Jenita Naidin

REVISTA  TABOR

Prezentare:   AMALIA LUMEI din Revista TABOR

”Lumei, Amalia, doctorand în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj cu o teză despre Masculinitate şi filosofie în România interbelică. Cazul Mircea Eliade. M.A. în studii de gen şi în management cultural, s-a afirmat ca artist fotograf, publicând mai multe coperte de carte (Polirom, Apostrof) şi având expoziţii personale şi de grup (Cluj, Zalău, Satu Mare). A colaborat cu anchete şi articole la reviste culturale (Tribuna) şi cotidiane (Evenimentul zilei).”

Iar acum, din Revista  TABOR

să citim un fragment din eseul publicat de  Amalia Diana Lumei (Pecican)

„Năismul”: Ortodoxism Răsăritean şi Seducţie Occidentală

Amalia Lumei

Prezentul eseu îşi propune să abordeze chestiunea „năismului” – înţeles ca profesiune de credinţă filosofică a lui Nae Ionescu, având un impact recunoscut asupra discipolilor şi apropiaţilor acestuia (Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, D.C. Amzăr) -, socotit ca ansamblu mai mult sau mai puţin structurat de convingeri filosofice profesate de profesorul de la universitatea bucureşteană, completat de atitudini cotidiene convergente. După cum se ştie, fără a fi făcut carieră de filosof original şi profund, Nae Ionescu (1890 – 1940) a fost un remarcabil animator al vieţii publicistice româneşti interbelice, un jurnalist acut şi original şi un profesor universitar cu o mare vogă la publicul studenţesc şi cel din cercurile cultivate mai largi. Importanţa lui rezultă şi din mizele şi strategiile politice puse în joc de acest actor de mare vizibilitate al vieţii publice româneşti dintre cele două războaie mondiale. După Silviu Alupei, Nae Ionescu „a fost exponentul unei şcoli de gândire metafizică pe care o datorăm unei pleiade de intelectuali care au filosofat româneşte, cu instrumentele ortodoxiei”¹. Conform acestui autor, el s-ar afla în centrul şcolii româneşti de metafizică, înfiripată în anii 20 ai secolului trecut. „Profesorul a fost un strălucit exponent al unei adevărate şcoli de gândire metafizică, nu doar un singuratec care s-a aplecat asupra sacrului cu mijloace filozofice. Această şcoală cuprinde numele unor cugetători de o excepţională fineţe spirituală, de o inegalabilă forţă sufletească”². Totuşi, pentru Silviu Alupei – darnic cu calificările exaltante, ditirambice, la adresa spiritelor afine identificate în interbelic -, nu Eliade, Cioran, Noica etc.³ ar fi acei remarcabili cugetători. Ei se numesc Vasile Băncilă⁴, Ernest Bernea⁵, Nichifor Crainic⁶, Coriolan Gheţie⁷, Petru P. Ionescu⁸, Petru Manoliu⁹, Stelian Mateescu¹⁰, Petre Ţuţea¹¹. „Unii au fost gândirişti. Alţii, precum Stelian Mateescu, au publicat şi în Cuvântul lui Nae Ionescu, şi în Gândirea lui Crainic”¹².

Cum se poate vedea, există mai multe grupări de gânditori – congenere – care se revendică de la Nae Ionescu. Fără a fi radical diferite ca orientare filosofică şi culturală, aceste grupări sunt, totuşi, polimorfe, cuprinzând oameni care s-au afirmat în zone de interes diferit şi care au ajuns la notorietăţi diferite. Comună tuturor le rămâne însă revendicarea de la moştenirea profesorului de filosofie de la Universitatea din Bucureşti.

Nu este încă elucidat consensual nici rolul lui Nae Ionescu în dezvoltarea gândirii şi culturii interbelice, unii atribuindu-i paternitatea unui curent „năist”, alţii preferând să vorbească despre „trăirism”. În ce ne priveşte, în paginile de faţă optăm să vedem trăirismul ca pe una dintre manifestările năismului; o manifestare doctrinară, ideologică¹³. Dincolo de această componentă mai mult sau mai puţin articulată, extrăgându-şi sevele nu numai din ideile – cam eclectic preluate – din mai multe direcţii şi din feluriţi autori, ci şi din deviza mussoliniană vivere pericolosamente, rămân o serie de alte note caracteristice care stau sub semnul „năismului”. Amintim dintre ele faconda – poza – personajului, asocierile oximoronice, menite să surprindă¹⁴, recursul la „dincolo” (urmare a repudierii „simplei” raţionalităţi a lumii), personalizarea generalului şi convocarea mărturiei singulare în chestiunile invizibilului şi intangibilului.

Se descoperă astfel că năismul are mai multe niveluri care stau în tensiune unele cu altele, provenind din mai multe zone de referinţă. Unul este nivelul personalist¹⁵, care l-a apropiat de profesorul lui care i-a netezit cariera academică, C. Rădulescu-Motru. Cum se ştie, Motru a fost primul exeget român al acestei direcţii din gândirea filosofică europeană, scriind Personalismul energetic (1927) într-o epocă în care nu mai putea fi socotit mentor al mai tânărului său coleg de catedră. Dacă va fi existat o emulaţie, ea trebuie să fi avut loc mult mai devreme. Este vorba, aşadar, mai degrabă despre o confluenţă, întâlnirea a două spirite, în parte afine, pe terenul unor preocupări de specialitate comune, către care Nae Ionescu venea cu propria sensibilitate filosofică, ale cărei caracteristici principale erau „un suflu spiritualist, antiscientist şi antiraţionalist”¹⁶. Acest nivel este tocmai cel „vinovat” de voga maestrului de la catedră. „…În fiecare dintre noi este o luptă continuă de fiecare zi, această luptă continuă, prin faptul sentimentelor, al impresiilor, al ideilor ş.a.m.d., până la sfârşit, alunecă într-un cadru care, cu timpul, se fixează”, spunea Nae Ionescu într-una dintre prelegerile sale, adăugând: „Când noi am ajuns la soluţia care reprezintă adevărul, ne-am şi fixat, dar în momentul în care ne-am fixat, am murit.// Acesta este tragicul pe care îl reprezintă istoriceşte metafizica”¹⁷. Încheierea poate părea suprinzătoare, dar raţionamentul îl conduce pe filosof de la dinamica sufletească profund particulară şi individuală a fiecărui ins la decelarea caracterului tragic al metafizicii înseşi. Tragedie – metafizică – persoană. În această triadă terminologică adie un vânt socratic, în care orizonturile cosmogonice ale meditaţiei filosofice şi condiţia ontologică a omului îşi dau întâlnire în formula unei bavardări cordiale, menite să apropie, să facă din filosofare o chestiune la îndemână, aproape un eveniment monden, fără a-i anula grandoarea.

Această trăsătură a convingerilor şi procedurilor paideico-filosofice ale lui Nae Ionescu a avut un rol covârşitor în atracţia pe care au simţit-o faţă de discursul profesorului o serie de tineri eminenţi. După primul război mondial, sub impactul noilor sensibilităţi şi idei (bergsonismul, psihanaliza freudiană şi jungiană, noua sensibilitate religioasă exprimată de Miguel de Unamuno, de neotomişti, de existenţialismul german), atitudinile şi modelul discursiv naeionescian au găsit în rândul auditoriului său cultivat o sensibilitate pregătită pentru un astfel de demers. Concepte precum acela de autenticitate ori sinceritate au devenit centrale în gândirea lor, iar Nae Ionescu a fost unul dintre mentorii care, în universitate, au pariat pe retorica autenticistă, teoretizând-o chiar, în formula trăirismului.

Dar el a mai întreprins ceva. După cum observa un comentator,

„Nae Ionescu îndrăznise ceea ce în lumea Apusului însemna sinucidere garantată pentru un filozof sau pentru un publicist: să treacă prin filtrul gândirii creştine operele unor corifei ai raţionalismului, cum sunt Descartes, Spinoza, Kant şi toţi cei care le-au urmat întru uscăciune spirituală”¹⁸.

Desigur, în acest demers profesorul nu a fost deloc solitar, cum ar părea să sugereze fraza dinainte. La drept vorbind, demersuri asemănătoare, de criticare a gândirii de tip occidental de pe poziţii creştin-răsăritene, au exprimat – fiecare în felul său şi cu instrumente proprii – şi Nichifor Crainic, teoreticianul gândirismului, şi Lucian Blaga, autorul sistemului filosofic în cuprinsul căruia metafizica lua – în mod frapant – înfăţişarea naeionesciană a succesiunii unor modele culturale trecute în revistă cu procedurile morfologiei culturii¹⁹ -,

şi Dumitru Stăniloae, teolog în toată puterea cuvântului²⁰.

Cu toate acestea, Nae Ionescu rămâne particularizat, în demersurile lui scrise la nivelul publicisticii militante şi de la altitudinea catedrei universitare, de perspectiva mistică ortodoxă pusă de el în joc²¹.”

*

Acest citat amplu, din scrierea Doamnei Amalia Lumei, soţia scriitorului Ovidiu Pecican,

îşi are rostul ca cititorii acestui   Blog să ia cunoştinţă cu informaţii deosebit de valoroase.

Jeniţa Naidin