Rugăciunea, ajutorul meu

Sunt la Mănăstirea Rohia, în anul 2011,

în fața unei Icoane

pe care o consider ca fiind una din cele mai frumoase

picturi ale chipului  Maicii Domnului.

Eram cu Olimpia Bâlc și cu Elena Anghel.

 

*

Sper să vă fie de folos lectura acestor cuvinte minunate pe care vi le propun azi, 18 august 2012.

Urmare faptului că am observat mult timp efectele Rugăciunii, fiind atentă la realitatea acestor efecte, am decis să comunicăm  despre Rugăciune.  Ştiu că vor fi cititori care vor crede că activitatea despre care vorbesc, adică a ne ruga cât mai mult timp posibil, dar de fapt, în primul rând a ne gândi la Dumnezeu aproape  cu fiecare respiraţie, este cea mai benefică activitate a minţii.

Importante scrieri ştiinţifice din domeniul psihologiei cât şi din domeniul teologiei, dar şi cărţi scrise despre vieţile trăite pe pământ de sfinţi vorbesc despre rugăciunea neîncetată.

Mărturisesc că se ajunge greu la această stare, dar a te ruga neîncetat este o realitate ce aduce beneficii maxime omului. Vorbesc din proprie experienţă!

Când reuşim să avem mintea la Dumnezeu, practic unificăm simţirea noastră cu simţirea Lui, iar rezultatul este că ajungem la conştiinţa universală care vindecă toate bolile.

Ocupându-ne mintea cu rugăciunea în tot timpul şi în orice loc ne-am afla (în tot locul stăpânirii Lui) aspirăm în interiorul nostru la Dumnezeu. Practic, atât timp cât tindem lăuntric către Dumnezeu, de fapt ne rugăm.  Rugându-ne cu o conştiinţă clară, iubitoare de Dumnezeu, simţim cum în interiorul nostru suntem infiniţi, suntem Una cu tot Universul. Prin rugăciune ne comportăm în conformitate cu structura noastră natural umană şi realizăm o cerinţă subtilă omenească înnăscută. Ştim că  societăţile care au fost lipsite de elanul spiritual al rugăciunii au dispărut, iar astăzi e mai necesar ca oricând ca oamenii să se roage.

În cartea mea Scrisul şi Cititul, publicată în anul 2007, am scris un capitol, la paginile 105-122, intitulat:  Despre cum m-a ajutat pe mine Rugăciunea.

Să citim câteva crâmpeie  pe care le-am selectat din acest capitol:

 

Rugăciunea este o lucrare nesfârşită,

 mai presus decât orice artă sau ştiinţă.

Prin rugăciune intrăm în legătură

 cu Fiinţa Cea fără de început

 sau, altfel spus, însăşi viaţa lui Dumnezeu

intră în noi prin acest canal.

Rugăciunea este un act de înaltă înţelepciune,

care întrece orice frumuseţe şi vrednicie.

În rugăciune aflăm sfânta încântare a duhului nostru.”

Arhimandritul Sofronie

Rugăciunea şi munca limpezesc mintea omului.

Este o frază pe care o auzim destul de des în ultimii ani.

Eu pot spune că am experimentat şi este adevărat: Rugăciunea şi munca limpezesc mintea. Mai mult decât atât, în ultimii ani am fost atentă şi am văzut efectele benefice la mai mulţi oameni din jurul meu care au făcut acest experiment şi anume: au însoţit munca lor de rugăciune.

După mulţi ani de practicare a rugăciunii pot spune câteva lucruri pe care le simt, le trăiesc în mod firesc. Rugăciunea înseamnă, pentru mine, faptul că îl consider pe Dumnezeu o persoană vie. Ea este ajutorul cel mai de preţ şi preocuparea mea constantă. Şi eu, cu ani în urmă, simţeam că sunt singură şi scriam tot timpul, chiar şi pe cărţile pe care le citeam: Doamne, cât de singură sunt!. Asta pentru că eram singură şi nu integrasem încă ideea de Dumnezeu aşa cum o simt în prezent.  Şi acum, când scriu, sunt singură, (şi acum, când reproduc ce am publicat în anul 2007, sunt singură, însă Îl simt pe Dumnezeu mai apropiat de mine ca oricând) dar simt că Dumnezeu m-a ajutat să am o stare de acceptare a situaţiei şi să nu mă mai simt părăsită, adică îmi spun sincer că  sunt cu Dumnezeu.

Acum pot afirma: niciodată nu suntem părăsiţi. Nouă ni se pare numai că suntem părăsiţi.

Privind în urmă, ştiu că rugăciunea mi-a fost de mare folos. Consider că am putut să depăşesc o oboseală  accentuată a sufletului, care s-a instalat acum câţiva ani, cu ajutorul rugăciunii şi al unei autoanalize sincere a interiorului meu. Nimic nu este mai greu, mai apăsător, pentru un om, decât să privească sincer în el însuşi, să îşi facă introspecţia. Acest lucru necesită o energie şi o perseverenţă aparte, dar, atât timp cât îţi recunoşti propriile dificultăţi şi le cauţi un remediu, Dumnezeu te ajută să rezolvi problema. […]

… dar eram conştientă şi de darurile lui Dumnezeu şi anume: rugăciunea, cărţile, cititul, scrisul şi Darul Lacrimilor. M-am folosit de aceste daruri şi am admis că este o perioadă din viaţa mea diferită de cea dinainte. […]

La toate acestea, în gândul meu, am răspuns cu următoarea rugăciune: Doamne, dă-mi putere să schimb ce se poate schimba, dă-mi răbdare să suport ce nu se poate schimba şi dă-mi înţelepciune să le deosebesc. […]

Mi-am spus în sinea mea că este momentul să îmi ajut altfel copii, în primul rând să mă rog pentru ei permanent, să ajut în alt fel pe cei din jurul meu. În ceea ce priveşte lecturile, am restrâns sfera de preocupări şi am continuat să citesc numai în domeniul spiritualităţii. Mi-am zis: este planul lui Dumnezeu pentru această perioadă din viaţa mea, iar alţi oameni sunt mult mai necăjiţi decât mine.

Am integrat un gând, pe care îl păstrez, şi anume: viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată, de aceea cât suntem aici, pe Pământ, să o trăim demn şi spre slujirea semenilor noştri. Consider că acest gând integrat ajută enorm orice fiinţă şi îl spun deseori oamenilor. Mi-a plăcut un  text dintr-o carte de rugăciuni şi vă propun să medităm la el: „Ceasul morţii fiecăruia dintre noi nu l-a făcut cunoscut Dumnezeu  nimănui, pentru că în atotînţelepciunea Sa a chibzuit să fim întotdeauna pregătiţi, cu vrednicie, pentru clipa morţii, să fim împăcaţi cu Dumnezeu, să nu ne lenevim la gândul că moartea este departe, dar nici să nu ne îngrozim la gândul că ea este aproape.”

Avem un text splendid al Sfântului Vasile cel Mare: „gândirea permanentă la moarte este suprema înţelepciune omenească”.

Sunt mănăstiri unde le este dată călugărilor o ascultare ca aceasta: să treacă pe la chilia fiecărui frate şi să spună: „Frate, vom muri!”     

Cu această stare sufletească senină, că suntem vremelnici aici, trăim mai uşor, mai smeriţi, mai înţelept. Evităm păcatul mândriei. […]   Am parcurs cu bucurie cărticica şi am  început să meditez asupra unor noi lucruri. Am întâlnit expresii care mi-au plăcut: picături de lacrimi. Eu, la modul cel mai concret şi personal, eram obişnuită cu şiroaie de lacrimi, cu spălarea obrazului. Citind noile texte ce au venit în viaţa mea, m-am gândit la faptul că conştiinţa morală este puterea sufletească aşezată de Dumnezeu în noi, putere care stă la baza legilor morale divine cunoscute şi ne învaţă ce e bine şi ce e rău. Apoi am gândit cum conştiinţa simte răspunsul simţului moral care se dezvoltă în ea prin practicarea poveţelor lăsate omului de Divinitate.

Cărţile sfinte ne dau îndrumări să deosebim conştiinţa psihologică, care este o funcţie de cunoaştere, de conştiinţa morală, care, pe lângă capacitatea de cunoaştere, ne ajută la îndumnezeire. Eu sunt de acord cu ce spun Sfinţii Părinţi, că singura metodă de vindecare a omului este cea ascetică fiindcă şi eu am aplicat şi aplic  în viaţa mea personală atitudinea aceasta. Pot spune că este foarte grea. Numai că până la urmă greutăţile şi suferinţele ne dau puterea spiritului.

Puterea spiritului, spiritul sacrului este o avere inestimabilă în viaţa omului. […]

            Acum sunt un om care reuşesc să îl am permanent pe Dumnezeu în minte şi să Îl iubesc în primul rând. Mărturisesc faptul că am ajuns aici cu greu, cu răbdare, după ani de zile de exerciţiu. Ştiu că m-a ajutat faptul că aveam în interior, ceea ce toţi avem, adevărul că Dumnezeu este sprijinul nostru real, iar adevărul sfârşeşte întotdeauna prin a ieşi la suprafaţă. Eu făcusem o întrerupere de mulţi ani în ceea ce priveşte mersul la Sfânta  Liturghie, practicarea spovedaniei, însă, în ceea ce priveşte rugăciunea, spuneam câteva rugăciuni, dar nu permanent, ci la nevoie, şi TATĂL NOSTRU doar seara. Deseori îmi aminteam de mama mea, care la orice lucru adăuga: „Dacă vrea Dumnezeu”, şi de tatăl meu care, când eram mici, ne citea din Sfânta Scriptură Cartea lui Iov ca să ne ajute să avem răbdare şi să nu ne supărăm cu nici un chip pe Dumnezeu indiferent ce ni se întâmplă.

Eu nu am început cititul în Biblie decât pe la patruzeci de ani când era fiul meu Florin  student în anul I (1992) la Filozofie şi a trebuit să cumpărăm o Sfântă Scriptură în casă pentru că avea el de citit.

Până atunci nu am avut o Biblie în casă. În copilăria mea Sfânta Scriptură stătea pe masa din camera părinţilor, era un exemplar vechi legat în piele de căprioară. În casa socrilor mei nu am văzut o Biblie.

Mai avusesem şi o idee năstruşnică în minte, nu ştiu de unde, precum că numai bărbaţii citesc în  Sfânta Scriptură, poate de la faptul că numai pe tatăl meu îl văzusem citind, dar pe mămica niciodată şi că preoţii sunt bărbaţi.  Doamne, cât de importantă este influenţa mediului în care trăim!.

Amintesc aici cum, în ultimii ani, ca şi în prezent, cărţile de rugăciune şi Sfintele Scripturi m-au însoţit şi mă însoţesc, iar ceea ce cred că m-a ajutat a fost faptul că, citind textele, le credeam şi puneam în aplicare învăţămintele din ele fără să mă îndoiesc.  Credinţa, încrederea m-au ajutat. Ceea ce pot să spun, cu toată răspunderea, mie nu îmi plac cuvintele din cărţile de rugăciuni în care omul e pus să se autoblameze. Psihologic nu e corect. Eu când citesc rugăciunile din acele cărţi, evit  cuvintele peiorative.

Legat de încrederea în Dumnezeu , am să dau un exemplu: de când am citit în Sfânta Evanghelie după Marcu textul: „De aceea vă spun: Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre. Iar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele.” am crezut în faptul că o credinţă pură are puterea de a-şi realiza obiectivul prin ea însăşi. Aşa că rugăciunea poate fi o permanentă mulţumire. Azi, când scriu aceste rânduri, aşa gândesc: mulţumesc permanent Domnului pentru toate evenimentele vieţii, fiindcă ele au un rost, fie că sunt grele sau uşoare.

Sfântul Apostol Pavel afirmă că ceea ce la oameni este virtual la  Dumnezeu este real. Prin credinţă noi putem considera realizarea fermă a dorinţelor noastre legitime. Acele dorinţe care nu ne fac rău nici nouă, nici altora.

Ştim cu toţii că spovedania la un preot cu har, ca şi verbalizarea în faţa unui om care te ascultă cu inima, cu disponibilitate şi respectând confidenţialitatea (fie el, prieten, rudă mai în vârstă, consilier, psiholog, psihanalist) este sănătate sufletească.

[…]   Aşa încerc să rezolv ceea ce îmi revine să îndrept pentru că am greşit că nu i-am învăţat pe copiii mei anumite lucruri la începutul vieţii lor.  Într-adevăr, am avut serviciu foarte greu şi copiii mei au stat, când erau mici, o parte mare din timp cu alţi adulţi din familie. Regret că nu i-am învăţat să se roage când erau mici, nu i-am învăţat la vârstele potrivite (cam pe la cinci ani) despre autonomie, independenţă, sau despre faptul că orice om are un talent unic şi o manieră unică de a-l exprima. Ar fi fost bine să fi ştiut să le spun la timp că este un motiv pentru care se află în această lume şi că ei trebuie să descopere singuri care este acest scop. Să le fi spus la vârste fragede că doresc să îşi pună ei întrebarea în ce fel pot servi umanitatea şi multe altele. Constat că am evitat să mă rog dacă mă vedeau anumite persoane din casă pentru că am fost slabă, fricoasă, iar soţul meu era ateu.

Îmi asum neputinţele şi neştiinţele. Recunosc faptul că la o vârstă târzie am conştientizat că mă aflu pe Pământ pentru a-mi descoperi Sinele meu real, că adevărata mea identitate este una spirituală, şi că acum trăiesc o viaţă întrupată şi că toţi suntem aici pentru Univers şi nu pentru noi.

Eu nu vă pot spune în cuvinte lămuritoare că a nu ne adresa Divinităţii înseamnă a trăi mai greu, dar vă pot spune doar atât: Încercaţi să vă rugaţi. Mama mea spunea: „Încercarea moarte n-are.”   După ce vă rugaţi un timp, veţi vedea că aveţi un ajutor real şi că până acum nu ştiaţi despre ce e vorba fiindcă nu aţi apucat să gustaţi din acest mod de viaţă.

Rugăciunea m-a învăţat să stau de vorbă cu mine însămi în perioadele când tot aşteptam ajutor de la ceilalţi care erau împreună, unii cu alţii în timp ce eu eram şi sunt într-o singurătate extremă. […] poate, au şi ei suferinţele lor. În plus, nu au experimentat un munte de singurătate. [..] Bazează-te pe Dumnezeu şi acţionează respectând legile divine. După aceste gânduri, uneori scrise pe caiete, am ajuns la concluzia că suntem însoţiţi de îngeri şi că suntem şi noi în pereche cu Divinitatea. Am început să spun în gândul meu că în timp ce unii oameni sunt în „echipe”, aşa numesc eu unele perechi, şi eu sunt însoţită de spiritul lui Iisus Hristos şi de spiritele altor fiinţe care au creat pentru mine, pentru umanitate.  Am întâlnit perechi care s-au apucat să critice oamenii singuri în loc să mulţumească Domnului că ei sunt împreună. Era bine să îl întrebe pe cel singur dacă îl pot ajuta cu ceva, şi să vorbească cu el, nu despre el. Dar, mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt supărată pe nimeni.

Am să reproduc aici un text foarte frumos din Filocalie, vol.V: „Că prin multe ispite şi prin răbdarea lor se face omul încercat, şi prin aceasta îşi cunoaşte neputinţa sa şi puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunoştinţa neputinţei şi a neştiinţei sale, îşi dă seama că odinioară nu cunoştea cele ce le-a aflat acum şi că, precum pe acestea nu le cunoştea cele ce le-a aflat acum şi că, precum pe acestea nu le cunoştea odinioară şi nu ştia că nu le cunoaşte aşa sunt şi alte multe de care va primi poate cunoştinţă, după marele Vasile. Căci zice acesta: «Dacă n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu ştie că-i lipseşte iar cel ce a gustat din cunoştinţă ştie din parte că nu cunoaşte, şi cunoştinţa i se face pricină de smerenie. Şi iarăşi: Cel ce s-a cunoscut pe sine că este făptură schimbăcioasă niciodată nu se înalţă întru nimic.»  […]

Ştiinţele moderne şi cele oculte se împletesc în acest secol douăzeci şi unu şi, astfel omenirea are la dispoziţie o mare varietate de cărţi. Să luăm din ele fiecare ce ni se potriveşte şi ne aduce cunoaşterea pe care o putem noi integra în interiorul nostru unic.

Ştim că aspiraţia omului este să găsească modalitatea de expresie desăvârşită a fiinţei sale. Omul învaţă că lucrurile din afară nu reprezintă realizarea sa. Fiinţa sa adevărată este descoperită de lumina din interiorul lui.

Când descoperim scânteia divină din interiorul nostru, avem încredere în noi şi suntem senini.

[…]    Înainte de a vă mărturisi despre cum m-am ajutat eu cu învăţămintele din Biblie, vă propun să citim câteva cuvinte ale marelui psiholog C.G. Jung vorbind despre relaţia sa cu Dumnezeu:

„Omul nu se poate compara cu nimic: nu este nici maimuţă, nici vacă, nici copac…

Ca orice fiinţă, şi eu am  fost desprins din divinitatea infinită… Atitudinea religioasă a omului are un rol esenţial în terapia omului suferind sufleteşte.

Consider că toate ideile mele se învârtesc în jurul lui Dumnezeu ca planetele în jurul soarelui.”

Personal, am citit în ultimii cincisprezece ani anumite texte sacre din mai multe ediţii ale Sfintei Scripturi, dar, din anul 2002, mă folosesc de Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, 2001, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, atunci Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli.  […]

Vă mărturisesc că citind Biblia m-am descoperit pe mine însămi. A fost mijlocul principal pentru a mă cunoaşte, alături de lecturi din opere privind psihanaliza, psihologia, scrieri despre alte religii ale lumii sau ale unor lideri spirituali. […]

Învăţăm la orice vârstă. Eu am reuşit să pătrund lucrări grele la vârsta mea.

Şi Sfânta Scriptură este o lucrare grea la care însă revin mereu şi mereu. […]

 Încet, încet, am integrat informaţii care m-au ajutat să fiu ceea ce sunt, un om care am încredere în sinele meu, un om senin cu deplină stimă de sine. Pot spune, în cunoştinţă de cauză, că, precum vorbirea, sentimentele pozitive şi iubirea sunt înnăscute.  Avem posibilitatea să fim ceea ce suntem: o energie specială numită IUBIRE. În limbaj creştin, un „corp de slavă”, un templu al Duhului Sfânt.

Pentru a desfăşura activităţi, acelea pe care le putem face în diferite momente ale vieţii, în cele mai bune condiţii secretul este să lucrăm cu iubire.

Când iubirea nu există, iar munca e considerată doar un mijloc de subzistenţă, rezultatele nu sunt bune. Nu simţim oboseala când lucrăm cu iubire. Ori punem iubire în ceea ce facem, ori renunţăm să  mai facem acel lucru. Iubirea trezeşte toate energiile.

Gândurile şi emoţiile noastre antrenate adecvat ne pot face fericiţi.

Când suntem calmi, luminoşi, destinşi, facem din viaţa noastră o operă de artă.

La selecţia de mai sus, din cartea sus amintită, mai adaug o precizare cu privire la rolul scrierilor sacre în viaţa noastră.

Pentru mine, citirea şi înţelegerea, pe cât am reuşit, a Scripturilor lumii şi a altor scrieri sacre,

au fost adevărate medicamente ce mi-au vindecat sufletul şi trupul.

Am citit aceste scrieri cu o credinţă puternică în Dumnezeu!

Nu uităm ce a spus Rabindranath Tagore:

„Toată poezia, filozofia, ştiinţa, arta şi religia noastră sunt în slujba acestui lucru:

să întindă în sfere mai înalte şi mai largi cuprinsul conştiinţei noastre. Omul nu câştigă nici un drept prin faptul că ocupă un spaţiu mai mare; dreptul lui se întinde numai atât cât adevărul lui lăuntric, adică atât cât se întinde conştiinţa lui.”.

Închei comunicarea noastră de astăzi spunându-vă că veţi şti că aţi dobândit Rugăciunea neîncetată atunci când veţi fi

senini,

cu pace sufletească şi că simţiţi acea dragoste adevărată faţă de semeni care nu face presupuneri negative despre nimeni şi care ajută şi iartă necondiţionat.

Recunoştinţă şi Iubire dragi cititori!

18 august 2012  Jeniţa Dodiţă Naidin

Foto:  designerul Carmen Daniela PARAMON