Scrisoare către fiii mei


Dragii mei fii

Cu Gândul şi cu Rugăciunea vă ţin în palma mea, aşa cum ţin floarea aceasta de trandafir din fotografie,

încredinţându-vă lui Dumnezeu cu încredere sfântă.

Ştiu că nu sunt nici Domnitorul Neagoe Basarab,  ori scriitorul Gabriel Liiceanu,  sau  Preotul-scriitor Ioan Pintea,

dar întorcându-mă  de la voi, de această dată, mai mult ca oricând, am simţit nevoia să vă comunic câteva cuvinte.

Direct, faţă în faţă, cum am vorbit zilele trecute, nu mai putem, fiind la sute de kilometri distaţă de voi,

dar mă ajut cu acest mijloc modern, Blogul.

Ştiu că niciodată nu e prea târziu pentru ca fiinţele să comunice anumite lucruri din domeniul sufletului,

spun asta, fiindcă despre ajutorul infailibil al Fiinţei umane, ajutor care este  Inteligenţa Universală, numită Dumnezeu,

trebuia să vă vorbesc din momentul în care vă purtam în pântecele meu, nu acum când aveţi 38 ani, şi respectiv, 36 ani!

După cum v-am mai spus, când voi eraţi mici, eu nu mă rugam, nu ştiam că este necesar să mă ocup de universul meu interior, de fiinţa mea autentică, deci nu aveam cum să vă învăţ pe voi aceste lucruri, şi, de aceea v-am cerut şi vă cer iertare.

Doresc să ajungă la inima voastră aceste cuvinte.

Cred că aţi observat cum, în comparaţie cu alte întâlniri ale noastre, eu am vorbit foarte puţin. Doresc să ştiţi că, atât timp cât am fost în preajma voastră, ca şi acum când sunt departe, am vorbit, şi vorbesc, în gând, cu Dumnezeu despre voi. Aşa m-au învăţat Vieţile Sfinţilor.

La vârsta mea, de peste 60 ani, am, însă, clar în minte faptul că venirea pe lume a unui om, deci şi a voastră, este un eveniment cosmic. Fiecare om se naşte purtând o marcă, un simbol, o semnătură înscrisă în arhetipul aflat la originea noastră. Aceasta este fiinţa noastră esenţială, programată iniţial de Mintea Cosmică.

Aţi observat că nu v-am întrebat ce greutăţi poartă sufletul vostru, dar mi-am păstrat sufletul deschis şi m-am rugat, în tăcere, din toată inima mea, pentru că am ajuns la concluzia că totul este să adresăm Rugăciunea noastră către Dumnezeu. V-am privit ştiind că şi voi, ca toţi oamenii, aveţi scânteia divină în voi, aveţi Sfântul Duh în voi, v-am privit cu tot respectul şi dragostea, ca şi cum L-aş fi privit pe Dumnezeu, rugându-vă să aveţi grijă de voi.

După cum ştiţi, în perioada asta cât am fost la voi, printr-o întâmplare de la Dumnezeu, am fost, împreună cu Doamna Anda, de faţă când soţul ei şi-a dat sufletul. Cine s-ar fi gândit la aşa ceva! În acea seară, Anda mă rugase să merg cu ea la Biserica Sfânta Vineri-Drumul Taberei, de lângă bloc, după cum ştiţi, ca să participăm la o Conferinţă ţinută de foşti deţinuţi politici, oameni trecuţi de 85 ani, în prezenţa multor oameni, mai ales tineri, în faţa Altarului, iar când ne-am întors, am fost martore la un eveniment cosmic: desprinderea unui suflet de trupul fizic.

Aceşti oameni, trecuţi de 80 de ani vârstă, au fost căsătoriţi peste 50 de ani! Ea nu ştia cum să îi mulţumească lui Dumnezeu că nu era singură în casă cînd sufletul Domnului Eugen a plecat la Cer, în altă dimensiune, lăsând-o singură, în grija Tatălui ceresc. În acele momente, în noaptea de Duminică, 30 septembrie spre 1 octombrie 2012, eu Îl întrebam pe Dumnezeu de ce m-a dus acolo. Mi-a răspuns: Ca să ajut. Mi-a dat Dumnezeu putere şi răbdare, am fost de ajutor şi Îi mulţumesc.

Pentru că era foarte credincios, Domnul Eugen şi-a presimţit Plecarea, iar manifestarea faţă de mine, ca musafir, cu care dintotdeauna discuta despre viața culturală și socială din țară sau de aiurea,  în zilele premergătoare, a fost că mi-a povestit, aşa dintr-o dată, şi cu detalii, despre moartea mamei sale şi a tatălui său, faptul că ambii săi părinți şi-au dat sufletul în braţele dânsului, despre boala dânsului de inimă din naştere, şi despre  infarctul suferit cu 25 ani în urmă, timp în care îmi arăta cum îşi ia de o viaţă tratamentul de inimă cu conştiinciozitate. Auzind toate astea, Anda mi-a spus în bucătărie: Jenița, oare ce l-o fi apucat pe Eugen să își amintească asemenea lucruri!  De altfel, în acea Duminică dimineaţă i-a spus Andei, când noi plecam la Sfânta Liturghie, că îşi va lua o doză dublă de medicamente că prea se simţea rău de vreo două luni de zile, dar nu vrea să fie chemat medicul (lasă Anda că știu eu cum mă simt).

Când ne-am întors de la biserică dânsul dormea.  Apoi a fost în vizită un tânăr student, Bogdan-Paul Gh. Lica,  fiul unor prieteni ai mei de la Vaslui, cu care Domnul Eugen a vorbit despre laptopul său şi s-au înţeles  să se mai întâlnească ca să îl mai ajute cu internetul, iar seara, când ne-am întors de la Conferinţă îşi trăia ultimele ore de viaţă terestră.

În după-amiaza zilei de 28 septembrie 2012, când mi-a povestit despre părinţii dânsului, pentru că obosea când vorbea şi era palid, chiar mi-a trecut prin minte: Doamne, oare Domnul Eugen va pleca la Domnul cât sunt eu în Bucureşti?, dar imediat am alungat acest gând venit, din Astral, ca un fulger.

Acest gând, nu l-am spus atunci, m-a şocat că a venit în mintea mea. Acum, după cele întâmplate,  îmi dau seama ce sincronicităţi face Mintea Cosmică cu minţile noastre umane, cum ne trec prin minte tot felul de gânduri venite din Mentalul colectiv, din Câmpurile Universului, poate cu scop de a ne pregăti psihicul, fără ca noi să fim conştienţi de evenimentele viitoare la care vom participa.

Acum, am să vă invit cu dragoste de mamă să citiţi, când aveţi timp, cum defineşte VIAŢA un savant pe care îl preţuiesc foarte mult, rugându-vă să aveți grijă de VIAȚA voastră. Nu ştiu de unde, şi nici nu vreau să arăt falsă modestie, păstrând tăcere, dar când am citit câteva din cărţile acestui om, am găsit atâtea idei pe care eu le aveam şi le am în minte, încât am rămas uluită. Am atribuit totul lui Dumnezeu. Al Lui e meritul, El ştie de unde le am, că nu le-am învăţat la facultate.

Iată ce răspunde medicul și omul de știință  Dumitru Constantin Dulcan la întrebarea: Ce este Viaţa?

„Într-o exprimare mai mult metaforică, viaţa este un continuu acum până în clipa ultimului expir.

Viaţa este experienţa terestră a Spiritului. Este trecerea prin substanţă a Spiritului etern pentru a învăţa să-i depăşească inerentele ei limitări. În acest sens, viaţa ne apare ca o ucenicie a Spiritului la şcoala lumii concrete.

Prin om, viaţa este forma prin care Universul se exprimă în cuvinte. Prin viaţă s-a întrerupt tăcerea minerală şi s-a animat Universul.

Viaţa este un miracol prin care materia sub formă de substanţă se perpetuează şi se autoconservă pe durata unui destin.

Viaţa este o formă de existenţă raţională, inteligentă a materiei. Este ceea ce numim Dumnezeu, pentru că este singura Sursă de emanaţie a raţiunii în Univers.

Din punct de vedere ştiinţific, viaţa este o ordine în dezordine, o negentropie într-un univers entropic.

Viaţa este prin esenţă comunicare activă, nu pasivă, deoarece, ca biosistem deschis, are nevoie de o permanentă comunicare cu mediul, ca sursă de energie, de substanţă şi de informaţie. Pentru îndeplinirea funcţiilor metabolice şi de perpetuare, este de asemenea nevoie de o comunicare permanentă la nivel intracelular, extracelular. Între membrii aceleiaşi specii, ca şi între specii.

Viaţa este un miracol atât la nivel microscopic, cum ar fi cel al bacteriilor şi al virusurilor, cât şi la nivel macroscopic, luând ca exemplu organismele pluricelulare. Un alt exemplu poate fi edificator. Se apreciază că într-o celulă din organismul nostru se petrec circa 100.000 de reacţii pe secundă. La miliardele de celule existente în structura noastră, este uşor de înţeles ce univers uriaş de reacţii trebuie să fie sincronizate, ordonate, amorsate sau inhibate pentru ca o fiinţă de complexitatea organismului uman să fie în permanenţă funcţională.  Să adăugăm apoi că toată această extraordinar de complexă „uzină” lucrează în afara oricărei intervenţii conştiente.

Cine o dirijează? Sistemul nostru nervos vegetativ – ne răspunde ştiinţa. Dar în primele 3 minute după expierea unui om, toate celulele noastre nervoase sunt încă   funcţionale.  Ce lipseşte ca viaţa să poată continua? Materia, substanţa din care suntem „fabricaţi” este încă acolo, cu integritatea anatomică păstrată, doar viaţa ne lipseşte. Şi aşa ajungem la concluzia că viaţa este „ceva” pus în materie.

Când nu ne vom mai război cu acest „ceva”, când vom încheia o pace definitivă, atunci viaţa noastră va fi împlinită.

De ce nu vedem cu uşurinţă acest „ceva”?  Pentru că nu avem decât o dovadă indirectă a existenţei sale, locul său fiind în altă dimensiune decât aceea care este accesibilă simţurilor noastre.  Despre această dimensiune vorbesc marile religii, marii maeştri spirituali şi, mai nou, fizica cuantică. În naivitatea noastră, cultivată de ştiinţele secolului al XIX-lea, reducem existenţa lumii la universul solid, accesibil simţurilor noastre. Ştim însă bine acum că ceea ce nu se vede nu înseamnă că nu există…”.

 

După ce aţi citit cuvintele medicului Dumitru Constantin Dulcan am să vă spun, legat de „Marea Trecere” a Domnului Eugen Niculescu, că,  Anda mi-a spus când dânsul nu mai ţipa de durere, aşa cum ţipase trei sferturi de oră:  gata, şi-a dat sufletul Eugen, şi stătea cu mâinile pe faţa lui mângâindu-l, eu, ţinându-i  lumânarea, după cum mă rugase ea, am observat, cum un timp,  –poate acele 3 minute de care vorbeşte medicul-savat-,   Domnul Eugen a mişcat buzele, parcă vroia să vorbească,  când i-am aşezat mâinile pe piept ca la rugăciune a mişcat mâinile.  Apoi, senin la faţă, s-a liniştit. Noi am chemat vecinii, iar administratorul de bloc a chemat firma de pompe funebre pentru a se ocupa mai departe de trupul neînsufleţit.

Iată ce este viaţa unui om! Îşi lasă trupul aici pe Pământ, iar sufletul pleacă în Călătorie…

În încheiere, un gând:  S-a spus de către mari medici, cercetători în domeniul neuroştiinţelor că Iertarea este condiţia unei vieţi sănătoase. Orice ni se întâmplă în viaţă,  să iertăm!

Vă iubesc din tot sufletul,  mama

Bistriţa,  Duminică,  7 octombrie 2012  Jeniţa Naidin

*

Acum fiii mei au 41 şi respectiv 39 ani!

26 februarie 2016      Jeniţa Naidin