Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan

 

 

Preotul Liviu Şugar semnează, în Ziarul Răsunetul-Bistriţa, sub titlul:

„Sfinţii Trei Ierarhi:

Vasile, Grigore şi Ioan – rolul lor determinant în credinţa şi cultura creştină

Sărbătoare la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Bistriţa”,

cuvintele pe care le-am preluat din publicaţia susamintită, pentru cititorii  Blogului meu.

Vă invit la o lectură de suflet şi învăţătură preţioasă pentru noi toţi, dar mai ales să ştie tinerii că aceşti Trei Ierarhi sunt modele de comportament spiritual demne de urmat.

Despre Grigore Teologul am scris  şi eu mai demult, iar astăzi amintesc câteva fragmente.

Iată scrierea importantă  a Preotului  Liviu Şugar ce o aduc în Atenţie:

„Viaţa şi apoi istoria i-a aşezat în secolul IV creştin. Un secol pe care l-au umplut cu slava vieţilor lor pline de credinţa cucernică, de trăire profundă, dar şi de cugetare uimitoare, ceea ce a determinat posteritatea să eticheteze timpul luminat de ei Veac de Aur.
Sf. Trei Ierarhi sunt pe drept numiţi deschizători de drumuri în marile taine ale creştinismului, pentru că, într-o vreme în care se dădea lupta pentru lămurirea marilor taine ale creştinătăţii, ei şi-au pus întreaga viaţă drept gir al apărării acestor adevăruri, pe care le-au apărat în faţa oricui şi cu orice preţ.
Să nu uităm că vorbim despre fapte şi oameni de acum 16 veacuri şi mai bine. Că suntem în perioada de început a marilor sinoade ecumenice ce zguduiau lumea creştină. Că adevărurile ce ni le prezintă Sf. Trei Ierarhi nu erau încă elucidate. Că lumea de atunci putea uşor cădea în confuzii şi erezii. Dacă au biruit adevărul este meritul Duhului Sfânt care i-a luminat. Pentru noi, cei de azi, este uşor să apelăm la calculatoare şi în ele să aflăm răspunsuri la marile întrebări, să deschidem scrierile Sf. Părinţi şi să ne lămurim uimiţi de cât sunt de actuali. Dar nu trebuie să uităm o clipă că toate acestea s-au câştigat cu jertfelnicie, cu trăire adâncă şi mult ataşament faţă de cauza lui Hristos, Căruia i-au dăruit vieţile lor.
Este momentul să ne reamintim că cele două mari şi sfinte liturghii ale Bisericii Ortodoxe, în care regăsim toată frumuseţea trăirii liturgice, aparţin Sf. Ioan şi Sf. Vasile.
Într-o vreme în care a vorbi despre Sf. Treime putea deveni un risc iminent, Sf. Trei Ierarhi (în special Sf. Grigore, supranumit Teologul, pentru marile Cuvântări Teologice, dar pentru care a şi suferit până la jertfă) au dus cu demnitate lupta credinţei, chiar dacă Sf. Vasile se expune idolatrului împărat Valens, pe care-l uimeşte şi-l face să recunoască că viitorul creştinismului este o certitudine prin astfel de episcopi, iar Sf. Ioan Gură de Aur, împreună cu Sf. Grigore Teologul au scris cele mai frumoase tratate despre preoţie ca misiune a dăruirii întru Hristos. Sf. Ioan – cel ce asemeni Sf. Grigore – a ajuns în scaunul cel mai înalt al Patriarhiei Constantinopiolului, nu a înţeles să cedeze în faţa împărătesei Eudoxia şi a camarilei sale frivole, plină de lux şi perfidii. El şi-a făcut aliat poporul simplu şi credincios şi cetele pustnicilor ce coborau din munţi pentru a apăra pe Adevăratul Păstor.
Sf. Trei Ierarhi au trăit puţin – 50-60 de ani.

Niciunul dintre ei nu s-a bucurat de linişte şi comoditate.

Sf. Vasile cel Mare a fost şi rămâne modelul ierarhului implicat în opera samarineană, prin construirea şi administrarea de spitale şi azile, în care a investit toată averea sa.

Sf. Grigore a părăsit cea mai înaltă demnitate şi, dezamăgit de invidii şi trădări, s-a întors pe meleagurile natale şi cu fire-i poetică cultiva flori.

Sf. Ioan Gură de Aur a fost scos abuziv din scaun şi purtat în pribegie, undeva în Kukuz, unde, uimindu-i pe ostaşii puşi să-l surghionească, va termina spunând:

 „Slavă Domnului pentru toate”.
La un Congres teologic ortodox, ţinut în 1936, la Atena, s-a stabilit ca Sf. Trei Ierarhi să devină Patronii spirituali ai învăţământului teologic. Este un merit pe care ei şi l-au câştigat cu prisosinţă.”.

Preot  Liviu Şugar

(articol preluat din Ziarul Răsunetul din 30 ian. 2016)

 

 

Deci,

ieri, Sâmbătă, 30 Ianuarie 2016,  a fost Sărbătoare la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Bistriţa.

Lectura cuvintelor scrise  de Preotul Liviu Şugar mi-a aminit de cartea:

„Vulturul rănit Viaţa Sfântului Grigorie Teologul” scrisă de Stelian Papadopoulos, pe care am citit-o, am studiat-o şi despre care am scris un amplu eseu în Scrisul şi Cititul, prima mea carte autobiografică, eseu din care spicuiesc:

Am primit cartea Vulturul rănit, Viaţa Sfântului Grigorie Teologul într-un moment când îmi doream să citesc despre vieţile sfinţilor mai mult decât găseam în Proloagele primite de la duhovnicul meu, adică nu numai o pagină despre viaţa unui Sfânt, ci o carte întreagă. Atunci nu ştiam nici dacă există cărţi întregi dedicate vieţii vreounui sfânt, aşa cum citisem despre vieţile altor oameni de seamă, din alte domenii, (am citit, de exemplu, despre vieţile unor personalităţi cum ar fi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Eminescu, Giuseppe Verdi, C.G.Jung, Napoleon Bonaparte, Regele Carol I,  Sigmund Freud ş.a.).

Şi, iată, vine în casa mea cartea Vulturul rănit adusă de Doamnele Olimpia, Mia şi Tamara,  cu o dedicaţie de suflet şi mare sensibilitate, pentru ziua de 8 martie 2002.

Am început imediat lectura.

În ziua de Duminică, 26 mai 2002, când am terminat de citit această sfântă carte, am scris pe ultima pagină, ca o respiraţie, ceea ce am simţit:

Mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, pentru această superbă carte!

Opera autorului Stelian Papadopoulos, tradusă în româneşte de preotul Constantin Coman, mi-a stârnit profunde gânduri.

Toată cartea prezintă un mod de viaţă exemplar. Parcurgând-o, părinţii şi-ar înţelege mai bine copiii, profesorii şi-ar înţelege mai bine elevii.

Deşi Sfântul Grigorie Teologul a trăit în anii 328-390 după Hristos, deci acum 1600 de ani, suferinţele lui se aseamănă cu ale noastre şi nu vorbim aici de intensitate pentru că fiecare suflet, numai el ştie ce simte, iar suportul nostru, al tuturor, îl reprezintă faptul că Iisus Hristos Omul a suferit mai mult decât noi toţi la un loc.

[…]

 

M-am autoexilat în 28 iulie 2000 la sute de kilometri distanţă, în Bistriţa, plecând din Bucureşti, oraş în care am trăit douăzeci şi opt de ani şi în care copiii mei, în vârstă de 26 ani şi 23 ani, au rămas.

Am plecat pentru că am fost rănită, iar iubirea de Dumnezeu m-a salvat.

Iubirea mea pentru Dumnezeu nu este deloc incompatibilă cu iubirea pentru ştiinţă.

Afirm acest fapt deoarece există încă oameni care au nevoie de această precizare.

Oameni demni de tot respectul meu, ştiindu-mă autoare de cărţi juridice şi ancorată în social atâţia ani, auzind că în prezent sunt preocupată de probleme de spiritualitate, în special de religie, s-au mirat şi mi-au spus cu teamă:

„ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?”

Cu alte cuvinte, nerostite, ci subînţelese, mă întrebau:

„V-aţi îmbolnăvit atât de rău?”.

Eu le răspund acum: da, rănirea sufletului este o îmbolnăvire şi credinţa puternică în Dumnezeu, însoţită de acţiuni adecvate, ne redă sănătatea. În cazul meu acţiunile au fost: lectura cărţilor sfinte şi despre funcţionarea sufletului, apropierea de un preot cu har, faptele bune, iertarea celor care m-au rănit.

Ei bine, să ne obişnuim cu faptul că viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată

şi, că, pe parcursul ei, Dumnezeu ne dă încercări şi preocupări de tot felul.

Eu am fost rănită pentru a întrerupe o activitate şi a mă ocupa de altceva. Oamenii simpli spun: tot răul spre bine. Ştie Dumnezeu de ce ne dă un anumit drum în viaţă.

Dar să revin la Vulturul rănit.  Am parcurs cartea aceasta cu o dragoste imensă, cu smerenie şi am trăit bucuria că unele idei citite sunt şi trăirile mele sufleteşti iar altele, întâlnite prima dată, m-au emoţionat şi m-au pus pe gânduri.

Din această lucrare nu desprindem numai viaţa Sfântului, dar şi multă istorie.

Este vorba de domnia unor împăraţi romani, de momente din viaţa creştinilor.

 

[…]

 

Am mai spus şi în altă parte, regret enorm că nu i-am învăţat pe copiii mei, când erau mici, să se roage, chiar dacă era comunism. Regret şi că nici ceilalţi adulţi care m-au ajutat la creşterea lor nu i-au învăţat să se roage. Le cer iertare copiilor mei din suflet.

Sfântul a crescut într-o casă părintească în care intra multă lume din toate păturile sociale şi care l-a ajutat să se formeze.

Mă gândesc acum că, dacă aş fi citit aşa o carte când erau copiii mei mici, aş fi ştiut cum să procedez să primim oameni în casă. Ar fi fost de folos copiilor noştri. Intuitiv simţeam că ar fi de folos familiei o relaţionare bună cu alte familii, dar nu am avut cunoştinţele necesare să acţionez adecvat în acest sens, practic, nu vroiam să îl supăr pe tatăl lor, şi fără acordul lui, nu acceptam vizite şi nu invitam.

De copil, Sfântul Grigorie a urmat şcoli importante şi, după obiceiul vremii, care cerea ca „odraslele familiilor bogate să fie însoţite la studii şi de pedagogii lor”, a fost însoţit de îngerul păzitor Carterie care a supravegheat educaţia duhovnicească a tânărului şi i-a inspirat viaţa îngerească a monahilor. Profesorii i-au insuflat o mare dragoste pentru carte, mama l-a informat mai târziu despre ceea ce se hotărâse când era mic, anume că l-a închinat lui Dumnezeu, că amândoi au răspundere.

Splendid!

Astăzi, tratatele de psihologie pledează în favoarea comunicării directe cu copilul, dimensiune pierdută în timp, pentru că în trecut acest fapt se practica. Mă întreb, cum de era lumea mai ştiutoare atunci cu privire la comportamentul faţă de sufletul omului? Înseamnă că noi am ştiu dintotdeauna totul, dar trebuie să ne reamintim.

 

[…]

 

Am să mai amintesc aici câteva din cuvintele Sfântului când răspundea la ispitele din visul dat de Dumnezeu în care i s-a arătat drumul pe care trebuia să-l urmeze: „… îmi este de ajuns puţină pâine. Mâncarea simplă. Mâncarea sărăcăcioasă şi apă. Aşa îmi voi păstra mintea trează. […] Ce să fac cu palatele, de vreme ce eu încap într-o cămăruţă? Niciodată n-am dorit să locuiesc în palate strălucitoare. Nici să am pământuri ale mele, câmpuri sau păduri, turme de oi sau capre… […]  Este lucru cumplit să ai sclavi. […] Toţi suntem la fel, din acelaşi aluat. […] Iar onorurile din partea oamenilor se pierd în vânt. Ce să fac cu ele? Slava omenească se stinge cât ai clipi din ochi. La fel şi puterea şi funcţiile. Le dispreţuiesc, pentru că toate sunt înşelătoare! […] vorbesc despre înţelepciunea pe care o voi pune la picioarele lui Hristos. Nu va fi spre slava mea.”

Astfel a intrat Grigorie în marea luptă a vieţii.

Studiile superioare şi le-a făcut în perioada anilor când, în Biserică, situaţia era foarte critică.

 

[…]

În afară de lecţiile de filologie şi filozofie, Grigorie şi-a deschis spiritul său flămând de carte şi spre alte domenii: astronomie, geometrie şi aritmetică. Acestora însă nu le-a consacrat mult timp. Cel mai mult timp îl închina filozofiei. Oricum, a dobândit o bună pregătire şi în celelalte ramuri. La vremea aceea se considera că filozofia este chintesenţa cunoaşterii, cununa tuturor ştiinţelor. […]   Spiritul său sorbea însetat gândirea lor, însă nu fără discernământ. Auzind sau citind părerile lor, punea imediat în funcţiune rafinăria proprie. Era el însuşi cea mai puternică rafinărie spirituală a timpului. Orice auzea trecea neîntârziat prin filtrele proprii. […] De aceea gândirea filozofică nu numai că nu i-a slăbit credinţa, ci, indirect, i-a întărit-o şi confirmat-o.

 

[…]

Aceşti fraţi, plecaţi băieţandri, care se întorceau acum bărbaţi în toată puterea cuvântului, au fost întâmpinaţi de Nonna, mama lor, cu un cântec de mulţumire lui Dumnezeu exprimat prin şirul de lacrimi cristaline.

Citim în carte cuvinte care ne luminează pe toţi: „Marii bărbaţi se îndeletnicesc şi cu lucrurile mărunte. Aşa ajung în stare de cele mari.

Grigorie a început întâi de toate prin a-şi ajuta părinţii.

[…]  Toate acestea presupuneau însă luptă până la biruinţă sau până la moarte. Iar Grigorie ştia aceasta. Precum ştia bine şi că pentru a birui fiara trebuie să înduri multe şi să fii gata de jertfe. Jertfă deci!

[…] Nu voia să se păgubească de isihie şi de dumnezeieştile ei daruri, dar nu trebuia nici să tăgăduiască lupta pentru teologie. Isihia îl fermeca. Teologia era o îndatorire sfântă. S-a luptat mult, cu sine şi cu Dumnezeul său, dar a găsit soluţia: va urma calea de mijloc. Între cei necăsătoriţi şi cei căsătoriţi, între sihaştri şi mireni. Cei dintâi se retrag din lume, trăiesc o viaţă aspră şi aparte, îngrijindu-se doar de suflet, sunt senini şi gânditori. Cei de pe urmă trăiesc viaţa cea obişnuită, fiind părtaşi necazurilor lumii, pierzându-şi liniştea şi îngrijindu-se de sufletele celorlalţi. Cei dintâi – văzători de Dumnezeu. Cei de pe urmă – făptuitori. Grigorie, urmând calea de mijloc, încerca totdeauna să ia de la isihaşti cele înalte şi de la făptuitori iubirea. Aşa şi-a rezolvat din clipa aceea marea lui problemă: o să rămână necăsătorit, însă va lucra în lume, păstorind şi teologhisind.”

 

[…]

 

Aşa că şi-a asumat greutatea ei. Asceza i-a dus pe amândoi, pe Grigore şi pe Vasile, să îşi vadă limpede sinele lor şi îşi povesteau înfricoşătoarele luminări.

Eu pot afirma, din proprie experienţă că asceza ne facilitează introspecţia şi ne ajută să ajungem la Sinele nostru real.

Când i s-a cerut să se pronunţe cu privire la calităţile celor ce vor să fie dascăli ortodocşi, el a spus: „Să ştiţi însă că dascălii ortodocşi sunt cu adevărat aceia care mai întâi se străduiesc să se curăţească, să se lumineze, să înveţe, să se apropie de  Dumnezeu, să se sfinţească. Aceştia pot mai apoi să caute să-i curăţească pe ceilalţi, să-i înveţe, să-i lumineze, să-i sfinţească să-i unească cu Dumnezeu. Dascălii ce urmează această rânduială sfântă pot să teologhisească ortodox. Ca să nu vă înşir multe, luaţi bine aminte la aceste puţine lucruri despre credinţă: firea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh nu se împarte, una este.”

Citind cele de mai sus, ne gândim cum la fel trebuie să se pregătească un psihanalist, un psiholog, un consilier, pentru a putea ajuta oamenii. Modelul este singurul, după părerea mea, demn de urmat.

 

[…]

 

Întors din coliba sa, Grigorie le explică cum în viaţa noastră deasupra tuturor trebuie să aşezăm Duhul Sfânt. Astfel călăuziţi, lumina dumnezeiască ne umple fără a se poticni de trupul nostru.

Vine o vreme când nu mai putem purta greutatea îndatoririlor noastre. Aşa a venit şi momentul bătrânului Grigorie, tatăl Sfântului Grigorie Teologul, care a plecat la Domnul.

Păstrez cu umilinţă şi smerenie proporţiile, dar ştiu ce moment greu, ce istovire simţeam când am hotărât să plec din Bucureşti, în vara anului 2000. Am murit atunci, aşa cum murim de atâtea ori în viaţă, mă refer la acele morţi pentru a trece în alte etape ale vieţii. O altă moarte semnificativă mai avusesem în 12 noiembrie 1992, şi Dumnezeu ne naşte din nou pentru o altă misiune şi toate misiunile, în şirag, alcătuiesc menirea întreagă pentru care vieţuim aici, pe Pământ, în trup. Vine însă şi moartea trupului şi cu asta încheierea unei etape când sufletul, atât de greu încercat pentru fiecare din noi, se eliberează de vehicolul său şi pleacă în Eternitate.

Nu putem contesta suferinţa nici unui om. El însuşi, omul, îşi ştie chinurile, şi Dumnezeu. Dumnezeu ne dă suferinţa cu un rost. Să-l iubim deci pe Dumnezeu necondiţionat.

Am să revin la viaţa Sfântului Grigorie Teologul, constatând cu plăcere că îşi făcea permanent introspecţia. Găsim scris: „A făcut judeţ cu sine însuşi.”

Despre cum se ruga, să citim împreună un crâmpei: „Rugăciunea îi era plină de pocăinţă. Se manifesta slobod prin nesfârşitele lacrimi ce-i izvorau din ochi, se scurgeau pe vechea cămaşă şi adăpau apoi pietrele şi puţina ţărână a peşterii.”

Când am citit că mama lui a murit rugându-se în biserică, am scris dintr-odată pe marginea de sus a cărţii: Să te găsească clipa plecării în Marea Călătorie în biserică în timp ce te rogi, este superb!

Pe atunci femeile intrau în altarul bisericii, citesc.

 

[…]

 

Acum am să redau aici un răspuns al lui Grigorie, răspuns pe care l-a dat când a fost chemat în capitală.

Deschid o paranteză mai întâi. Cei ce au avut cu mine cândva o conversaţie legată de încheierea carierei mele în sistemul public de pensii ştiu de ce m-am oprit asupra acestor cuvinte ale Sfântului. Desigur, vă spuneam că fac aceste paralele păstrând cu sfinţenie proporţiile şi cu toată smerenia ce se cuvine. Închid paranteza.

Iată cuvintele Sfântului: „- Şi ce-aţi venit la mine oameni buni?! Nu vedeţi că-s un biet ţăran, care nu face de capitale şi de măriri?… Şi-apoi, aici în pustie, cu grădiniţa şi cu drumeţii, am uitat şi picul de retorică pe care-l mai ştiam; s-a dus teologia mea… Daţi-mi pace, fraţii mei, în pustia şi-n iubita mea sărăcie…”

 

Oricum, în jungla Constantinopolului Sfântul este primit cu pietre.

El însă a lucrat cu Dumnezeu în suflet şi în minte, a făcut totul pentru om şi mântuirea lui.

 

[…]

 

Pe Sfântul Grigorie l-au sfătuit medicii să părăsească oraşul, să stea în linişte şi să se odihnească. Mai găsim şi în zilele noastre asemenea îndrumări.

Uneori găsim în carte cum îl întreba pe Hristos: „Mai am şi altele de îndurat, Doamne, în străinătatea asta?” Şi în zilele astea ne întrebăm aşa unii dintre noi. Eu ştiu că de la tristeţe ţi se taie picioarele, nu mai poţi merge şi rămâi numai cu gândurile. Frica, grijile fără rezolvare în timp rezonabil, lipsa afecţiunii timp prea îndelungat, ne paralizează.

Împăratul Teodosie aflase despre Grigorie că este „o minte mare, dintre cei mai autentici ortodocşi.” Acesta însă socotea că tronul cel mai înalt era sihăstria şi se ruga neîncetat la Dumnezeu să îl lumineze. Se ocupa cu studiul şi rugăciunea. Le spunea credincioşilor despre teologhisire: „Este înfricoşător şi primejdios lucru să se apropie cineva de Preacuratul Dumnezeu, fără ca el însuşi să fie curat.” Oamenii îl întrebau cât de des să se îndeletnicească cu Dumnezeu, iar el le răspundea: „De poţi să-L ai pe Dumnezeu în mintea ta mai des chiar decât răsufli.”

Mă gândesc acum la cărţile lui Serghei Nikolaevici Lazarev care în ultimii ani sunt citite de mulţi oameni. Acesta spune că „dacă noi nu ne vom schimba, vom muri. Pentru a ne schimba trebuie să avem idei juste, un comportament în concordanţă cu legile după care trăieşte universul, şi în primul rând să îl iubim pe Dumnezeu”.

 

[…]

 

În timp ce era Arhiepiscop şi Preşedinte al Sinodului Ecumenic s-a îmbolnăvit, nu mai putea să meargă pe picioarele sale.

Şi câţi dintre noi nu ştim, pe pielea noastră, ce înseamnă acest lucru!

Este un lucru greu să nu putem merge pe picioarele noastre, eu ştiu asta din proprie experienţă.

În timp ce Sfântul stătea aşa, bolnav, în chilia sa de episcop, un ucigaş a intrat la el. A fost salvat de tânărul Teofil care a fost călăuzit de Duhul Sfânt să ia sabia din mâna răufăcătorului şi l-a lăsat împietrit. Mai apoi, după plecarea oaspeţilor, Grigorie a plâns împreună cu cel ce voia să-l ucidă. Tulburătoare întâmplare! Iată cuvintele episcopului când i-a pus mâna pe creştet: „- Dumnezeu să te miluiască şi să te mântuiască, fiul meu. Mie, cel ce de-atâta vreme sunt al Lui şi sunt mântuit, nu mi-e greu să mă arăt bun chiar şi ucigaşului meu. Însă de acum ai grijă, caută să te faci bun, aşa cum se cade înaintea mea şi a lui Dumnezeu.”

Sfântul Grigorie Teologul pe când era Episcop al Constantinopolului era interesat de sporirea duhovnicească a creştinilor. Înainte să plece la Domnul, pe când avea cinci zeci şi cinci de ani, şi-a dat toată averea ca să nu-l mai îngreuneze nimic pe pământ.

Propun părinţilor, atunci când au această posibilitate, să dea copiiilor lor maturi încă din timpul vieţii locuinţe şi bunuri pentru ca să îi ajute să fie autonomi şi independenţi, iar ei, să se îndrepte mai degrabă spre creştere spirituală decât să se ocupe să ţină totul sub control.

 

[…]

 

Zicea în rugăciune: Doamne, fă cu mine precum voieşti!  Acum, în cărţile lui Lazarev găsim o rugăciune asemănătoare pe care şi eu o spun: În toate mă bizui pe voia Ta, Doamne!. Stătea în singurătate, dar lăsa şi o fereastră deschisă spre oameni.

Ca şi la începutul cuvintelor mele despre Vulturul rănit, când m-am referit la rănile sufletului meu, păstrând proporţiile, am să reproduc aici câteva cuvinte ale Sfântului în care m-am regăsit eu la plecarea din Bucureşti, în 28 iulie 2000: „- Dar ce s-a petrecut, oare, cu episcopii? Lesne m-au întronizat şi lesne m-au dat jos, de vreme ce lesne mi-au primit demisia… Unul nu s-a ridicat să mă ţină, să nu plec. Chiar nu însemn nimic pentru ei?… Dar ce să-i faci, asta mi-e răsplata pentru câte am făcut, pentru câte am suferit…”

Iată, mă îndrept către ultimele cuvinte pe care doresc să le scriu despre viaţa Sfântului Grigorie Teologul. În ultimii ani şi în ţara noastră sunt editate diferite cărţi privind comportamentul uman, una din ele privind modul cum primim supărările. Astfel ni se spune că, atunci când cineva ne-a supărat este bine să îi mulţumim pentru asta, fiindcă noi trebuie să-i fi produs mai întâi o supărare şi astfel conştientizăm şi ne îmbunătăţim. Eu personal aplic acest principiu. Fac introspecţie înainte de a reacţiona. Viaţa noastră depinde mult de felul cum reacţionăm la evenimentele ce vin pe Cale. Avem în comportamentul Sfântului exemplu de cum credea că, atunci când Dumnezeu îi dădea o supărare, înseamnă că el greşise cu ceva. Desigur, o să-mi spuneţi că Grigorie se raporta la Dumnezeu şi eu explic raportarea omului la om. Da, aşa este, fac această similitudine prin faptul că Dumnezeu lucrează prin om, şi omul are în el scânteia divină. Mai mult, când cineva mă supără, caut să înţeleg cu ce am supărat eu şi nu reacţionez imediat. Vizualizez mental persoana şi spun mental: Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Îmi cer iertare pentru ce ţi-am făcut eu ţie. Credeţi-mă, e o metodă foarte bună pentru a fi în armonie cu noi şi cu ceilalţi.

 

[…]

 

Sfârşitul vieţii Sfântului Grigorie Teologul a fost aşa cum a cerut la Dumnezeu: moarte liniştită, un om care să-i închidă ochii. Iar Dumnezeu îl ascultase şi aşternuse noianul de zăpadă, acoperind cărările…

Aici, vă invit cu dragoste să citim împreună:

”Cei cinci plânseseră în tăcere noaptea întreagă. Plânseseră în locul lumii întregi. Lacrimi de străpungere sufletească pe seama întregii Biserici, de vreme ce nicăieri nu se ştia că marele Teolog se află în pragul marii treceri, în pragul veşniciei. Şi îl va trece pe tăcute, însoţit de lacrimile a doi monahi, a doi păstori, şi ale unui truditor al pământului. El, ce cutremurase întreaga lume, […] înviase Ortodoxia, o înălţase şi o întărise, în cetatea de scaun a împărăţiei lumii acesteia şi pretutindeni, se stingea într-o colibă pustnicească, troienită de belşugul albului zăpezii, în tăcere. […] Trebuie însă să fi fost în a douăzeci şi cincea zi a lui ianuarie, când Biserica îi cinsteşte pomenirea. Lumea – Răsăritul şi Apusul – n-au ştiut nimic.

Sărmană omenire, care nu ţi-ai luat rămas bun de la marele tău călăuzitor!

Hristoase Împărate, cum ai rânduit astfel lucrurile?

 

***

 

Desigur, când am scris pentru volumul Scrisul şi Cititul, Editura Limes, 2007,  cele 16 pagini despre cartea VULTURUL  RĂNIT, am sintetizat cu greutate fiindcă totul este important în această operă. Nimic nu e umplutură, iar faptul că am conexat mereu cu viaţa sufletului meu, paginile s-au înmulţit, dar aici, astăzi, am selectat doar 4  pagini pentru a le alătura textului minunat scris de  Preotul Liviu  Şugar.

*

Astăzi,

Duminică, 31 ianuarie 2016,

este ziua în care acum 72 de ani se năştea sora mea MARIA.

La mulţi ani! Mărioara, aşa cum îţi spunea mămica noastră.

După cum sunt timpurile,  în care am ajuns să fim încă pe Pământ,

îţi trimit flori aici,

pentru că te afli la fiica ta, Letiţia, la sute de kilometri depărtare de mine şi de Adela,

surorile tale mai mici,  cate te iubesc.

Florile sunt din locuinţa  mea şi  din grădina Adelei.

Amândouă te îmbrăţişăm cu gândul, cu sufletul şi cu Dor.

Jeniţa Dodiţă Naidin