Teodora Maria Moldovan – eseuri

 

Teodora Maria Moldovan  –  eseuri

Am citit cu drag scrierile elevei Teodora Maria Moldovan şi vă invit şi pe Dumneavoastră să citiţi cele trei eseuri pe care mi le-a încredinţat spre publicare pe Blog.

Teodora Maria Moldovan s-a născut la 17 septembrie 1999, deci are vârsta de 12 ani şi 9 luni, este elevă la Colegiul Naţional Andrei Mureşanu şi este îndrumată şi încurajată în pasiunea ei pentru scris de bunica maternă, profesoara de limba latină, Maria Gabor, dar şi de mama ei, Sanda Gabor.

Discutând, de curând, cu Doamna profesoară Maria Gabor, am reţinut de la Domnia sa o splendidă sintagmă cu privire la oamenii care iubesc familia :

“îşi predau unul altuia generaţiile”.

“Familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu.”(Patriarhul Daniel, Pastorala de Crăciun, 2008).

Aşa se şi întâmplă în această familie unde am simţit o credinţă a tuturor în Dumnezeu

şi o mare încredere între ei, între generaţiile şi familiile ce se îngăduie sub acelaşi acoperiş.

Adolescenta Teodora Maria Moldovan dedică, cu iubire, scrierile de mai jos tatălui ei, Onisim.

 

 

“Poetul şi marea

 

 

Ca într-un tablou al celebrului pictor Petraşcu, un poet îndrăgostit de mare, plimbându-se încet pe malul ei, admira şi asculta atent valurile spumegânde. Marea cu apa ei albastră şi nesfârşită îi oferea o imagine  de poveste…

-De ce nu ţi-am zărit niciodată sfârşitul? întrebă poetul.

După câteva minute, o voce caldă ca sunetele unei viori fermecate se auzi din larg – vorbea marea:

-Asta sunt eu, îi las pe oameni să îşi găsească singuri răspunsurile…

-Şi nu este nicio cale pentru a vedea cu ochii mei până unde iţi ajung valurile?

-Soluţia există, dar numai dacă eşti îndrăzneţ o vei putea afla.

-Şi care este ?

-Va trebui ca în trei zile să construieşti o barcă, după care vei pluti pe braţele mele.

Zis şi făcut, poetul construi barca şi după trei zile porni cu marea spre orizontul nesfârşit.

Timpul trecea şi poetul plutea în continuare. În jurul său vedea numai albastru. Nu ştia în ce parte a mării se află. Avea impresia că cerul s-a unit cu marea…

Trecură câţiva ani şi nu se mai ştia nimic despre  poet; oamenii credeau că valurile dezlănţuite l-au dus în adâncuri.

Pescarii care ieşeau pe mare auzeau din când în când sunetele mării care parcă spuneau nişte versuri lirice, iar ei credeau că sunt ale poetului demult dispărut…

 

 

***

 

O casă părăsită,

plină cu amintiri

 

 

 

 

Privesc pe geam. Este o dimineaţă de primăvară, o dimineaţă întunecată.

Cerul are culori de tristeţe şi înspăimântare, soarele nu există în această zi, este ascuns după acei nori cenuşii care au astupat orice rază, orice lumină.

Încăperea în care mă aflu este întunecoasă, ca şi cum întunericul a înconjurat oraşul.

Oamenii pot citi semnele naturii, din aceste semne deducem că se pregăteşte o ploaie.

Lăsând cerul şi norii, îmi atrag atenţia doi copaci. Unul bătrân şi unul tânăr. Culorile copacilor diferă. Cel bătrân are crengi  brune, brunul scândurilor, crengile sale sunt ca nişte braţe înălţate la cer, care se roagă. Copacul din spatele celui bătrân seamăna cu un cireş parcă din picturi vechi, cu o boltă roşiatică asemenea miezului unui lemn care arde. Culoarea roşiatică este dată de mugurii săi.

Mă uit mai atent şi observ că în spatele copacilor este o casă, o casă părăsită, cu o arhitectură veche, cu un cerdac bătrânesc de la ţară. Geamurile sunt întunecate, fără viaţă, poate pe vremuri exista un copil care aducea un zâmbet şi viaţă în casă. Varul de pe pereţi s-a dus cu timpul, e ca o poză pe care s-a aşezat colbul şi unde au rămas câteva pete.

Acoperişul casei este lucios, ud de la ploaia care a început să cadă.

Casa parcă ar fi din descrierile lui Teodoreanu din  Medeleni. Este o casă care te lasă să te gândeşti cum erau vremurile şi cum s-au schimbat, o casă care iţi aduce aminte de o copilărie la ţară cu bunicii.

Totul este vechi şi uitat, simţi că te cuprinde un sentiment de nostalgie când iţti aminteşti de ceva vechi, personae bătrâne şi iubite, se simte un aer straniu care iţi intră adânc în suflet.

Roată pe langă casă sunt clădiri noi, luminoase ca nişte instituţii.

În spatele casei se vede liceul Liviu Rebreanu, cu o arhitectură de castel. În liceu  parcă il văd  pe acel romancier, Rebreanu, care se plimbă pe holurile reci ale şcolii…

 

***

 

 

Surâsul casei

 

Pe la sfârşitul lunii aprilie privesc aceeaşi casă cu amintiri. Astăzi totul e schimbat. Parcă ar fi un pictor care schimbă, adaugă ceva in acest peisaj de basm.

Cerul nu este foarte înorat, are culori mai deschise, norii plutesc discret deasupra casei.

Copacii care stau de veghe au căpătat mai multă culoare de la pictor. Copacul bătrân are acel verde crud al ierbii, pe care l-a primit ca răspuns de la Dumnezeu. Ciudat este că nu toate crengile copacului bătrân sunt cu frunze. Câteva dintre ele sunt mai bătrâne şi cocoşate, sunt lăsate in jos, parcă ar duce povara anilor. Îmi dau seama că acest copac este un păr, care este ocrotitorul cireşului. Cireşul a căpătat rozaliul primăverii, un rozaliu care îţi dă viaţă, pe zi ce trece cu mai mult drag te uiţi la mugurii săi care îţi umplu sufletul cu mireasma primăverii.

Aveam impresia că braţele lor se leagănă pe muzica vioarei lui George Enescu, acompaniată de clapele unui pian vechi din casă, la care pe vremuri o fetiţă cânta şi umplea cu zâmbetul ei casa, doar copacii auzeau acea muzică.

Dintr-o dată o pisică sare din păr pe acoperişul casei şi se plimbă elegant ca o domniţă pe el, ca şi cum ar fi stăpâna casei.

Casa are aceeaşi siluetă prăfuită care iese în evidenţă printre clădirile noi, galbene şi strălucitoare. Parcă geamurile sunt mai vesele şi surâd împreună cu casa.

În spatele casei, Rebreanu se înalţă semeţ, în ciuda vârstei sale.”

 *

Am publicat,  cu drag, scrierile elevei Teodora Maria Moldovan.

Jeniţa Naidin

***