Pr. Dumitru Ichim – Poezii

 

 

Vă invit astăzi să citim poezii potrivite sufletului şi spiritului nostru:

 

 

„PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ

 

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul
De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,
Că întreabă veacul, la Voroneț zugravul,
Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă
Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii
Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,
Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!
La fel de de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.
Poate așa Iubirea din plinul de lumină
Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,
Numai când țipi cu iadul, poți fi iubind, Iubire!

 

 

 

ANIVERSAREA PUNȚII ALBE

La mormântul poetei Florica Bațu Ichim

Vezi, anii noștri cum s-au dus?
O viață-ntreagă te-am iubit,
și azi la fel,
dar cu-n sonet în plus.

Și cum s-au dus prierii , vezi?
Cât te-am iubit! Cum nu ți-au spus
neîndrăznitele-mi livezi?

Opritul timp – umbrar floriu…
De ce nu vii?
Inel din lună ți-am cules –
floare de colț –
de lângă pinul de târziu
ce nu mă lași și eu să-l știu.

Cad frunze-atinse de apus,
ecouri acatistul țes:
Vezi, cerbii noștri cum s-au dus?

Răspund cu brad, șoptind, încet
cuvânt ce-o viață-am tăinuit:
Te-aștept diseară-ntr-un sonet
ce-abia a înflorit!

 

LA MIEZUL NOPȚII LUMINA VĂZUI

 

14 august 1944

 

Poate că la capătul rugii,

pe unde se-nnastură

izvodul stelelor,

s-ar cuveni ochiului

să vadă,

urechii să audă,

degetul

de rănile Lui să se frigă.

Ale căror lumini,

oare drugii,

numai pe inimă

Îi joacă de-a umbra,

de-a v-ați ascunsul

zăbrelelor?

 

”Unde ești?” Cină mă strigă?

Sunt văzătorul luminii

ce n-a gustat din stea

umbră de drug și zăbrea.

 

Dar care lumină

(nici moarte de-o fi, să n-o spui!)

poate să fie

atât de haină,

o viață întreagă s-o simți

ca prin palmă un cui?

 

La tigva-mi seacă

nu cer bănuțul milei,

nici șarpelui

din străchinuța-i cu lapte,

dar eu am văzut

lumina zilei

la miezul de noapte.

Era al focului,

cel atât de aproape-n departe.

 

Treci sfidător peste moarte,

dincolo de capătul rugii!

Nu-ntoarce capu-napoi către ea!

Ce moarte-o viață-ar putea să-ți mai dea

în schimb pentru viață?

Miezul de noapte-n grăunțul de foc…

E tot ce-i al meu,

dar nu mi-i!

Port umbra fără de stea,

ca buzele fără sărut,

că și-astăzi mă doare lumina

ce am văzut.

Ce-o fi văzut din începuturi de lumi?

Nespusul lor ca drugii,

prin inima mea,

vărgați ca hainele-mbrăcate

de toți pușcăriașii lumii.

***

Pană de înger

Lui Valeriu Anania la 80 de ani

 

Când ai sorbit lumina din crudul primei zile

venit-a ursitoarea târziu printre glăvile:

«Purces-am tot pământul şi-am rătăcit tot ceriu,

şi n-am în straiţa sorţii nimic pentru Valeriu,

doar sănătos să fie, pietronc şi-n toate teafăr.»

Dar păzitorul înger cu-o creangă din luceafăr

veni şi el alături şi se-aşează pe-o laiţă

privind când legănuşul, când darul de opaiţă.

Şi iarăşi ursitoarea ghicindu-i timpul, vadul:

«Va fi sărac în lume ca-n vârf de munte bradul

ce stă-n pridvorul lunii, fulgeri şi şerpi sub scară,

mereu flămând de ceruri, iar pita lui – amară.

 

Nu va avea palate, nici aur, nici moşie,

nici ceasul ce puieşte noroc la răgălie

şi nici odihna bălţii, nici ţarini, heleşteie,

tot singur ca un vultur genunea-n dor să-şi beie.»

 

Întru sfârşit ursita alături puse ghemul,

iar prea sihastrul înger, gândindu-şi Betleemul,

cioplea dintr-o stihiră trup fecioresc de flaut:

«Sărac te naşti ca neamu-ţi ce-n sfinte cărţi îl caut.

Nu plânge ce ursirea pe plaiul tău înhribă

că neamul îţi vei strânge la Cina din colibă

ca semn de cărţi izvorul altarelor pădurii

te-o învăţa să murmuri genunile Scripturii.

 

Sub spicul slovei tale crescut ca din vioară

Cuvântul va fi Mire şi nunta-i va fi ţară.

Din stihul tău să crească şi dorul şi bobocul

amirosind ca nardul când întâlneşte focul,

 

să fie precum nuca, amar numai la coajă,

tot ce atingi doar farmec şi grâu nuntind sub mlajă.

Cu ce îţi las în leagăn vei toarce veac în clipă.”

Şi îngerul îşi smulse o pană din aripă.

 

 

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

***

Cu această ocazie, când v-am propus lectura unor poezii din creaţia  Preotului-Poet, Dumitru Ichim,

în încheiere,  am să vă spun că am citit prima dată din versurile sale în cartea:

„Adânc pe Adânc sacerdoţiu liric”, Editura Brumar Timişoara,

lansată la Bistriţa în 16 oct. 2006,  în prezenţa unui public avizat,

amfitrion fiind Preotul-scriitor Ioan Pintea.

Cu drag am citit poeziile scrise de cei zece Preoţi-Poeţi, le-am apreciat pe toate, dar am scris atunci, doar despre poemul „Pană de înger” dedicată lui Valeriu Anania la 80 de ani, în care Dumitru Ichim, cu talent, ne arată cu ce l-a hărăzit soarta şi Îngerul pe cel care avea să devină un scriitor şi slujitor a lui Dumnezeu deosebit, vrednicul de pomenire, Bartolomeu Valeriu Anania.

Cartea la care mă refer începe cu Poetul Valeriu Anania. Bibliografia sa este impresionantă.

Fragmentele redate din câteva referinţe critice ne aduc informaţii preţioase.

Reproduc câteva cuvinte. Tudor Arghezi a spus:

„Autorul Mioriţei, poetul Valeriu Anania, e călugăr.

[…]

Mioriţa nu-i un poem de la o zi la alta şi de la o sătămână la alta. Încă destul de tânăr, autorul ei se învecineşte cu clasicul adevărat. Cât priveşte repertoriul, teatrul românesc a câştigat cu Mioriţa,  la întâlnirea ciobanilor cu universitarii, opera de valoare literară ce-i lipsea.”

Dan Ciachir spune:

«Acest scriitor de care vorbim aici însă, care şi-a  bătut întâi cartea de vizită de scriitor – este şi teolog.

[…]

… am descoperit un vers mare într-una din aceste inedite, un vers care poate fi gravat şi pe care în încheiere vi-l reproduc:

„Nobleţea de a fi singur şi dreptul la tristeţe.”».

 

*

Aceste cuvinte ale lui Bartolomeu Valeriu Anania:

„Nobleţea de a fi singur şi dreptul la tristeţe.”

sunt gravate adânc în sufletul meu şi mă ajută.

Cu Iubire şi Recunoştinţă,

Jeniţa Dodiţă Naidin

Joi, 15 Martie 2018