Stelianos Papadopoulos – Vulturul rănit

IMG_20170402_103237

 

 

Dragi cititori,

Astăzi vă propun un text,

pe care l-am  scris demult,

dar acum este uşor revăzut,

prin care vom avea o comunicare sufletească specială.

Pentru când veţi avea timp vă urez:

Lectură plăcută!

 

 

Am primit cartea Vulturul rănit, Viaţa Sfântului Grigorie Teologul într-un moment când îmi doream să citesc despre vieţile sfinţilor mai mult decât găseam în Proloagele, carte despre Vieţile Sfinţilor  adică nu numai o pagină despre viaţa unui Sfânt, ci o carte întreagă. Atunci nu ştiam nici dacă există cărţi întregi dedicate vieţii vreounui sfânt, aşa cum citisem despre vieţile altor oameni de seamă, din alte domenii, (am citit, de exemplu, despre viaţa unor personalităţi cum ar fi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Eminescu, Giuseppe Verdi, Carl Gustav Jung, Napoleon Bonaparte, Regele Carol I,  Sigmund Freud, ş.a.).

Şi, iată, vine în casa mea cartea Vulturul rănit adusă, în dar,  de trei Fiinţe credincioase: Mia, Olimpia şi Tamara, cu o dedicaţie de o sensibilitate cerească, pentru ziua de 8 martie 2002.

În ziua de Duminică, 26 mai 2002, când am terminat de citit această sfântă carte (ce are 322 pagini dense),  am scris pe ultima pagină, ca o respiraţie, ceea ce am simţit:

Mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, pentru această superbă carte!

Opera autorului Stelian Papadopoulos, tradusă în româneşte de preotul Constantin Coman, mi-a stârnit profunde gânduri.

Toată cartea prezintă un mod de viaţă exemplar. Parcurgând-o, părinţii şi-ar înţelege mai bine copiii, profesorii şi-ar înţelege mai bine elevii.

Deşi Sfântul Grigorie Teologul a trăit în anii 328-390 după Hristos, deci acum 1600 de ani, suferinţele lui se aseamănă cu ale noastre şi nu vorbim aici de intensitate pentru că fiecare suflet, numai el ştie ce simte, iar suportul nostru, al tuturor, îl reprezintă faptul că Iisus Hristos Omul a suferit mai mult decât noi toţi la un loc.

Cunoaştem şi exagerări cum ar fi de exemplu afirmaţiile unui filosof la modă azi, Osho, care spune că el a suferit mai mult decât Hristos. Nu pot să fiu de acord cu el în această privinţă, deşi, scrierile sale, pe care le citesc cu interes, ne oferă şi altă perspectivă asupra vieţii.

Am să revin la mine pentru a spune că, păstrând proporţiile, m-am regăsit în litera şi duhul acestei cărţi încă de la început, când autorul spune:

Vulturul rănit a fost tipărit până acum în patru ediţii. A ajuns la inimile oamenilor foarte repede, chiar dacă a fost rănit. Şi le-a cucerit, deoarece, dincolo de suferinţele lui, nu numai că a rămas vultur, ci, în plus, şi-a mărit aripile.

De aceea, iubite cititorule român, cartea aceasta este pe măsura ta. Ai suferit decenii de-a rândul. Ai fost chinuit în multe feluri şi ai suferit multe nedreptăţi, dar ai rămas în picioare, drept. Ţi-ai păstrat aripile, precum marele vultur Grigorie Teologul. Acum eşti pregătit să le deschizi. Deja adulmeci cerul libertăţii şi ai păşit pe drumul greu al creaţiei. Să nu uiţi însă că cea mai mare creaţie este cea spre care te conduce Vulturul Rănit – iubirea pentru Dumnezeu şi pentru oameni.”

 

M-am autoexilat în anul 2000 la sute de kilometri distanţă, în Bistriţa, plecând din Bucureşti, oraş în care am trăit douăzeci şi opt de ani şi în care copiii mei care erau adulţi, atunci în vârstă de 24 şi 26 ani, au rămas. Eram lipsită de forţa de muncă pe care o avusesem până atunci şi credeam că voi mai sta câteva luni pe Pământ, atât cât să mi scriu memoriile.

Am plecat pentru că am fost rănită, iar iubirea de Dumnezeu m-a salvat. Iubirea mea pentru Dumnezeu nu este deloc incompatibilă cu iubirea pentru ştiinţă. Afirm acest fapt deoarece există încă oameni care au nevoie de această precizare. Oameni demni de tot respectul meu, ştiindu-mă autoare de cărţi juridice şi ancorată în social atâţia ani, auzind că în prezent sunt preocupată de probleme de spiritualitate, în special de religie, s-au mirat şi mi-au spus, la telefon,  cu teamă:

„ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?”

Cu alte cuvinte, nerostite, ci subînţelese, mă întrebau: „V-aţi îmbolnăvit atât de rău?”. Eu le răspund acum: da, rănirea sufletului este o îmbolnăvire şi credinţa puternică în Dumnezeu, însoţită de acţiuni adecvate, ne redă sănătatea. În cazul meu acţiunile au fost: lectura cărţilor sfinte şi despre funcţionarea sufletului, mers când se poate, nu exagerat, la Sfânta Liturghie, comunicarea cu un preot cu har, faptele bune, iertarea celor care m-au rănit.

Ei bine, să ne obişnuim cu faptul că viaţa nu ne-a fost dată ca să nu ne poată fi luată şi că, pe parcursul ei, Dumnezeu ne dă încercări şi preocupări de tot felul. Eu am fost rănită pentru a întrerupe o activitate şi a mă ocupa de altceva. Oamenii simpli spun: tot răul spre bine. Ştie Dumnezeu de ce ne dă un anumit drum în viaţă.

Dar să revin la cartea: Vulturul rănit.  Am parcurs cartea aceasta cu o dragoste imensă, cu smerenie şi am trăit bucuria că unele idei citite sunt şi trăirile mele sufleteşti iar altele, întâlnite prima dată, m-au emoţionat şi m-au pus pe gânduri.

Din această lucrare nu desprindem numai viaţa Sfântului, dar şi multă istorie. Este vorba de domnia unor împăraţi romani, de momente din viaţa creştinilor.

Pe atunci, tatăl lui Grigorie Teologul, pe nume tot Grigorie, nu era creştin, se închina Fiinţei celei Preaînalte, dar urmare unui vis, şi a rugăciunilor soţiei, Nonna, trece la creştinism la vârsta de cincizeci de ani. La botez a fost inundat de o lumină dumnezeiască. Era semnul că avea să devină preot. Soţia s-a bucurat: „Se înţelege bucuria care a cuprins-o pe Nonna. Inima ei devenise mai tânără şi zburda din trecut în prezent şi de aici la cer. A fost cuprinsă în întregime de cântare de slavă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu.”

După ce a devenit creştin, tatăl lui Grigorie Teologul şi-a schimbat comportamentul. Iată, un exemplu viu de viaţă creştină, psihologic vorbind, în cele ce urmează: „Viaţa lui Grigorie s-a schimbat radical. Pământurile întinse pe care le avea, casele încăpătoare, sclavii care lucrau pe ogoarele sale, mobilierul scump şi obiectele preţioase din casele sale, toate deveniseră altfel. Le vedea altfel. Îşi pierduseră valoarea. A rămas proprietar de pământuri, dar nu-i mai exploata pe sclavi. Le dădea multe lucruri. Nu mai era aspru cu ei. Chiar şi atunci când se mânia şi trebuia să-i certe şi să-i pedepsească, o făcea cu cumpătare şi cu dragoste. Nu mai putea să-i urască. Îi iubea pe cei din jurul său şi se străduia pentru binele lor. Mai târziu, avea să ofere o parte din proprietatea sa pentru a se zidi o biserică măreaţă.”

Mama Sfântului, Nonna, s-a rugat la Dumnezeu să-i dăruiască un fiu, deşi avea aproape cincizeci de ani. A văzut în somn că va naşte, a văzut cum arăta copilul şi ce nume va purta. „Femeia în vârstă devenise fată tânără. Aşa simţea. S-a pregătit pentru venirea lui Grigorie, care avea să devină marele Teolog al Bisericii.”

De mic tatăl l-a învăţat primele litere, mama primele rugăciuni.

Am mai spus şi în altă parte, regret enorm că nu i-am învăţat pe copiii mei, când erau mici, să se roage, chiar dacă era comunism. Regret şi faptul  că nici ceilalţi adulţi care m-au ajutat la creşterea lor nu i-au învăţat să se roage. Le cer iertare copiilor mei din suflet.

Sfântul a crescut într-o casă părintească în care intra multă lume din toate păturile sociale şi care l-a ajutat să se formeze.

Mă gândesc acum că, dacă aş fi citit aşa o carte când erau copiii mei mici, aş fi ştiut cum să procedez să primim oameni în casă. Ar fi fost de folos copiilor noştri. Intuitiv simţeam că ar fi de folos familiei o relaţionare bună cu alte familii, dar nu am avut cunoştinţele necesare să acţionez adecvat în acest sens pentru a-l convinge pe tatăl lor.

De copil, Sfântul Grigorie a urmat şcoli importante şi, după obiceiul vremii, care cerea ca „odraslele familiilor bogate să fie însoţite la studii şi de pedagogii lor”, a fost însoţit de îngerul păzitor Carterie care a supravegheat educaţia duhovnicească a tânărului şi i-a inspirat viaţa îngerească a monahilor. Profesorii i-au insuflat o mare dragoste pentru carte, mama l-a informat mai târziu despre ceea ce se hotărâse când era mic, anume că l-a închinat lui Dumnezeu, că amândoi au răspundere.

Splendid!

Astăzi, tratatele de psihologie pledează în favoarea comunicării directe cu copilul, dimensiune pierdută în timp, pentru că în trecut acest fapt se practica. Mă întreb, cum de era lumea mai ştiutoare atunci cu privire la comportamentul faţă de sufletul omului? Înseamnă că noi am ştiut dintotdeauna totul, dar trebuie să ne reamintim. Ştiu că psihologia, ştiinţa supremă, are forţa aceasta să ne ajute să ne reamintim ceea ce  este ancestral n noi.

Fiul Grigorie îşi linişteşte mama, amintindu-i că toţi monahii se gândesc la viaţa închinată lui Dumnezeu iar căsătoria nu intră în discuţie. Visase două preafrumoase fete, cu rochii argintii, cu ochi dulci şi limpezi. Întrebându-le, în vis, cum le cheamă ele au răspuns: castitatea şi înţelepciunea.

Citind despre acestea mă duce gândul la ce comentarii ar face psihanaliştii despre acest vis!  Poate l-au şi interpretat, dar nu ştiu.

Fetele din vis însă îi povestesc despre înălţarea la Cer, despre prezenţa lor în preajma lui Hristos. După ce-i ascultă povestea visului, mama îi aminteşte fiului că fecioria este un bun nepreţuit, însă presupune multe şi grele chinuri. Deci, l-a pregătit psihologic şi asta a făcut-o când era mai mare, ca să se convingă de acordul lui, pentru că îl închinase lui Dumnezeu de mic şi îi văzuse faţa înainte de a se naşte. Tânărul Grigorie nu se îndoieşte de credinţa lui: „Da, mamă, îi replică, să nu te nelinişteşti deloc. Niciodată nu mi-am schimbat părerea. Mă gândesc mereu la faptul că am fost închinat lui Dumnezeu. Monahii se gândesc continuu la aceasta.” Urmează o scenă plină de sfinţenie. Cei doi, fiu şi mamă, îşi sărută reciproc mâinile.

Am să mai amintesc aici câteva din cuvintele Sfântului când răspundea la ispitele din visul dat de Dumnezeu în care i s-a arătat drumul pe care trebuia să-l urmeze: „… îmi este de ajuns puţină pâine. Mâncarea simplă. Mâncarea sărăcăcioasă şi apă. Aşa îmi voi păstra mintea trează. […] Ce să fac cu palatele, de vreme ce eu încap într-o cămăruţă? Niciodată n-am dorit să locuiesc în palate strălucitoare. Nici să am pământuri ale mele, câmpuri sau păduri, turme de oi sau capre… […]  Este lucru cumplit să ai sclavi. […] Toţi suntem la fel, din acelaşi aluat. […] Iar onorurile din partea oamenilor se pierd în vânt. Ce să fac cu ele? Slava omenească se stinge cât ai clipi din ochi. La fel şi puterea şi funcţiile. Le dispreţuiesc, pentru că toate sunt înşelătoare! […] vorbesc despre înţelepciunea pe care o voi pune la picioarele lui Hristos. Nu va fi spre slava mea.”

Astfel a intrat Grigorie în marea luptă a vieţii.

Studiile superioare şi le-a făcut în perioada anilor când, în Biserică, situaţia era foarte critică. Din anul 328 până în 373, Ortodoxia l-a avut drept cap sfânt şi curajos pe Atanasie al Alexandriei. Acesta era purtătorul neînfricat al adevărului.

Legat de perioada studiilor Sfântului Grigorie am să vă propun să citim împreună câteva rânduri selectate de mine din cartea despre care vorbim pentru a avea informaţii despre Sfânt, dar şi despre vremurile de atunci:

„În Cezareea trebuie să fi rămas un an, doi. S-a folosit cât a putut mai mult. A luat tot ceea ce-i puteau da profesorii de aici. Spiritul lui era totdeauna flămând de cunoştinţe. […] Cezareea mai oferea încă un avantaj. După cum am mai spus, era aproape de Ierusalim şi, cu siguranţă, Grigorie se va fi închinat la locurile sfinte unde a trăit Domnul, va fi păşit cu multe întrebări în suflet pe locul unde a fost răstignit Dumnezeu Omul.

Constantin cel Mare ridicase deja măreaţa biserică a Învierii, alături de aceasta era înfricoşătoarea Golgotă şi locul pogorârii de pe Cruce. Peste tot, nenumărate lucruri dădeau mărturie despre trecerea, activitatea, minunile şi jertfa Mântuitorului Hristos. Le-a văzut pe toate. Pe toate le-a luat în sufletul său, deşi nu era încă botezat creştin. Urma şi el nefericitul obicei al multor creştini din vremea aceea de a se boteza târziu.

[…] Alexandria. Înainte de a se încheia cei doi ani de şedere în Cezareea Palestinei, mintea lui Grigorie era deja îndreptată spre Alexandria Egiptului. Începând cu epoca elenistică, această metropolă a devenit cel mai vestit centru universitar din Răsărit. Au fost vremuri când concura pe drept cu Atena şi cu Roma. […] Pe scurt, în Alexandria se încrucişau religiile greco-romane cu cele orientale şi curentele spirituale de toate nuanţele. Era firesc ca acest mare centru de cultură să atragă şi spiritul lui Grigorie, care avea un motiv în plus să viziteze Alexandria. Acolo studia fratele său, Chesarie. Acesta îmbrăţişase în principal medicina, dar şi matematica, geometria, astronomia. La Alexandria a ajuns mai curând pe uscat decât pe mare. Nu a rămas mult.

[…] Grigorie fusese cuprins de un mare dor pentru Atena şi profesorii ei vestiţi. Grigorie va fi stăpânit tot restul vieţii, până la moarte, de această admiraţie pentru Atena. Vedea şi simţea Atena ca pe o cetate mondială a culturii, a înţelepciunii, a spiritului. Nimic nu putea umbri slava şi strălucirea sa. Atena nu însemna numai învăţaţii din vremea aceea, precum Proeresie şi Imerie. Însemna, înainte de toate, umbra marilor filozofi şi poeţi ai Antichităţii. Atena însemna Socrate, Sofocle, Euripide… Toţi şi toate i se păreau vii în cetatea Atenei. […] La sfârşitul lunii octombrie a anului 350, Grigorie nu-şi mai găsea liniştea. Se gândea numai la Atena.  […] Comercianţii se gândeau la câştigurile pe care aveau să le realizeze în urma acestei călătorii. Grigorie visa la bibliotecile şi înţelepţii Atenei.[…] Pentru prima dată făcea în mintea lui legătură între moartea pe care o avea în faţă şi botezul creştinesc, pe care nu-l primise încă. Bine, să moară, fie chiar şi în mare! Dar nebotezat?! Oricum, mai devreme sau mai târziu, tânăr sau bătrân, omul moare. Dar să moară nebotezat?

[…] Vântul sufla nemilos. Valurile măturau totul în calea lor. Noapte, fulgere şi tunete nesfârşite. S-a agăţat cu disperare de un stâlp şi a început să strige din răsputeri spre înaltul cerului, la Dumnezeu :

– Dacă mă laşi, Dumnezeule, să trăiesc, voi mai trăi numai pentru Tine! Dacă scap de această dublă moarte, mă voi închina Ţie pe veci… Dacă pier, voi fi lipsit de un închinător… După ce a spus aceste cuvinte, a picat aproape neînsufleţit. […] A avut un vis ciudat. A văzut – spune el însuşi – o erinidă (Zeitate negativă din mitologia greacă), care-l privea cu sălbăticie şi ameninţa că va răsturna corabia. El îi ţinea însă piept şi o împingea cu putere înapoi. I-a văzut clar silueta în noapte. Şi minunea s-a săvârşit. Încet, încet, furtuna s-a domolit. Vântul s-a liniştit. Toţi aveau să scape în cele din urmă. Strigătul lui Grigorie către Dumnezeu a adus viaţă.

[…]  Din Rhodos până în Eghina nu au avut probleme. […]  Mersul pe jos i-a făcut bine, l-a ajutat. Mişcarea pe care o presupune mersul acţionează pozitiv şi asupra dispoziţiei omului.

[…] De îndată ce aflau că sosea la Atena un student nou, studenţii ieşeau pe drumuri, în pieţe, la răscruci, chiar şi pe dealurile ce străjuiau drumul la intrarea în oraş pe unde avea să treacă tânărul respectiv. […]  În vremea aceea studenţii se grupau în echipe, având drept criteriu apartenenţa la un  profesor sofist ale cărui lecţii le urmăreau, dar şi în funcţie de ţara de origine: Italia, Asia Mică, Roma, Bizanţ, Armenia, Spania, Egipt, Siria şi altele. Gruparea care reuşea să-l adjudece pe noul student îşi întărea prestigiul. În plus, profesorul respectiv îşi sporea prestigiul şi faima.

Cel mai rău lucru era că, în felul acesta, libertatea de alegere a noului student ar fi fost diminuată. […] În cazul lui Grigorie, au fost de mare folos coincidenţele. […] De „legea atică” – scrie mai târziu Grigorie – nu a scăpat decât Vasile, care a sosit în Atena puţin mai târziu.

[…] În afară de lecţiile de filologie şi filozofie, Grigorie şi-a deschis spiritul său flămând de carte şi spre alte domenii: astronomie, geometrie şi aritmetică. Acestora însă nu le-a consacrat mult timp. Cel mai mult timp îl închina filozofiei. Oricum, a dobândit o bună pregătire şi în celelalte ramuri. La vremea aceea se considera că filozofia este chintesenţa cunoaşterii, cununa tuturor ştiinţelor. […]   Spiritul său sorbea însetat gândirea lor, însă nu fără discernământ. Auzind sau citind părerile lor, punea imediat în funcţiune rafinăria proprie. Era el însuşi cea mai puternică rafinărie spirituală a timpului. Orice auzea trecea neîntârziat prin filtrele proprii. […] De aceea gândirea filozofică nu numai că nu i-a slăbit credinţa, ci, indirect, i-a întărit-o şi confirmat-o.

[…] Colegii şi prietenii îl admirau şi încercau să-i urmeze exemplul. Isihie, Terentie, Sofronie, Eusebiu, Celsus, Eustohie îl urmăreau în tot ce făcea.  De toţi aceşti colegi, care mai târziu vor deveni înalţi demnitari de stat sau episcopi, s-a legat foarte mult. Cei mai mulţi aparţineau grupării studenţilor creştini din Atena. Încet-încet şi fără prea mult zgomot, studenţii creştini s-au adunat în jurul lui Grigorie şi Vasile. […] Gruparea studenţilor creştini din Atena s-a făcut cunoscută nu numai în Atena şi în Grecia, ci în tot Imperiul roman.”

Splendid acest episod din viaţa Sfântului, studiile, şi acum este momentul să amintesc faptul că, la terminarea celor cinci ani de studii alături de cei mai importanţi profesori ai timpului, a fost rugat să rămână profesor la Atena. Predarea retoricii nu-l atrăgea prea mult. A plecat apoi la locul naşterii împreună cu fratele lui. Aceşti fraţi, plecaţi băieţandri, care se întorceau acum bărbaţi în toată puterea cuvântului, au fost întâmpinaţi de Nonna, mama lor, cu un cântec de mulţumire lui Dumnezeu exprimat prin şirul de lacrimi cristaline.

Citim în carte cuvinte care ne luminează pe toţi: „Marii bărbaţi se îndeletnicesc şi cu lucrurile mărunte. Aşa ajung în stare de cele mari.

Grigorie a început întâi de toate prin a-şi ajuta părinţii.

[…]  Toate acestea presupuneau însă luptă până la biruinţă sau până la moarte. Iar Grigorie ştia aceasta. Precum ştia bine şi că pentru a birui fiara trebuie să înduri multe şi să fii gata de jertfe. Jertfă deci!

[…] Nu voia să se păgubească de isihie şi de dumnezeieştile ei daruri, dar nu trebuia nici să tăgăduiască lupta pentru teologie. Isihia îl fermeca. Teologia era o îndatorire sfântă. S-a luptat mult, cu sine şi cu Dumnezeul său, dar a găsit soluţia: va urma calea de mijloc. Între cei necăsătoriţi şi cei căsătoriţi, între sihaştri şi mireni. Cei dintâi se retrag din lume, trăiesc o viaţă aspră şi aparte, îngrijindu-se doar de suflet, sunt senini şi gânditori. Cei de pe urmă trăiesc viaţa cea obişnuită, fiind părtaşi necazurilor lumii, pierzându-şi liniştea şi îngrijindu-se de sufletele celorlalţi. Cei dintâi – văzători de Dumnezeu. Cei de pe urmă – făptuitori. Grigorie, urmând calea de mijloc, încerca totdeauna să ia de la isihaşti cele înalte şi de la făptuitori iubirea. Aşa şi-a rezolvat din clipa aceea marea lui problemă: o să rămână necăsătorit, însă va lucra în lume, păstorind şi teologhisind.”

Citesc mai departe filă cu filă, atât cu ochii fizici cât şi cu ochii sufletului, şi doresc ca pentru dumneavoastră, cititorii, să rezum câteva idei despre viaţa Sfântului Grigorie Teologul, despre viaţa Vulturului rănit.

A fost un timp în sihăstria Pontului, cu Vasile şi, citind şi rugându-se, simţeau cum îi călăuzeşte Duhul Sfânt către adevărul dumnezeiesc.

Nu s-au bucurat prea multă vreme de viaţa aceea senină şi scăldată de Duhul sihăstriei pentru că pe Grigorie l-a chemat tatăl său bătrân şi a fost hirotonisit preot. Dumnezeu a voit şi i-a dat preoţia. Aşa că şi-a asumat greutatea ei. Asceza i-a dus pe amândoi, pe Grigore şi pe Vasile, să îşi vadă limpede sinele lor şi îşi povesteau înfricoşătoarele luminări.

Eu pot afirma, din proprie experienţă că asceza ne facilitează introspecţia şi ne ajută să ajungem la Sinele nostru real.

Când i s-a cerut să se pronunţe cu privire la calităţile celor ce vor să fie dascăli ortodocşi, el a spus: „Să ştiţi însă că dascălii ortodocşi sunt cu adevărat aceia care mai întâi se străduiesc să se curăţească, să se lumineze, să înveţe, să se apropie de  Dumnezeu, să se sfinţească. Aceştia pot mai apoi să caute să-i curăţească pe ceilalţi, să-i înveţe, să-i lumineze, să-i sfinţească să-i unească cu Dumnezeu. Dascălii ce urmează această rânduială sfântă pot să teologhisească ortodox. Ca să nu vă înşir multe, luaţi bine aminte la aceste puţine lucruri despre credinţă: firea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh nu se împarte, una este.”

Citind cele de mai sus, ne gândim cum la fel trebuie să se pregătească un psihanalist, un psiholog, un consilier, pentru a putea ajuta oamenii. Modelul este singurul, după părerea mea, demn de urmat. În ceea ce priveşte Sfânta Treime, mă gândesc la Centrul nostru interior, la sinele nostru, dar aceste consideraţii vor fi dezvoltate în altă parte. Aici mai spun doar că, apelând la credinţă, oamenii au un leac al sufletului eficient. Mai mult, dacă specialiştii numiţi mai sus de mine împletesc ştiinţa cu credinţa când îngrijesc sufletul semenilor lor, vor promova cea mai promiţătoare psihoterapie. În cazul credinţei religioase psihoterapeutul poate fi înlocuit de preotul duhovnic, şi deseori, credinciosul poate fi el însuşi în ambele roluri. Vorbim despre oameni cu o credinţă autentică, nestrămutată, aflată în relaţie permanentă şi simultană cu speranţa şi iubirea de Dumnezeu. Afirm, din proprie experienţă că încrederea în Divinitate este calea sigură pentru a avea o sănătate deplină, o spiritualitate bogată, un Sine împlinit.

Sfântul Grigorie a reuşit să ducă preoţia care, după cum ştim, este o slujire greu de purtat, pentru că în mintea lui era hotărârea de a muri pentru credinţa sa. Se temea însă de vrăjmaşii din interior pe care nu-i vedea. Pentru asta se ruga neîncetat la Dumnezeu. Nu uita nici un moment ceea ce e scris în Biblie:

„Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui.” Noi am spune că, uneori vrăjmaşii omului pot fi şi casnicii lui.

Să notăm aici şi faptul că, încă de când era preot, i-a uimit pe toţi cu talentul său poetic.

La un moment dat, pe fratele său Chesarie îl povăţuia: „Alege, frate ori rangurile, ori pe Hristos. În vremurile noastre nu merge să le ai pe amândouă.”

Când Chesarie moare, Grigorie rosteşte: „Din palate şi putere, în ţărână şi giulgiu sărac, care şi acesta se va destrăma!” Sora lui, Gorgonia, a murit rostind stihuri din psalmi. El a vorbit despre virtuţile pe care le are o soţie după nuntă, purtându-se după legea trupului, dar şi după legea lui Dumnezeu, aşa cum făcuse sora lui.

În viaţa Sfântului Grigorie urmează momentul când este chemat de Vasile la Cezareea pentru a-i propune ranguri înalte; i-a tot explicat că nu poate trăi cu atâta zgomot şi atâtea probleme şi că îi trebuie linişte. Îl ajută totuşi pe Vasile încât, la un moment dat, Împăratul de atunci, Valens, cedează în faţa lor. Ortodocşii Răsăritului aveau busolă, cum este precizat în cartea despre care vorbim.

Urmează iarăşi un moment din viaţa lui consacrat iubirii lui statornice: liniştea, însingurarea, asceza aspră, rugăciunea.

Îşi consacra timpul pentru a scrie. Şi, poate, Sfântul gândea precum Lucia Dărămuş în zilele noastre: „După astfel de experienţe simţi dorinţa apropierii depărtării de lume. Şi te ascunzi, pentru că niciodată când scrii nu eşti suficient de singur, suficient de departe, suficient de adânc în liniştea tăcerii, încât cuvintele străvechi să se poată mira în tine cum s-ar cuveni.”

Devine apoi episcop la Sasima, în anul 372, când Paştele cădea pe 8 aprilie şi în perioada când prietenul lui, Vasile cel Mare, înălţa Vasiliadele. M-am oprit la această zi, 8 aprilile, şi la Vasiliade, cuvânt venit din timpuri îndepărtate pentru a medita. În sufletul meu, apare vie ziua de 8 aprilie 1994 şi meditez la tragedia dintr-un spital din Bucureşti în miez de noapte.

Îmi spun după 12 ani: Dumnezeu păstrează o viaţă de om, dacă El vrea. Am avut atunci mare nevoie de ajutor, celor care au fost alături de mine le mulţumesc, iar pentru cei care nu au putut să mă ajute nu am decât sentimentul că s-au speriat mai rău decât mine, şi atât.

Nu a stat la Sasima şi, întorcându-se la Nazianz, a slujit împreună cu tatăl său şi cu Grigorie al Nisei. Aici am să reproduc, pentru frumuseţea sa, textul din carte:

„A doua zi au slujit împreună tustrei Grigorie… Sfântă coincidenţă! Trei căpetenii preasfinte înaintea jertfelnicului. Împrejurare unică! Câţi dintre credincioşi au priceput oare că vedeau în ziua aceea trei uriaşi ai Bisericii? Unul, bătrânul episcop, sfânt, nevoitor, râvnitor de curăţie şi lupte pentru credinţă. Celălalt, Grigorie al nostru, cu teologia sa despre Sfânta Treime. Cel de-al treilea, şi cel mai tânăr, Grigorie al Nisei, cu teologia sa ascetico-trezvitoare. Chiar de n-au priceput mulţi, bătrânul a priceput, văzând departe şi în adâncime. A înţeles foarte lămurit că i s-a dat chiar în ziua aceea să liturghisească cu cei mai mari teologi ai Bisericii. Apropiindu-se de suta de ani, cu doi ani înainte de-a muri, Dumnezeu i-a dat bucuria aceasta. O experienţă pe viaţă. Apoi, las’ să moară…”

Este în continuare momentul păstoririi Nazinazului. Înainte de asta să nu trecem peste o corespondenţă memorabilă între Grigorie, stabilit pentru asceză lângă casa părintească, azi Sivrihisar, şi Vasile care îl învinuia de lene şi trândăvie. Grigorie a răspuns cu scurta sa Epistolă 49, „un monument de rostire şi teologie: Află, Vasile, că mie cea mai mare lucrare îmi este nelucrarea. Şi măcar de-ar lucra toţi nelucrarea aceasta. Ar înceta tulburarea Bisericii şi războiul cel dintre noi!”

Aşadar, lucrarea lui era asceza şi rugăciunea. Aeia dintre noi care cunosc această lucrare prin faptul că au practicat-o personal într-o vreme a vieţii lor ştiu ce înseamnă. Şi este un lucru minunat, dar şi foarte greu, lăsat de Dumnezeu, cu un scop, unor oameni. Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. Scopurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna spre binele spiritual al omului, ştim asta.

Întors din coliba sa, Grigorie le explică cum în viaţa noastră deasupra tuturor trebuie să aşezăm Duhul Sfânt. Astfel călăuziţi, lumina dumnezeiască ne umple fără a se poticni de trupul nostru.

Vine o vreme când nu mai putem purta greutatea îndatoririlor noastre. Aşa a venit şi momentul bătrânului Grigorie, tatăl Sfântului Grigorie Teologul, care a plecat la Domnul.

Păstrez cu umilinţă şi smerenie proporţiile, dar ştiu ce moment greu, ce istovire simţeam când am hotărât să plec din Bucureşti, în vara anului 2000. Am murit atunci, aşa cum murim de atâtea ori în viaţă, mă refer la acele morţi pentru a trece în alte etape ale vieţii. O altă moarte semnificativă mai avusesem în 12 noiembrie 1992, şi Dumnezeu ne naşte din nou pentru o altă misiune şi toate misiunile, în şirag, alcătuiesc menirea întreagă pentru care vieţuim aici, pe Pământ, în trup. Vine însă şi moartea trupului şi cu asta încheierea unei etape când sufletul, atât de greu încercat pentru fiecare din noi, se eliberează de vehicolul său şi pleacă în Eternitate.

Nu putem contesta suferinţa nici unui om. El însuşi, omul, îşi ştie chinurile, şi Dumnezeu. Dumnezeu ne dă suferinţa cu un rost. Să-l iubim deci pe Dumnezeu necondiţionat.

Am să revin la viaţa Sfântului Grigorie Teologul, constatând cu plăcere că îşi făcea permanent introspecţia. Găsim scris: „A făcut judeţ cu sine însuşi.”

Despre cum se ruga, să citim împreună un crâmpei: „Rugăciunea îi era plină de pocăinţă. Se manifesta slobod prin nesfârşitele lacrimi ce-i izvorau din ochi, se scurgeau pe vechea cămaşă şi adăpau apoi pietrele şi puţina ţărână a peşterii.”

Când am citit că mama lui a murit rugându-se în biserică, am scris dintr-odată pe marginea de sus a cărţii: Să te găsească clipa plecării în Marea Călătorie în biserică în timp ce te rogi, este superb!

Pe atunci femeile intrau în altarul bisericii, citesc.

Grigorie pleacă apoi în secret. Este căutat peste tot şi este aflat la centrul monahal al Sfintei Tecla, în afara Seleuciei Isaurei, la câţiva kilometri de Marea Mediterană, în faţa Ciprului. El îşi iubea semenii, dar ştia că pentru a-i iubi pe oameni trebuie să te umpli de Dumnezeu. Noi ştim acest lucru. Plini de lumina lui Dumnezeu, când oamenii ne cer ajutorul, avem puterea să le fim alături. Retras la Sfânta Tecla, slujea planul lui Dumnezeu fără să o ştie, căci nu ştia că va fi silit să meargă la Constantinopol unde era o junglă.

Iată, găsim în carte un moment de istorie: „La 9 august 378, goţii s-au apropiat de Alexandropolis, în Tracia de Răsărit. Cu o cavalerie sălbatică şi numeroasă, au căzut asupra rău-alcătuitei armate romane şi au distrus-o. Valens a fost ars în cortul său în marea vâltoare. Goţii şi-au continuat incursiunile şi jafurile. Imperiul răsăritean era în primejdie. Graţian, împăratul Apusului, făcea tot ce putea pentru Răsăritul ce se primejduia, însă fără nici un rezultat. De aceea, după şase luni întregi, la 19 ianuarie 379, a fost proclamat împărat pentru statul răsăritean un vestit şi voluntar tânăr militar, spaniolul Teodosie. Acesta era filoortodox şi, încet-încet, va influenţa situaţia bisericească a ortodocşilor.”

Acum am să redau aici un răspuns al lui Grigorie, răspuns pe care l-a dat când a fost chemat în capitală. Deschid o paranteză mai întâi. Cei ce au avut cu mine cândva o conversaţie legată de încheierea carierei mele în sistemul public de pensii ştiu de ce m-am oprit asupra acestor cuvinte ale Sfântului. Desigur, vă spuneam că fac aceste paralele păstrând cu sfinţenie proporţiile şi cu toată smerenia ce se cuvine. Închid paranteza. Iată cuvintele Sfântului: „- Şi ce-aţi venit la mine oameni buni?! Nu vedeţi că-s un biet ţăran, care nu face de capitale şi de măriri?… Şi-apoi, aici în pustie, cu grădiniţa şi cu drumeţii, am uitat şi picul de retorică pe care-l mai ştiam; s-a dus teologia mea… Daţi-mi pace, fraţii mei, în pustia şi-n iubita mea sărăcie…”

 

Oricum, în jungla Constantinopolului Sfântul este primit cu pietre.

El însă a lucrat cu Dumnezeu în suflet şi în minte, a făcut totul pentru om şi mântuirea lui. În biserica Anastasiei se simţea liber, iar preotul liber se simte mai mare chiar decât împăratul. Aşternuse drumuri până la biserică şi sădise în jur straturi de flori. Se îmbrăca simplu. Când slujea, chema, rugându-se, luminarea Duhului Sfânt, şi devenea numai lumină. Erau oameni care veneau la capela Anastasiei numai şi numai pentru sfânta strălucire a ochilor lui, ne înştiinţează cartea. Citim mai departe: „Grigorie ştia prea bine că, cu cât mai mult se ţine omul de asceză, cu atâta şi Duhul suflă înlăuntrul lui.” Sau, din cuvintele Sf’ântului: „Aplecaţi-vă cu răbdare spre studiu… Aşa veţi trăi mai adânc adevărul. Şi o să vă izbăviţi de-atâta îndrăzneală şi zelotism şi o să vă stăpânească smerenia în inimile voastre.”

Legat de pregătirea omului pentru a face teologie, el spunea: „Trebuie să te faci lumină ca să vezi prisosul de lumină. […] pentru teologie, afară de curăţie şi rugăciune, e nevoie şi de multă ştiinţă, de mult studiu. E nevoie de ştiinţa celor dumnezeieşti, dar şi de ştiinţa celor omeneşti, de înţelepciunea dumnezeiască, dar şi de cea omenească.”

Când a fost atacul în biserică, el a stat nemişcat şi s-a rugat. A fost lovit dar nu în faţă, faţa aceea în care Se oglindea Dumnezeu, iar fiinţa lui emana aura aceea de Sfânt trimis de Dumnezeu. I-a iertat pe toţi cei ce i-au făcut rău.

Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte credincioşilor despre Sfântul Atanasie cel Mare, acel sfânt, erou, legendă, ce a avut de-a face cu patru atotputernici împăraţi romani: Constantin cel Mare (†337), Constanţiu (†361), Iulian (†363) şi Valens (†378). Le spune cum apreciem un om dacă este mai presus de noi şi anume: „Celui pe care Dumnezeu îl luminează mai mult, aceluia trebuie să-i urmăm. Cel ce se luptă mai mult şi suferă mai mult pentru adevăr şi pentru Biserică, acela are «primatul», întâietatea. Celelalte lucruri sunt de mâna a doua, pentru ordinea care, bineînţeles, trebuie să existe în Biserică. Dumnezeu a judecat şi l-a arătat pe Atanasie «legiuitor» al Bisericii întregi, ca pe un al doilea Moise. Mai putem sta pe gânduri, întrebându-ne cui să-i urmăm? După aceea, din nou, Dumnezeu l-a arătat pe Marele Vasile al Cezareii. Ce importanţă are dacă-i vorba de  Alexandria, Cezareea, Roma sau Ierusalim? Duhul suflă unde voieşte. Dumnezeu judecă singur unde, când şi pe cine va lumina în chip cu totul aparte, ca aceluia să-i urmăm cu toţii. Dumnezeu hotărăşte de fiecare dată cine va avea «primatul», întâietatea adevărului. Iar dacă Dumnezeu hotărăşte, noi să urmăm voii Lui!

[…] Sfântul nostru, dragii mei, mergea iarăşi şi iarăşi la mânăstirile Egiptului şi la sihăstriile pustnicilor. Stătea lângă ei. Le asculta puţinele vorbe. Vedea nevoinţa lor aspră. […] Căuta la chipurile lor şi la dumnezeiasca dulce lumină de pe ele…[…]           Marile spirite luminate evită extremele. Au multă putere de distingere şi văd orice duce la extremă.”

Urmează apoi pagini de o frumuseţe aparte despre întoarcerea lui Atanasie din exil, despre vestita teologie a lui despre Duhul Sfânt, despre înţelesul numărului şapte, despre Cincizecime, despre faptul că Duhul este cu adevărat Dumnezeu.

Pe Sfântul Grigorie l-au sfătuit medicii să părăsească oraşul, să stea în linişte şi să se odihnească. Mai găsim şi în zilele noastre asemenea îndrumări.

Uneori găsim în carte cum îl întreba pe Hristos:

„Mai am şi altele de îndurat, Doamne, în străinătatea asta?”

Şi în zilele astea ne întrebăm aşa unii dintre noi.

Eu ştiu că de la tristeţe ţi se taie picioarele, nu mai poţi merge şi rămâi numai cu gândurile. Frica, grijile fără rezolvare în timp rezonabil, lipsa afecţiunii timp prea îndelungat, ne paralizează. Vorbesc, din păcate, din proprie experienţă.

Împăratul Teodosie aflase despre Grigorie că este „o minte mare, dintre cei mai autentici ortodocşi.” Acesta însă socotea că tronul cel mai înalt era sihăstria şi se ruga neîncetat la Dumnezeu să îl lumineze. Se ocupa cu studiul şi rugăciunea. Le spunea credincioşilor despre teologhisire: „Este înfricoşător şi primejdios lucru să se apropie cineva de Preacuratul Dumnezeu, fără ca el însuşi să fie curat.” Oamenii îl întrebau cât de des să se îndeletnicească cu Dumnezeu, iar el le răspundea: „De poţi să-L ai pe Dumnezeu în mintea ta mai des chiar decât răsufli.”

Mă gândesc acum la cărţile lui Serghei Nikolaevici Lazarev care în ultimii ani sunt citite de mulţi oameni. Acesta spune că „dacă noi nu ne vom schimba, vom muri. Pentru a ne schimba trebuie să avem idei juste, un comportament în concordanţă cu legile după care trăieşte universul, şi în primul rând să îl iubim pe Dumnezeu”.

În orice facem, şi vă spun din propria experienţă că se poate, să îl avem în minte pe Dumnezeu. Eu vă spun sincer că nu fac nimic, de câţiva ani încoace, fără să accesez mental Divinitatea. În fond nu avem de ce să nu credem că funcţionăm, trăim, noi fiecare individual, după legi comune după care trăieşte statul, universul. Permanent mă ocup să trăiesc conştientizând şi judecând corect, dar mai ales sunt atentă să gândesc corect. Este important să credem că dezvoltarea religioasă, morală trebuie să o depăşească pe cea tehnică.  Este necesară religia în şcoli, să se predea religia fiecăruia, după confesiunea respectivă, dar să se hrănească mai întâi sufletul copiilor şi apoi să li se dea informaţii adecvate vârstei lor. Vedem acum ce greu este pentru oamenii care nu au avut acces la o educaţie religioasă, dar au mintea plină de informaţii atee. Oameni care nu au fost învăţaţi de mici să se roage. Întâlnim însă, în prezent, deseori situaţii când oameni atei se confruntă cu un eveniment greu în viaţă şi se îndreaptă către Dumnezeu ca la ultima speranţă. Rămân apoi credincioşi toată viaţa lor şi povestesc cu plăcere despre convertirea lor. Cunoaştem şi celebrele convertiri din istorie.

Să revenim la Sfântul nostru Grigorie, Vulturul rănit. Era acuzat că vorbeşte despre lucruri care nu rezultă din litera Scripturii şi le răspunde splendid: „Iată ce înseamnă să cercetezi şi să tâlcuieşti Scriptura. Să înaintezi dincolo de literă, dedesubtul literei. Litera arată adevărul. Acesta însă e nesfârşit şi nu poate încăpea în nici un cuvânt, în nici o schemă. […] Şi aceasta o facem «străbătând» litera şi mergând mai adânc în adevăr, dar totdeauna în acelaşi adevăr. E vorba totdeauna de acelaşi adevăr, de cel arătat în Scriptură. Iar străbaterea literei, cercetarea adâncului, se face doar cu călăuzirea Duhului Sfânt Însuşi.”

Am ajuns într-un loc foarte drag mie în cartea aceasta şi anume acolo unde se vorbeşte despre cum se descoperă Dumnezeu treptat oamenilor. Desigur că aici este o analiză până la anii când a trăit Sfântul, 328-390. După aceşti ani mereu ni s-a descoperit Dumnezeu şi sunt, probabil, multe cărţi scrise pe această temă. Eu am să vă invit aici să citim împreună textul din cartea Vulturul rănit. Ştiu că am recomandat acest text unui om care mă întreba odată cine a fost mai întîi: Iisus Hristos sau Moise, şi spunea că a sorbit cuvintele Sfântului Grigorie Teologul.

Iată ce avem ca hrană sufletească de la Sfântul Grigorie: „- Două schimbări radicale s-au întâmplat în lume. Apoi urmă şi a treia; toate asemenea cutremurelor ce au cutremurat şi-au dat chip lumii. Fireşte, toate trei de la Dumnezeu. Care-s acestea? Cele două Testamente şi lucrarea Duhului Sfânt de la Cincizecime încoace. De ce li s-a zis «schimbări», «mutări» şi «cutremure»? Căci la cea dintâi lumea a fost învăţată despre  un singur Dumnezeu şi astfel a lăsat idolii. Adică prin Vechiul Testament sunt părăsiţi idolii, idolatrii devin iudei, închinându-se adevăratului Dumnezeu. Au ţinut însă jertfele de animale.

La cea de-a doua a luat trup omenesc. Domnul, a învăţat despre El însuşi şi a făgăduit să-L trimită pe Duhul Sfânt. Acestea se întâmplau în Noul Testament, care şi el, la rândul lui, a lăsat deoparte ceva: a desfiinţat jertfele Vechiului Testament. De acum, rânduiala dumnezeieştii iconomii e desăvârşită. Tot ceea ce a dat Domnul prin Noul Testament este definitiv şi neschimbabil. Ceea ce va veni apoi, prin lucrarea Duhului Sfânt, nu înseamnă lăsarea deoparte a ceva din Noul Testament, nici venirea vreunui nou adevăr, neştiut şi contrar descoperirii Domnului. La cele dintâi cutremure, aşadar, am avut lăsări deoparte, desfiinţări. Vechiul Testament leapădă idolii, iar Noul Testament lepădă jertfele de animale.

Cei mai aprinşi nu aveau răbdare şi şi-au spus cu glas tare neînţelegerile:

– De ce n-a făcut Dumnezeu schimbarea una şi bună? Şi, dacă la Cincizecime nu avem lepădări şi desfiinţări, atunci ce avem? De-acum, teologia devenea tot mai anevoioasă. Grigorie, în ciuda şovăirilor, va merge  înainte. Unii or să priceapă, alţii nu. El se cădea să vorbească, să vestească ceea ce de la Duhul primise: – Avem de la Dumnezeu această rânduială, adică treptata descoperire şi arătare a adevărului, fiindcă omul este slab şi liber. Dintr-odată nu putea să le priceapă pe toate şi să le însuşească. S-ar fi îngreunat şi ar fi vărsat prisosul primit. Nu şi-ar fi  însuşit, adică, adevărul descoperit, nu l-ar fi conştientizat. Şi, fiindcă-i liber, era nevoie de timp de pregătire, spre a i se descoperi liber, cu voia lui, toate cele ce i s-au descoperit treptat.  Dumnezeu nu ne sileşte la nimic.

Trebuia însă să le explice şi ceea ce a urmat de la Cincizecime încoace. Se  strădui, pe cât cu putinţă, să fie simplu: – Am zis că în Vechiul Testament şi-n cel Nou avem lepădări, desfiinţări. Aici, dimpotrivă, avem adăugiri. De la Cincizecime încoace, mersul treptat al iconomiei dumnezeieşti trece la adăugiri, nu mai săvârşeşte lepădări. Câte avem în Noul Testament sunt curate şi definitive. Şi ca să înţelegeţi tactica adăugirilor, vă spun şi aceasta: în Vechiul Testament Dumnezeu Tatăl S-a descoperit cu limpezime, S-a arătat, în vreme ce Fiul a fost cunoscut în mică măsură. Noul Testament îl arată pe Fiul şi doar sugerează dumnezeirea Duhului. Acum însă, la Cincizecime, Duhul, lucrând înlăuntrul nostru,[…] Vai de cel ce teologhiseşte fără curăţie şi nevoinţă. Mă străduiesc şi doresc să mă fac pe dinlăuntru oglindă preacurată, spre a Se răsfrânge acolo Dumnezeu, adevărul.”

Iată, am citit împreună cuvinte deosebit de folositoare şi general valabile.             Învăţăturile, despre Dumnezeu sau despre ştiinţă, care tot de la Dumnezeu este, se însuşesc treptat.

Mergem mai departe şi mai spunem câte ceva despre viaţa Sfântului. În timp ce era Arhiepiscop şi Preşedinte al Sinodului Ecumenic s-a îmbolnăvit, nu mai putea să meargă pe picioarele sale.

            Şi câţi dintre noi nu ştim, pe pielea noastră, ce înseamnă acest lucru!

            Este un lucru greu să nu putem merge pe picioarele noastre, eu ştiu asta din proprie experienţă. Doar Dumnezeu ştie de ce stau aşa lucrurile!

În timp ce Sfântul stătea aşa, bolnav, în chilia sa de episcop, un ucigaş a intrat la el. A fost salvat de tânărul Teofil care a fost călăuzit de Duhul Sfânt să ia sabia din mâna răufăcătorului şi l-a lăsat împietrit. Mai apoi, după plecarea oaspeţilor, Grigorie a plâns împreună cu cel ce voia să-l ucidă. Tulburătoare întâmplare! Iată cuvintele episcopului când i-a pus mâna pe creştet: „- Dumnezeu să te miluiască şi să te mântuiască, fiul meu. Mie, cel ce de-atâta vreme sunt al Lui şi sunt mântuit, nu mi-e greu să mă arăt bun chiar şi ucigaşului meu. Însă de acum ai grijă, caută să te faci bun, aşa cum se cade înaintea mea şi a lui Dumnezeu.”

Sfântul Grigorie Teologul pe când era Episcop al Constantinopolului era interesat de sporirea duhovnicească a creştinilor. Înainte să plece la Domnul, pe când avea cinci zeci şi cinci de ani, şi-a dat toată averea ca să nu-l mai îngreuneze nimic pe pământ.

Propun părinţilor, atunci când au această posibilitate, să dea copiiilor lor maturi încă din timpul vieţii locuinţe şi bunuri pentru ca să îi ajute să fie autonomi şi independenţi, iar ei, să se îndrepte mai degrabă spre creştere spirituală decât să se ocupe să şină totul sub control. Unii oameni ştiu la ce mă refer exact. În detaliu, şi cu exemple despre acest aspect într-o lucrere despre relaţia părinţi copii.

Se sfătuia cu Iisus Hristos: „- Ce ne facem cu ăştia, Hristoase? Acum, că s-au sfârşit prigoanele, că ne-am luat  bisericile şi episcopiile, cu ce episcopi să mergem la drum? Majoritatea sunt nevrednici, analfabeţi şi inconştienţi. Au lăsat ogoarele şi trocul de prin târguri, măturatul pe corăbii şi prin porturi şi s-au făcut numaidecât episcopi. Le pasă doar de mâncare şi de traiul bun; să pună mâna pe mai multe, pe tronul cel mai mare. Şi cu ăştia nădăjduieşte Biserica să dobândească propăşire duhovnicească! Hristoase Împărate, nu ne lăsa aşa, fă ceva, sprijină-ne, alungă diavolii ce ne îneacă…”

Vă mărturisesc faptul că la citirea textului de mai sus mi-am amintit cât de mult m-a ajutat faptul că, la un moment dat, când în singurătatea mea extremă eram supărată că în jurul meu toate fiinţele erau în „echipe” (aşa am numit eu în jurnalele mele persoanele care, se sfătuiau şi se ajutau reciproc), mă criticau în loc să mă ajute cu ceva, mi-a venit un gând salvator: Mi-am dat seama că şi eu sunt în echipă cu Iisus Hristos. Am apelat la spiritul lui şi de atunci nu mă mai simt singură şi încerc să nu mă mai vaiet că nu am ajutor.

A urmat apoi predica înaintea împăratului şi boierilor la 10 ianuarie 381. A deschis aşadar, înaintea împăratului, drumul spre o nouă etică socială: „A spus şi a explicat multe lucruri legate de nuntă – despre sfinţenia ei, despre ţelul ei, despre premisele tinerilor pentru nuntă, despre eunucie şi multe altele. A spus şi vorbe pe care omenirea şi, desigur, juriştii romani de  seamă nu le auziseră vreodată. Le-a spus că-i nedrept să fie pedepsită femeia care îşi înşeală bărbatul, iar bărbatul care îşi înşeală femeia să rămână nepedepsit. Şi a  susţinut că nedreptatea aceasta este cauzată de faptul că legile au fost făcute de către bărbaţi. […] A făcut sugestii, nu a dat legi; a arătat, nu a silit.”

Întâlnim pagini în care sunt descrise calităţile soţiei creştine pe care le-am selectat pentru o viitoare carte a mea intitulată: Suferinţele copiilor izvorâte din Neştiinţele şi Suferinţele părinţilor.”  Adevărate cuvinte de alinare sufletească şi îndrumare vom vedea acolo.

Micul rai al Sfântului era iubita sa chilie. Acolo scria şi se ruga. Spunea că doar în rugăciunea curată, doar în ceasul unirii desăvârşite a minţii şi inimii omul vede şi înţelege numaidecât vicleniile vrăjmaşului. Zicea în rugăciune: Doamne, fă cu mine precum voieşti!  Acum, în cărţile lui Lazarev găsim o rugăciune asemănătoare pe care şi eu o spun:

În toate mă bizui pe voia Ta, Doamne!.

Stătea în singurătate, dar lăsa şi o fereastră deschisă spre oameni. Şi noi îi urmăm exemplul!

Ca şi la începutul cuvintelor mele despre Vulturul rănit, când m-am referit la rănile sufletului meu, păstrând proporţiile, am să reproduc aici câteva cuvinte ale Sfântului în care m-am regăsit eu la plecarea din Bucureşti, în anul 2000:

„- Dar ce s-a petrecut, oare, cu episcopii? Lesne m-au întronizat şi lesne m-au dat jos, de vreme ce lesne mi-au primit demisia… Unul nu s-a ridicat să mă ţină, să nu plec. Chiar nu însemn nimic pentru ei?… Dar ce să-i faci, asta mi-e răsplata pentru câte am făcut, pentru câte am suferit…”

Iată, mă îndrept către ultimele cuvinte pe care doresc să le scriu despre viaţa Sfântului Grigorie Teologul. În ultimii ani şi în ţara noastră sunt editate diferite cărţi privind comportamentul uman, una din ele privind modul cum primim supărările. Astfel ni se spune că, atunci când cineva ne-a supărat este bine să îi mulţumim pentru asta, fiindcă noi trebuie să-i fi produs mai întâi o supărare şi astfel conştientizăm şi ne îmbunătăţim. Eu personal aplic acest principiu. Fac introspecţie înainte de a reacţiona. Viaţa noastră depinde mult de felul cum reacţionăm la evenimentele ce vin pe Cale. Avem în comportamentul Sfântului exemplu de cum credea că, atunci când Dumnezeu îi dădea o supărare, înseamnă că el greşise cu ceva. Desigur, o să-mi spuneţi că Grigorie se raporta la Dumnezeu şi eu explic raportarea omului la om. Da, aşa este, fac această similitudine prin faptul că Dumnezeu lucrează prin om, şi omul are în el scânteia divină. Mai mult, când cineva mă supără, caut să înţeleg cu ce am supărat eu şi nu reacţionez imediat. Vizualizez mental persoana şi spun mental: Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Îmi cer iertare pentru ce ţi-am făcut eu ţie. Credeţi-mă, e o metodă foarte bună pentru a fi în armonie cu noi şi cu ceilalţi.

În aceeaşi idee de a vedea ce am greşit noi, vă propun acum câteva din cuvintele Sfântului:

„Şi am căutat îndelung înlăuntrul meu. Am căutat să aflu care-i greşeala aceea – dintre toate greşelile mele – care întristează cel mai mult pe Domnul nostru. […] M-am încrezut prea mult în mine însumi. Am îndrăznit mult, am arătat o îndrăzneală fără măsură în înălţimea la care zburam. […] Doar prin mare smerenie rămâne omul la asemenea înălţime.”

Spuneam la început că am citit această carte în anul 2002, când încă nu puteam merge decât însoţită. . Acum, când vă mărturisesc despre ea, vă propun să citim împreună câteva cuvinte ale Sfântului care m-au impresionat până în adâncul sufletului, dar şi ce am notat eu atunci drept expresie a suferinţelor mele:

„ – Ce-am ajuns, Hristoase, împărate al meu? Eu, care le-am cunoscut pe toate – bogăţie, prieteni, slavă, tronuri, învăţătură – acum sunt un nimic, bun de nimic… Nu pot să ajut cu nimic…. Se oprea, mai prindea puteri şi începea lucrarea rugăciunii; mereu în pat, întins sau şezând. Bine că măcar putea să se roage. […] – Fă-mă, Doamne, porumbel cu aripi întinse, fă-mă rândunea, să pot fugi de aici, să las oamenii… În pustie, ca fiarele… N-or să mă rănească, n-or să mă chinuie, voi fi lângă Tine, Hristoase. […] Ascultaţi-mă, fraţilor, lumea nu înseamnă nimic. Am cunoscut pe cei puternici ai pământului. Slavă şi bogăţie şi frumuseţe. Toate s-au prefăcut în cenuşă. Aşadar, mintea la Dumnezeu, iar trupul nevoinţei, şi aşa veţi afla odihnă şi libertate!”

Pe marginea textului de mai sus am scris, cu creionul, printre lacrimi: Mulţumesc, Doamne că după treizeci de ani de serviciu pot să mă rog şi să Te iubesc necondiţionat. Sunt mulţumită pentru că nu sunt supărată pe nimeni şi cred că cei care m-au rănit au făcut-o fără voia lor. Au făcut totul în mod inconştient.

Iar la calculator am scris următoarele cuvinte ce stau tipărite şi acum în casa mea:

            Aşadar, mintea la Dumnezeu, iar trupul nevoinţei, şi aşa veţi afla odihnă şi libertate!

Şi aşa, citind şi scriind pe marginea cărţilor am petrecut ani mulţi de singurătate extremă. Am căutat să mă întorc asupra mea în timpul suferinţelor şi nu am uitat că sunt legată de Divin şi că numai o cunoaştere unificatoare este de ajutor pentru cunoaşterea Sinelui. Am încercat să umplu omul cel lăuntric al meu de Dumnezeu ca să biruiesc singurătatea. Am comunicat cu oameni din când în când şi m-am ajutat cu ei, am învăţat de la ei multe lucruri. La rândul lor şi ei îmi cereau să îi ajut în anumite privinţe. I-am ascultat cu inima şi le-am oferit o părere sinceră şi le-am recomandat sau împrumutat cărţi din biblioteca mea.

 

Sfârşitul vieţii Sfântului Grigorie Teologul a fost aşa cum a cerut la Dumnezeu: moarte liniştită, un om care să-i închidă ochii. Iar Dumnezeu îl ascultase şi aşternuse noianul de zăpadă, acoperind cărările…

Aici, vă invit cu dragoste să citim împreună:

”Cei cinci plânseseră în tăcere noaptea întreagă. Plânseseră în locul lumii întregi. Lacrimi de străpungere sufletească pe seama întregii Biserici, de vreme ce nicăieri nu se ştia că marele Teolog se află în pragul marii treceri, în pragul veşniciei. Şi îl va trece pe tăcute, însoţit de lacrimile a doi monahi, a doi păstori, şi ale unui truditor al pământului. El, ce cutremurase întreaga lume, […] înviase Ortodoxia, o înălţase şi o întărise, în cetatea de scaun a împărăţiei lumii acesteia şi pretutindeni, se stingea într-o colibă pustnicească, troienită de belşugul albului zăpezii, în tăcere. […] Trebuie însă să fi fost în a douăzeci şi cincea zi a lui ianuarie, când Biserica îi cinsteşte pomenirea. Lumea – Răsăritul şi Apusul – n-au ştiut nimic.

Sărmană omenire, care nu ţi-ai luat rămas bun de la marele tău călăuzitor!

Hristoase Împărate, cum ai rânduit astfel lucrurile?

Durere amară apasă asupra inimilor. Am voit, iubite Părinte, să-ţi plângem durerea ta de aici, noi, ortodocşii nemângâiaţi. Am voit să înălţăm strigare, de la racla moaştelor tale: cu teologia ta vom trăi, cu aceasta vom muri… SFÂRŞIT. Lui Dumnezeu Slavă!”

Vă spuneam că dorinţa mea de a citi cărţi despre sfinţi s-a născut după ce am citit, în Proloagele, scurte fragmente din viaţa lor. Avem mai departe ce este scris despre viaţa Sfântului Grigorie Teologul acolo, şi pentru că sunt lucruri interesante, dar şi de dragul comparaţiei textelor din cele două cărţi (Proloagele, vechi texte de limbă română din sec. XVII-XVIII, şi Vulturul rănit, scrisă în anul 2001), am reprodus ce scrie în Proloagele vol. I, pag.452 despre Sfânt.

„Luna ianuarie în 25 de zile: pomenirea celui între Sfinţi, Părintelui nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul, arhiepiscopul Constantinopolului.

Marele Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395) şi s-a născut în cetatea Nazianz din Capadochia, către anul 328. Se trăgea din părinţi de bun neam şi drepţi, Grigorie şi Nona, tatăl său, măcar că de curând era venit la credinţă, fiind pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz.

Ajuns la măsura vârstei şi plăcându-i să înveţe, Sfântul Grigorie a străbătut, ca nimeni altul, tot meşteşugul învăţăturii, umblând la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cezareea Capadochiei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci unde a şi fost rugat să rămână ca dascăl. S-a întors, însă, şi s-a făcut dascăl în Capadochia, lângă tatăl său bătrân, care l-a sfinţit fără voia lui preot. Voind însă tatăl său să-l sfinţească episcop, în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile, prietenul său, de unde, peste o vreme, s-a întors totuşi chemat în ajutor de tatăl său, ajuns acum la neputinţă. A fost sfinţit episcop, mai târziu, de Sfântul Vasile, tot fără voia lui.

Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor.

Iar când Biserica cea mare din Constantinopol era ameninţată de rătăcire, când dreapta credinţă era primejduită de înşelătoarea învăţătură a lui Arie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii dreptcredincioşi din cetate, ca să le fie păstor, şi el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă deschisă chiar în casa uneia din rudele sale, bisericuţă pe care el a numit-o biserica Învierii. Aici a rostit el cele cinci cuvântări teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvântător al lui Dumnezeu. Că ele tălmăceau, pe înţeles omenesc, dreapta învăţătură despre Sfânta treime. Şi pe mulţi i-a întors la dreapta credinţă.

Fericitul Grigorie a fost, o vreme, şi patriarh al marii cetăţi a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a ţinut la anul 381 în Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie, Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra greşitelor învăţături ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neînţelegeri, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit, însă, scaunul patriarhal şi s-a retras în singurătate, unde până la sfârşitul vieţii sale multe scrieri şi poeme de viaţă duhovnicească, de teologie pe înţeles şi de poezie creştină a lăsat Bisericii.

În teologia lui, Biserica Răsăritului şi-a văzut tălmăcită propria ei teologie despre taina Sfintei treimi şi, iată de ce, ea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seamă.

Şi aşa, trăindu-şi credinţa şi tălmăcind pe Dumnezeu şi tainele Lui oamenilor, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, în anul 389.”

Cred că sunteţi de acord că aţi citit o poveste frumoasă!

***

Am scris textul de mai sus în anul 2005 şi a fost publicat în cartea Scrisul şi Cititul, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007.

Aici  l-am publicat  uşor revizuit azi, când am decis postarea, cu gândul la Dumneavoastră.

 

Jeniţa Naidin

Vineri, 31 Martie 2017

Universul este nesfârşit

IMG_20170322_102621