Suntem compleţi prin noi înşine

Deseori ne gândim la adevărul că Dumnezeu nu a dat greş în creaţia Sa.

El ne-a creat să putem exista singuri, dar dacă trăim în singurătate fără să o acceptăm, trăim o dramă, transformată de cei cu talent în scris,  în poezie, în artă.

Când  facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, experienţa singurătăţii  privind-o ca pe ceva constructiv, la gândul că ne putem descoperi pe noi înşine și suntem de folos celorlalți, vedem că suntem în armonie cu întreg Universul.

Adevărat este că nu suntem fericiţi decât dacă ne dăruim  şi totuşi, nu înseamnă că nu putem fi noi înşine.

Şi cât de minunat este să iubim fără a aştepta nimic în schimb!

Aceste gânduri au venit în mintea mea la finele lecturii unei cărţi în solitudine și cu mintea la Dumnezeu.

În solitudine, e bine să ne amintim vorbele lui Petrarca: „Eu nu doresc singurătatea de dragul singurătăţii, nu doresc o trândăvie sterilă şi inutilă, ci o solitudine din care să poată trage foloase mulţi.”

Am citit cartea „Roua din cuvânt”, Editura Singur, Târgovişte, 2012, autor Gheorghe Mizgan şi, fructificând solitudinea, privită, acum, ca fiind benefică,  scriu impresiile ivite,  pentru ca cititorii Blogului meu să aibă un folos. Mă gândesc că sunt şi oameni care nu au timp să citească în totalitate unele cărţi, având în vedere şi mulţimea  publicaţiilor apărute în  ultimul timp,  din România şi din Lume.

Aidoma cărţii:  „Cameleonul cu aripi”, această carte se încheie cu poezia „Infinit” despre care  Lucian Gruia scrie: „Textul caligrafiat sub forma simbolului infinitului, permite, datorită formei în care au fost aşezate cuvintele, decodarea semnificaţiei ansamblului dintr-o singură privire.”

Noi încercăm să reproducem  poezia  ”Infinit”  aşa cum am citit-o, și nu cum e caligrafiată de autor:

„Infinit,/ o dimensiune nemărginită a spaţiului extraterestru, incomensurabilă./ Infinit, posibil finit pentru OZN./ Infinit o iubire incomensurabilă./ Infinit, dincolo de cunoaştere./ Infinit, o chestiune de timp.  Infinit lepădându-şi   prin cunoaştere  infinităţile aidoma şarpelui timp.”

Amintim  şi următoarele cuvinte ale lui Lucian Gruia, prefațatorul cărții:

„Poetul care trăieşte asemenea stări, este receptiv la elementele primordiale: pământ, apă, aer, foc.

Contactul cu acestea, după cum subliniază filozoful francez Gaston Bachelard,  stârneşte reveriile materiei.”.

În legătură cu amintirea numelui Gaston Bachelard, în mintea mea au venit câteva cuvinte ale lui  N. Steinhardt:

„Bachelard însă nu uneşte ştiinţa cu poezia în detrimentul ştiinţei ci întru lărgirea, completarea şi precizarea ei. Căci autenticitatea, mai presus de orice, aşa se verifică:  prin neconformare cu norma, prin surpriza pe care o produce. Textele autentice sunt cele care nu conţin ce „ar fi trebuit” să cuprindă, care nu justifică aşteptările. Autenticitatea e mereu surprinzătoare, iar Bachelard întocmai ni se arată. Original, nestrunit, nemuştruluit de şcoală ori dogmă, dezinvolt în vorbire, aprecieri, idei şi metodă.”

În cele 6 cărţi scrise de poetul-inginer Gheorghe Mizgan vedem adierea spiritului celui ce a fost filosoful şi criticul literar, Gaston Bachelard, un om profund influenţat de psihanaliza lui C.G. Jung.  Şi atunci, cei care nu au făcut studii literare la Universitate, dar au har şi muncesc pentru a scrie, se pot gândi deopotrivă cu inginerul Gheorghe Mizgan la faptul că nu sunt „muştruluiţi de şcoală sau dogmă”.

Dar să ne referim la poeziile din acest volum, ce sunt adevărate momente de viaţă sufletească trăită intens aşa cum numai poeţii simt.

Uneori când citim o poezie în care poetul descrie dramatic separarea de persoana iubită, ne ducem cu gândul la cuvinte consolatoare din filosofia lumii.

Citind  poezia:

Ne-am întâlnit

 

Ne-am întâlnit ca două aripi albe,

În zborul tandru legănat de vise,

Când zorile inundă clipe dalbe

Cuprinse în trăirile promise.

 

Ne-am întâlnit în spaţiul citadin,

Între pământ şi cerul sideral,

Privind la steaua D ca semn divin,

Cu suflete-ncărcate din Astral.

 

Ne-am întâlnit în vers cutezător,

Din spaţiul cosmic, încărcaţi de-amor.

Nu mai contează dacă-n viitor

Voi merge singur ori voi vrea să mor.”,

m-am gândit să  propun poetului Gheorghe Mizgan să  mediteze  la cuvintele scriitoarei Stela Maria Ivaneş:

„Dar adevărat este şi faptul că nu ne sunt date decât clipe de fericire.

Am scris odată asta: Clipa fugară te-nvăluie dulce, parfumat şi muzical, se prelungeşte, se dilată, devine concretă, palpabilă, şi te agăţi de ea cu toată  puterea şi vrerea… dar nu poate să nu alunece peste noi…  şi cu noi…  „Fugit irreparabile tempus” şi, din păcate, nu

„ Ô, temps, suspends ton vol!”. Poate că aceasta este diferenţa dintre filosofie şi poezie. Căci e viaţă, pur şi simplu, ce ne-o câştigăm pe felii ca de pâine, ba albă, ba neagră, ba proaspătă, ba veche, cum ne pricepem şi cum putem. Sau cum vrea brutarul.”

Frumos este faptul că în cartea „Roua din cuvânt”  întâlnim şi poezii prin care poetul îşi exprimă romantismul, puterea sa de a iubi cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Un exemplu ar fi poezia  „Colierul”.

Familist convins, şi conştient de învăţămintele  Creştinismului, Gheorghe Mizgan, descrie etapele iubirii. La început fără griji, iar apoi grija copiilor, rodul iubirii, îi duc pe cei doi soți şi prin locuri mai aspre:

Petalele iubirii

 

Din cer, petalele iubirii

S-au scuturat în aşternut-

Pe unde calcă numai mirii

În fericirea de-nceput.

 

Încet, petale vestejite

Purtate-n vântul căsniciei,

Sunt duse-n pajişti înăsprite

De valurile rodniciei.”

 

Cu mare încredere în Dumnezeu, poetul găseşte resursele mersului înainte:

„Nu-ţi rămâne decât ruga/ Zilelor ce încă vin,” (Vine-o vreme) şi descrie, în superbe poezii, Natura şi Cosmosul:

„Prin spaţiu-alerg după o stea aparte,

În noaptea blândă a vieţii mele,

Călătorind întruna printre stele,

În visul meu ce-l nemuresc în carte.” (Alerg)

 

Bistriţa,  13 noiembrie 2012  Jeniţa Naidin