cuprind.

 

Dar primăvara ceea

Ce-aşa de dragă-mi este,

Eu marea răzvrătire

În visuri o numesc!

Din pricina ei sufăr

Şi-aştept tânjind o veste,

Pe dânsa totdeauna

O chem şi o doresc.

 

Dar pacostea aceasta –

Planeta asta rece!

Chiar cu-acest Soare-Lenin

Se încălzeşte greu!

De asta doar o boală

Vrea sufletul să-mi sece,

Că beau, stârnesc scandaluri

Şi-mi fac de cap mereu.

 

Dar aşteptata vreme

Sosi-va, mamă dragă!

Ea va veni desigur

Cu noul ei temei,

Că vezi, nu de pomană

Ne-am înarmat, cu vlagă:

Şi unii stăm la tunuri,

Iar alţii la condei.

 

Deci uită de parale.

Poţi fi mai pricopsită?!

Cum, tu eşti asta oare,

Ori te-ai schimbat de tot?

Că doară nu sunt vacă,

Ori cal, ori altă vită,

Ca să fiu scos din staul

Cu funia de bot.

 

Ştiu c-am să ies eu singur

La hotărâta  vreme,

Când voi tuna prin lume

Şi-n sufletele dragi.

Şi-apoi, când m-oi întoarce,

Nu uit, tu nu te teme,

Să-ţi cumpăr ţie bertă

Şi tatălui nădragi.

 

Deocamdată-i vifor…

Năprasnica-i vâltoare,

Cântând ca mii de dascăli,

Se tânguie hai-hui.

Şi cad în molcum iureş

Bănuţii de ninsoare

Şi-n urma raclei strâmte

Amici, soţie nu-i…

[1924]

***

 

***

Elena M. Câmpan

 

 

Din cartea:  POEZIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

 

O POEZIE

puteai să mă faci

mamă

puteai să mă faci

soră

puteai să mă faci

fiică

puteai să mă faci iubită

ai fi putut să faci din mine viaţă

dar m-ai lăsat o poezie

străină, singură şi ne-nrudită…

16 aug. 2009

 

NEÎNCEPUT CUVÂNT

 

Mireasă arsă pe rug

De dorinţă

Încă necunoscută

Şi rugu-i un

Invizibil veşmânt

Ce-o apără

De neînceputul cuvânt

e-un foc pe dinăuntru

ce arde în flăcări

şi-o pedepseşte

numărătoarea inversă

începe

condamnată

la libertate

 

şi albul încet

se topeşte…

17 august 2009

 

TAINĂ

Stele au coborât

În drum spre

Mănăstire

Aşa şi tu

Coborai cu mine

 

Eram atentă

Să nu calc pe ele

Ce-ar fi însemnat

Ciobul de stea

Cununa de spini

Taină a poeziei

Erai cu mine

Eram…

3 august 2009

 

LACRIMILE  SERII

iubirea mea de lacrimă

iubirea mea de seară

când patul stă pe ape

şi trupuri strâng petale

 

din noapte urcă iar lumina

şi dintr-un vis neterminat

majuscule şi puncte de suspensie

prin lacrimile serii

ne-ncetat…

 

***

 

 

Iulian Dămăcuş

 

KALISSA

 

Kalidasa : Ceea ce trebuie să se-ntâmple, are porţile deschise pretutindeni.

 

Son sourire m’ensorcelle

Keen’ V (J’aimerais trop…)

*

 

Mary cea blondă mi-a telefonat :

De la ora 7,30 eşti bunic!

 

Aşa începu ultimul sezon

al marilor iubiri!

 

N-a aşteptat

să vină medicul (navetist)

Grăbită,

mai încercase într-o noapte

să ardă etapele/

 

Uite în ce poziţie doarme

parcă aleargă/ săgeată

din arcul Săgetătorului

Cu cezariană, desigur… Ei, nu

mai spune!… Fata-i hotărâtă, ce ajutor?!

 

Constat şi nimeni nu se miră: coana ica

( nu divulg le choix du surnom…) ar dori

să coboare de pe scaun, din pat

de pe masă, fără ajutor păşind

prin aer ca pe podea/ Sus şi jos

nu prea înseamnă mare lucru pentru ea

doar dacă dă cu capul  (creşte ca din apă,

coana) de tăblia mesei/ Mai există

ceva deasupra mea!? pare a se-ntreba

cu gura care nu ştie cuvântul, cu ochii

ce nu lăcrimează/ Dacă mama se sperie

ea plânge, dacă nu, nu! Arată doar cu degetul

locul nou descoperit/ ce urmează a fi pedepsit

cu palma, pumnul, lingura sau mătura (nu

se cunosc criteriile de alegere (încă)…

Pentru  gestul poruncitor al degetului

(aşa a descoperit camera…) am criticat-o

mereu: – Ce mai doreşti, doamna lenin?

Perseverentă, n-a rezonat…

 

Kalissa mai află că pământul există

atât în urma, cât şi în faţa ei, nu doar sub

tălpile-i  degrab’ trecătoare/

când adesea i se-ntâmplă să cadă-n nas/ în

nasul ei turtit ca o frunză de trifoi, în

nasul ei mignon, de ică, făcut anume

pentru astfel de situaţii/ când,

dacă mamă-sa ţipă, ea plânge. Dacă

nu, nu! Şi galopul continuă!

Cu întreruperi marcând – se pare – tonurile

cele mai înalte ale bucuriei/ când

sare întruna şi mâinile împing parcă aerul şi

desigur – ea crede că

orice nouă săritură e mai înaltă. Într-o zi

a reuşit să ajungă chiar la etajul unu!/  Ninu

adică eu – a trebuit să facă eforturi disperate

s-o readucă la sol! spre uimirea întregii

asistenţe blochiste  (mamă-sa era la dentist).

Kalissa nu apreciază ţinutul de mâna

pe stradă/ şi dacă vede că omul nu pricepe,

cu mâinile la spate îşi continuă bătrâneşte,

drumul.

E drept, nici înainte de-a umbla nu

prea era robace şi supusă/ un zâmbet

aşa, din când în când/ iar acum –

să spărie gândul – se uită cu ochii semi-închişi

sau semi-deschişi, enigmatic

( dacă-ntr-o zi va trage cu ochiul?!)

– Ştiu că eşti tu, Ninule, mi-ar fi spus

dacă ar fi ştiut vorbi / şi dacă

aveam pe-atunci acest nume… O plimbare

prin apartament, nişte semnale sonore –

cele mai prieteneşti cuvinte  pe care

le-am auzit vreodată! Închidea ochii şi

adormea: – Noi nu reuşim!

Eu reuşeam, şi eram tare mândru!

 

Şi dacă-ntr-o zi va trage cu ochiul şi –

mi va spune: – Nu mai am chef de viaţă. gen.

Într-o zi – să fi tot avut un an jumate /dacă/

n-a reuşit nicicum să-l reţină pe Vily Taciturnul

de la 3. Toate zâmbetele, farmecele, jucăriile/

nici chiar un loc pe canapea! Nimic nu l-a putut

dezlipi de fusta maternă, nimic

n-a oprit plecarea (vezi – despărţirea)

Lacrimi, adânci suspine/ ruperea relaţiilor

de bună vecinătate…

 

Cei mari sunt prea mari

Cei mici, mici şi proşti

Câte unul mai isteţ

care-o admiră: – Cea mai ordonată,

miroase frumos. gen.

Mai mult mamă-sa se bucură/ îşi imaginează/

Dar Kalissa îi priveşte cu ochi de pisică

şi-i judecă. În acele momente nici un zâmbet

nemişcare totală/ chiar încordare!/ Aşa

am surprins-o la tobogan cu un picior

deasupra prăpastiei/ o scândură lipsă/ Pe

hinta  de alături, unul de vreo 7 ani se dădea

rotund. epic.

 

Oglinda e /încă/ pentru situaţii speciale:

dacă degetul-lenin se ridică până

la înălţimea ultimului raft al bibliotecii

sau spre cel mai îndepărtat bibelou

undeva printre culmile dulapurilor de nord… ori

când plânge: – La oglindă de când n-am mai fost?!

La plâns (oarecum) motivat plângem împreună

până la inundaţie/ până la  secetă!

Când e moft: – Vai ce urâtă! (mimică, strâmbături

cuvinte, accesorii). Succesul? Merită încercat,

dar aşa s-a cunoscut:

degetul meu pe nasul ei

degetul ei pe nasul meu

degetul meu pe nasul meu

degetul ei pe nasul ei (sus-prezentat…)

Oglinda nu se-nşeală…

***

 

 

N.B. ( sub formă de regret) la poemul neterminat…

 

Eşti ultima mea muză…

 

De lacrimi se inundă casa:

Sunt Ni/nu Kalidasa…

Iulian Dămăcuş 

***

 

 

Gheorghe Mizgan

 

Lacrima

 

Frumoasa mea, prin ochii tăi adânci

Pierzându-mă în mrejele-nserării,

Mă regăsesc scăldându-mă-ntre stânci

Pe plaja mării-n valul dezmierdării.

Când lacrima-ţi de smirnă picurând,

Pecetea dragostei ce ne atinge,

Pe rândurile scrise, suspinând,

Duioase clipe, inima mi-o frânge.

Cu raza blândă a singurătăţii,

Din ochii tăi, din aura-ţi de sfântă,

Izvor de taine-n clipele dreptăţii,

Lumină diafană ce mă-ncântă.

Astfel, ne contopim cu Universul,

Eu, Tu, acum suntem Lumină,

O amintire ne rămâne versul,

Pe Cer o oază într-o zi senină.

 

Bistriţa,  11 februarie 2009

 

 

*

Din mâna ta

 

Din mâna ta-n căuşul palmei stângi,

În vremea psalmilor din cărticele,

Din zborul tău universal când plângi,

Prinzând contur, răsar luceferi, stele.

 

Din aştri, colier ce luminează,

La gâtul tău, roind fermecător,

Destinu-n Univers ni-l modelează

Vibrând în taină, puls seducător.

 

Când Soarele-ţi îmbălsămează chipul

Cu splendide tablouri, în amurg,

Cu zâmbetu-ţi întorci în cale timpul,

Oprindu-se o clipă peste burg.

 

Când sufletul, de dor, se întristează,

Din Răsărit, cu armuri de luptător,

Pe cer, adânc, mereu se-nseninează

Privirea ta, la gândul călător.

 

Bistriţa, 4 martie 2009   

Gheorghe  Mizgan

*

Sper să aţi avut o lectură plăcută.

Cititul poeziilor e mereu un prilej de meditaţie pentru orice om.

              25 ianuarie 2012     Jeniţa Naidin

* * *